România întregită 1918-1928. Aspecte ale consolidării statale

România întregită 1918-1928. Aspecte ale consolidării statale de Vasile Pasailă

Introducere

Oră astrală în istoria românilor, Marea Unire din 1918 este încununarea unui efort secular, săvârşit de poporul nostru în condiţii deosebit de vitrege. Unul dintre făuritorii României întregite, Octavian Goga, în discursul de recepţie la Academia Română, rostit în 30 mai 1923, făcea un minunat elogiu neamului românesc, puterii sale de rezistenţă care l-a adus, trebuia să-l aducă, la împlinirea faptei: Unitatea naţională de astăzi – sublinia marele tribun – este încoronarea unei opere de străduinţi necurmate. Ea a venit ca o rezultantă a frământărilor de ieri, ca o consecinţă logică a unui proces normal de evoluţiune, un ultim acord într-o zbuciumată simfonie¹.

Acordul despre care vorbea Goga a fost, în fapt, o adevărată Revoluţie, în sensul plenar, act care a permis recompunerea organismului naţional, până atunci ţintuit de graniţe înfipte ca nişte piroane în carne şi care au fost mai primejdioase decât orice boală vremelnică, fiindcă au stânjenit în permanenţă creşterea unui trup viguros². Aşa cum se exprima la rându-i şi Lucian Blaga, sub impresia evenimentelor măreţe de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, făuritorii Unirii puseseră temeiurile unui alt Timp³.

Anul 1918 a încheiat o etapă din evoluţia istorică a românilor caracterizată prin efortul naţiunii pentru a trăi în graniţele unuia şi aceluiaşi stat şi a deschis o alta, calitativ superioară. De acum înainte românii aveau posibilitatea de a munci, a crea şi lupta pentru dezvoltarea patriei lor unice, România⁴. În acest efort, primului deceniu după desăvârşirea unităţii naţional-statale i-a corespuns un proces de consolidare, dezvoltare şi modernizare a statului naţional unitar, toate domeniile de activitate fiind supuse unor prefaceri fundamentale.

Această realitate multidimensională pune în faţa cercetării ştiinţifice obiectivul analizei amănunţite a transformărilor care au avut loc în societatea românească în direcţia consolidării şi dezvoltării statului naţional unitar. Noul cadru naţional-statal, care a concentrat toate resursele umane şi materiale ale poporului român, toate energiile creatoare ale naţiunii, a permis efectuarea unor schimbări profunde în viaţa economică şi social-politică a ţării, în structurile claselor şi categoriilor sociale, în sistemul partidelor politice, în ştiinţă şi cultură.

Un rol important în modificarea structurilor economice şi politice ale României l-au avut reformele din anii 1918-1928, care au transformat din temelii statul român, au sudat organismul naţional-statal, plasându-l pe drumul modernizării şi încadrării în exigenţele europene ale epocii. În mod special, reformele electorală şi agrară, precum şi adoptarea unei noi Constituţii în martie 1923 au dat cadrul economico-social, politic şi juridic care a oferit posibilitatea edificării în România a structurilor caracteristice unui stat modern, democrat, cu regim monarhic-constituţional. Astfel, într-un ritm rapid, s-a născut din punct de vedere instituţional o Românie din multe puncte de vedere, deosebită de cea veche⁵.

În noile condiţii istorice şi pe baza prevederilor constituţionale, în perioada de după 1918, prin legi speciale s-a asigurat unificarea legislativă, monetară şi financiară, a comunicaţiilor şi transporturilor, a învăţământului, asigurărilor sociale, asistenţei sociale, apărării naţionale şi a altor domenii. Aceste prefaceri de mare însemnătate pentru destinele statului naţional unitar s-au realizat în primii zece ani după Unire, perioadă caracterizată, cu justeţe, ca un deceniu de răscruce în dezvoltarea societăţii româneşti interbelice, a României moderne în general. În acelaşi timp, pe plan internaţional, statul român s-a afirmat ca o forţă activă în efortul general al popoarelor pentru apărarea păcii globale, pentru apărarea suveranităţii şi integrităţii naţionale, a graniţelor stabilite de tratatele de pace semnate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris. Astfel, aspectul unitar, variat şi armonios al teritoriului, noua poziţie geopolitică şi dezvoltarea internă îi îngăduiau României o lărgire a relaţiilor sale externe. Dintr-un stat mic, aflat între două mari imperii, România a devenit, în noua Europă, un stat mijlociu, cu o importanţă considerabil mărită în centrul şi sud-estul continentului⁶.

Multiplele mutaţii care au avut loc în societatea românească în intervalul cuprins între anii 1918-1928, cu semnificaţiile lor importante în toate domeniile de activitate, dau măsura importanţei acestei secvenţe de istorie în retrospectiva şi perspectiva evoluţiei poporului român şi, totodată, justifică din plin atenţia pe care cercetarea istorică din anii interbelici, dar şi după al Doilea Război Mondial au acordat-o primei decade de după Unire, atât de bogată în împliniri.

Pe baza literaturii istorice existente, a altor categorii de izvoare, ne-am propus să urmărim principalele aspecte ale procesului de consolidare şi dezvoltare a statului naţional unitar român, proces aflat sub semnul Marii Uniri din 1918. Atât memorabilul act istoric prin care s-a desăvârşit unitatea naţional-statală, cât şi reformele care au urmat Unirii din 1918 se integrează organic în istoria generală a poporului român şi, pe un plan general, în istoria Europei, căreia îi măreşte zestrea de valori materiale şi spirituale, vădind virtuţile României de a rămâne, prin trecut, afinităţi şi spirit, o ţară de marcă absolut europeană.

Înţelegerea exigenţelor pe care le ridică prezentul şi mai ales cele ale viitorului; conştiinţa răspunderii faţă de Ţară şi de Neam; percepţia că democratizarea, dezvoltarea şi modernizarea întăresc noul organism statal, făcându-l mai bogat şi mai prosper, şi facilitează, concomitent, schimbul de valori materiale şi spirituale cu alte ţări şi popoare; înţelegerea legăturii între opera de consolidare generală internă şi creşterea capacităţii de apărare şi de ripostă faţă de agresiuni externe, ca şi sporirea prestigiului internaţional al statului, toate acestea la un loc ne ajută să înţelegem cum a fost posibilă refacerea rănilor mari şi dureroase ale războiului şi ocupaţiei, să măsurăm efortul extraordinar de muncă şi creaţie depus de întreaga suflare românească pentru a depăşi greutăţile anilor postbelici şi a proceda, cu răbdare şi cumpătare, la înfăptuirea marilor reforme care au conferit solidaritate, armonie şi echilibru edificiului României întregite, piatra sa fundamentală constituind-o Revoluţia Naţională din 1918.

¹ Octavian Goga, în volumul Discursuri de recepţie la Academia Română, Ediţie îngrijită de Octav Păun şi Antoaneta Tănăsescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p. 142.
² Ibidem.
³ Lucian Blaga, Opere, volumul 6, Hronicul şi cântecul vârstelor, Ediţie îngrijită de Dorli Blaga, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 220.
⁴ Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democraţia la români 1866-1938, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 22-23.
⁵ Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Ediţia a III-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 204; Ion Agrigoroaiei, Ioan Scurtu, Teritoriul, populaţia, starea de spirit, în volumul Istoria Românilor, vol. VIII, România întregită (1918-1940), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 31.
⁶ Ion Agrigoroaiei, Marea Unire – obiectiv fundamental împlinit şi începutul unei noi perioade istorice, în volumul Cum s-a înfăptuit România modernă. O perspectivă asupra strategiei dezvoltării, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1993, p. 333; Lucian Boia, România, ţară de frontieră a Europei, ediţia a IV-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 97-98.