Scriitorii şi puterea

Scriitorii şi puterea de Marin Radu Mocanu

PREFAŢĂ

Este locul şi prilejul, credem, fiind vorba în volumul de faţă despre scriitori şi raportul lor cu politicul, deşi dintr-o perioadă mai recentă, dar de o duritate relaţională de tip (post) proletcultistă, să procedăm la o prezentare succintă a procesului de naştere al scriitorului român, al literaturii propriu-zise, în care se conturează conştiinţa de sine a scriitorului ca şi detaşarea şi personalizarea scrisului literar de celelalte componente ale sferei culturii, deschizându-se, astfel, calea comunicării între scriitor şi (un anume) cititor – proces sociologic anevoios, ajuns în zilele noastre, după atâtea etape rodnice, să fie ameninţat de „asaltul mass-media şi al unor forme tot mai despiritualizate de divertisment”¹.

Faptul că ivirea scriitorului în cultură l-ar avea ca protagonist pe Dosoftei în secolul al XVII-lea (după Istoria literaturii române… a lui Al. Piru), pe I. Budai-Deleanu (după Eugen Simion, în Dimineaţa poeţilor), or chiar pe Văcăreşti (după Victor Petrescu, în Văcăreştii, dinastie poetică) nu mai contează în acest context, fie că este vorba de un poet mai mult sau mai puţin modern – ceea ce are semnificaţie este realitatea că şi unii şi ceilalţi aveau „conştiinţa faptului că este scriitor”², la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de al XIX-lea, „când balanţa se înclină tot mai hotărât înspre cartea laică”³.

A trebuit să mai treacă aproape un secol până la organizarea breslei scriitoriceşti (1909) – când scriitorul nostru ajunsese la un nivel corespunzător al conştiinţei estetico-sociale –, prin demersurile tenace ale lui Emil Gârleanu, Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel, ca o instituţie profesională – Societatea Scriitorilor Români (S.S.R.) –, a unei democraţii burgheze pregătite să ia act, ca punct de referinţă şi raportare la acest gen de creaţie culturală, mai cu seamă că Societatea se constituise după modelul francez (Société des Gens de Lettres).

Or, dacă se apreciază unanim că în perioada interbelică literatura românească ajunsese – ca şi societatea în întregul ei – la maturitate, atingând un nivel superior al potenţialului creativ, trebuie luat în consideraţie şi aportul S.S.R. – ca organism socio-cultural – la stimularea creaţiei literare şi promovarea acesteia pe întreg teritoriul reîntregit al ţării.

După 1944, comuniştii au păstrat formal instituţiile preexistente, dar le-au golit de conţinutul iniţial, transformându-le în organe (şi organisme) de dirijare (pur) politică – precum Uniunea Scriitorilor din România (U.S.R.), care, după perioada stalinistă, şi-a căutat şi regăsit (măcar parţial) menirea „liberă de comunism, supravegheată cu o mare mobilizare de Securitate (şi cenzură – n.n.) şi privită cu mare îngrijorare de înalţii demnitari comunişti”⁴.

După înfiinţarea (25 martie 1949) prin fuzionarea S.S.R. cu Societatea Autorilor Dramatici şi Uniunea Scriitorilor Maghiari din România, în fruntea U.S.R. este ales ca preşedinte Zaharia Stancu (şi preşedinte de onoare Mihail Sadoveanu), care, deşi trecea drept adept şi reprezentant al comuniştilor, va deveni cu timpul un apărător al scriitorilor, „folosindu-şi relativa imunitate politică şi spiritul histrionic pentru a apăra U.S.R. de imixtiunea autorităţilor”⁵, ceea ce îi va conferi încrederea breslei scriitoriceşti şi realegerea în fruntea Uniunii, iniţiind şi sugerând înfiinţarea de filiale la Cluj, Timişoara, Braşov, Craiova, Constanţa, Sibiu etc., urmându-i, după moartea sa, (5 dec. 1974) la conducerea Uniunii ca preşedinţi executivi şi de onoare (şi vicepreşedinţi) oameni de notorietate scriitoricească.

Încă de la început, ideologia comunistă a avut de înfruntat în tot deceniul al şaselea al trecutului secol opoziţia U.S.R. – în care se aflau, în afara a destui impostori, şi oameni de spirit cultivaţi – faţă de proletcultismul de împrumut, solicitând libertatea de expresie a spiritului critic, a esteticului în creaţia literară – opoziţie individuală sau de grup care în acel deceniu reprezenta, în fapt, începutul mişcării de rezistenţă faţă de ideologia oficială.

Această atitudine refractară avea să se manifeste la lumina zilei în cadrul Consfătuirii tinerilor scriitori (martie 1956) în care s-au auzit voci (Radu Cosaşu, Nicolae Ţic ş.a.) cu adresă directă împotriva literaturii contrafăcute, inestetică, mistificatoare, şi în care se cerea „ca literatura să prezinte adevărul integral”⁶.

Nici „Tezele din iulie” ale anului 1971 nu au avut darul să temporizeze opoziţia scriitorilor faţă de dirijismul politico-ideologic al lui N. Ceauşescu, ci dimpotrivă aşa-zisa „revoluţie culturală” de tip maoist a regrupat şi mai mult frontul scriitorimii, fie sub forma unor manifestări de disidenţă individuală (Marin Preda, Dorin Tudoran, Paul Goma, Mircea Dinescu, Ana Blandiana ş.a), fie sub cea de împotrivire a majorităţii Consiliului Uniunii, ce va obiecta în repetate rânduri faţă de măsurile „strategice” ale propagandei comuniste şi ale Securităţii de a potoli spiritele prin numirea unor scriitori obedienţi în fruntea revistelor literare ale Uniunii (precum Nicolae Dan Fruntelată şi Nicolae Dragoş la Luceafăru).

Înăsprirea cenzurii propriu-zise asupra manuscriselor literare (şi de altă natură) a constituit în permanenţă un câmp de luptă deschis între Putere şi Scriitori (vezi Marin Radu Mocanu, Cenzura comunistă, Ed. Albatros, 2001) – front pe care tot scriitori au reuşit să-l străpungă prin solidaritatea lor în jurul unor opere de valoare ale confraţilor.

Către sfârşitul deceniului opt şi începutul celui de-al nouălea, starea raporturilor Putere-Scriitori se tensionează până la convulsie, punând în situaţie de vârf reacţia Puterii la cel mai înalt nivel, opoziţia scriitorimii punând chiar în situaţie de criză politicul în toate articulaţiile lui, mai ales în segmentul propagandei şi agitaţiei, N. Ceauşescu, în credinţa lui infantilă că se mai bucura de influenţa şi prestigiul din anii ’68, fiind nevoit să iasă la rampă jucându-şi propriul rol într-o farsă pe care o va traduce, dezvăluind-o, de la primele replici…

Care să fi fost, totuşi, ne întrebăm şi acum, după apariţia multor cărţi mărturisitoare (fie ele şi excesiv-subiective), condiţia existenţială a literaturii din anii ’80 – sub raportul Putere-Scriitori –, respectiv capacitatea de respiraţie a cratorului de literatură în ţara noastră?, după ce Puterea renunţase (diplomatic!) la cenzura oficială, declarând-o (în 1977) ca şi desfiinţată şi recurgând la una deghizată: Direcţia literaturii şi publicaţiilor din cadrul C.C.E.S., compartiment ce avea să colaboreze cu condeie experimentate la cenzurarea manuscriselor, producând în fapt ceea ce s-ar putea numi „bătaia ciungului cu propria-i mână”, o dată ce în baza aceleaşi Hotărâri (a C.C. al P.C.R. din 29 iulie 1977), C.C.E.S. precizase, după un an, că „organele colective şi cadrele de conducere, comuniştii, toţi lucrătorii din redacţii, edituri, case de filme, teatre şi alte intituţii de artă şi cultură să-şi asume efectiv întreaga răspundere pentru conţinutul şi orientarea manuscriselor, articolelor, scenariilor, pieselor de teatru şi celorlalte lucrări date în producţie (tipografică – n.n.) şi difuzate public (…) pentru înfăptuirea în cele mai bune condiţiunii a sarcinilor decurgând din documentele de partid”⁷.

Plasată, prin urmare, chiar în pântecul răspunderii politice, editura – prin (auto)cenzură – a generat ezitare, dar şi implicare a responsabililor mai mari sau mai mici în promovarea manuscriselor la „bunul de tipar”, la nivel estetic.

„Noi am mâncat rahat în plenare ca să vă puteţi băga voi şopârlele în cărţile editate de noi”, avea să consemneze în carnetele lui de editor Mircea Sântimbreanu, ca şi următoarele consideraţii: „În plin totalitarism, Romul Munteanu v-a dat pe tavă toată critica literară europeană, Bălăiţă i-a publicat pe toţi cei cu buba în cap şi răi de gură (…). Aurel Martin şi Z. Ornea v-au dat ediţiile din marii clasici”⁸ – şi tot el, ca unul care a măsurat cu pasul lui uriaş culoarele cenzurii, avea să declare (într-un interviu acordat lui C. Stănescu, în 1966) că cei ca ei – „ştabii” – au „avut o marjă de libertate pe care în zeci de cazuri am putut-o negocia”⁹, exemplificând cu Urcarea muntelui de Ileana Mălăncioiu, Despre purpură de Eugen Uricaru etc.