Vinovaţi fără vină

Vinovaţi fără vină de Nicolae Breban

CAPITOLUL I

E dificil dacă nu imposibil de a vorbi despre vinovăţia unui grup sau a unei colectivităţi. Sau a unei naţiuni! Colectivităţile şi naţiunile, mai ales, acceptă de obicei ceea ce le confortează în părerea despre sine, ceea ce le dă curaj de a „continua”, ceea ce le justifică tradiţia, văzută în cheie pozitivă, constructivă. Cei care-i aduc aminte de momentele de derută sau de eşec, sunt văzuţi ca pesimişti sau chiar ca inamici. Mai ales naţiunile „tinere”, încă nu deplin edificate în unitatea deplină a părţilor constituante şi în sânul cărora – cum e cazul tinerei Românii, stat constituit în mai puţin de un secol! –, în momentele de criză, mai ales, răzbat accente contradictorii, apte, dacă nu de disoluţie naţională, oricum de şubrezire, de a crea elemente de neîncredere în prezentul şi chiar în viitorul colectivităţii. În plus, cum e cazul la începutul acestui nou mileniu, ceea ce numim globalizare vine să întărească un anumit spirit de nelinişte faţă de viitorul naţiunilor europene – cu deosebire în cele considerate drept mici sau marginale. Când vorbim de vinovăţia unei colectivităţi, a unei naţiuni – dacă îndrăznim acest lucru, dacă avem dreptul, discutabil totdeauna, de a o face! – facem de fapt un simplu şi cam grosolan transfer de la vinovăţia individuală la cea de grup; de grup amplu, constituit în timp, care-şi recunoaşte origini comune şi o tradiţie care, dincolo de elementele separatoare, oarecum fireşti, îi conferă mereu un profil unic şi distinct faţă de tot ceea ce o înconjoară. Generaţiilor mai tinere, azi, li se pare nu numai firesc ca toţi cei care vorbesc limba română să se regăsească pe acelaşi, unic, teritoriu şi într-o aceeaşi structură statală, dar, se pare, după moda vremii, nici nu mai fac un prea mare caz de ideea de naţiune! Se grăbesc, am zice: se precipită aproape în viitor, într-un fel de no man’s land în care cu toţii vor purta blue-jeans, se vor entuziasma la acordurile muzicii folk sau rock, se vor amuza de tot ce va părea „patetic” şi, mai ales, pe socoteala întârziaţilor cărora încă li se pare că Eminescu este un poet naţional şi că mai e nevoie de această „marfă”, de poeţi şi de valori naţionale. Sigur, aceste reflexe care ţin de o anume modă – mai tiranică, la noi, deoarece întreaga structură românească s-a surpat într-o zonă liberală şi anarhică, după decenii de interdicţie şi false valori! – se vor stinge, se vor nuanţa, dar, este tot atât de evident că este aproape imposibil dacă nu ridicol de-a dreptul să explici unui tânăr în ce a constat fervoarea paşoptiştilor, a lui Heliade, a memoran- diştilor ardeleni, a grupului lui Eminescu, care plănuiau un work-shop sau un happening la mormântul unui domnitor uitat, la Putna!

În calitatea pe care o avem, de autor, de creator de personaje diverse şi, se pare, unele memorabile, de ins atent la psihologii şi reflexe individuale, putem analiza ceea ce se numeşte vinovăţie, cu diversele-i aspecte şi coloraturi, după fire, vârstă, grup social, nivel de cultură sau moment istoric. Travaliul nostru este şi a fost totdeauna diferit de cel al unui sociolog, atent mai ales la tenta şi valoarea statistică. Pe noi, în calitate de romancier, ne interesează în primul rând reacţiile individuale şi atipice, capabile de a „desena” nu numai un profil distinct uman, dar şi o dramă. Dramele individului care au fost, adesea, diferite de cele ale gupului sau colectivităţii cărora le-au aparţinut, în care s-au născut şi format. (Un caz aparte îl vor constitui cei care emigrează dintr-o colectivitate într-alta, ceea ce numim exil sau diasporă, caz tot mai frecvent sub dictatură, cei care vor trebui, la o anume vârstă, să facă uneori eforturi formidabile, nu rareori pe jumătate eşuate, de re-adaptare. Şi, adeseori în acest caz, al stră-mutării în alte convenţii şi tradiţii, vinovăţia pe care, eventual, o poartă cu ei, va trebui să-şi schimbe „semnele” şi „conţinutul” dacă nu, cum s-a întâmplat cu nu puţini Români care s-au expatriat în Europa, SUA sau Australia, să şi-o renege radical sau s-o arunce pe umerii altora, modificând nu puţine date ale istoriei colective sau personale! Fuga de vinovăţie, reflex, sindrom în care aceştia se vor comporta de altfel nu mult diferit de unii dintre cei care „au rămas” şi care nu-şi asumă, în nici o circumstanţă, vreo participare negativă!…)

De aceea, pentru început, în aceste pagini, vom vorbi de vinovăţia persoanei, a individului, atât cât ne permite experienţa noastră personală şi livrescă. Despre vinovăţiile extrem de interesante şi pilduitoare, în ochii noştri, ale unor personaje celebre care, nu puţine dintre ele, au devenit şi modele de comportament pentru unii indivizi, uneori – pentru generaţii întregi. Romanul modern, cel care după părerea mea începe pe la începutul secolului, cu un Stendhal şi Balzac dar şi cu mica şi geniala povestire a poetului Lermontov Un erou al timpului nostru ne propune deja tipologii umane ce se pot înscrie în categoria vinovaţilor. După al doilea război, critica îi desemna mai ales ca „eroi inutili” sau „oameni de prisos”, iar din această categorie trebuie numit, evident, Turgheniev cu cele două romane ale sale Un cuib de nobili şi, mai ales, Părinţi şi copii unde apare pentru prima oară într-un mod mai explicit, mai clar, eroul, personajul existenţialist, concretizat prin acel cunoscut Bazarov.

Astfel, prin aceste personaje care au făcut să curgă multă cerneală, ideea de vinovăţie s-a infiltrat în conştiinţa contemporanilor acestor scrieri, dar şi în aceea a urmaşilor, până azi. O idee relativ nouă, faţă de psihologia şi concepţiile medievalităţii, ca să nu mai vorbim de cei antici, atât cât putem să ne dăm seama din scrierile istorice sau din fragmentele literare rămase. S-ar putea zice că o caracteristică dacă nu chiar un sindrom al omului modern este acest reflex masochist, aptitudinea sau chiar plăcerea de a-şi găsi sau căuta o vinovăţie sau alta. Evident, creştinismul a ajutat la toate acestea, dar noi, aici, studiem mai ales vinovăţia care apare la un individ nu în relaţie cu păcatul şi ceea ce înţelege Biserica prin aceasta, ci, mai ales, sentimentul de vinovăţie morală la nivel existenţial şi faţă de valorile umanismului, al convenţiilor sociale dar şi al tradiţiei unei colectivităţi sau alteia. Nu ne vom hazarda nici în speculaţii care ţin de întinsul domeniu al eticii, deşi vinovăţia va fi întotdeauna legată de morală – doar că, şi în cazul ei, al moralei, o ştim, s-au afirmat nu rareori păreri contradictorii. Şi nu ne referim la cele atât de „bătute” şi de „abuzate” la noi ca cele ale „moralei burgheze sau proletare”, ci chiar la sursele moralei pe care, de exemplu, şcoala engleză le consideră a fi bună-starea individului şi a societăţii, prezervarea comunităţii şi a idealurilor ei, în consonanţă şi cu preceptele greceşti şi romane; Romanii care au şi codificat dreptul civil şi roman; în timp ce Nietzsche, în modernitate, afirmă în Genealogia moralei alte surse şi anume, paradoxal pentru o întreagă tradiţie filosofică şi de bun simţ, dreptul celui puternic ca fiind la baza, la originea binelui şi răului.

Dacă vorbim de ideea de vinovăţie, apărută relativ târziu în conştiinţa europeană, trebuie să observăm că ideea de libertate ea însăşi este de dată oarecum recentă; ea s-a impus şi s-a răspândit ca un fum dens sau ca o flacără abea după izbucnirea revoluţiei franceze şi e semnificativă anecdota care ne povesteşte cum înţeleptul nordic, revoluţionarul tuturor sistemelor filosofice până la el, Immanuel Kant, ins ce-şi împărţia riguros timpul şi ziua, a refuzat să-şi facă plimbarea zilnică care era unul din ritualurile sale fixe în ziua în care a aflat de revoluţia de la ’89. La fel, şi concepţia noastră despre tiranie este de dată oarecum recentă; până la acel formidabil ’89 francez, nu se punea în discuţie puterea absolută şi divină a familiilor regale europene şi a Bisericii, dar, odată cu începutul secolului XIX francez, mai ales, o nouă clasă sau pătură îşi revendica dreptul de a accede la posturi importante în stat, armată şi administraţie, iar titanii romanului francez, un Balzac şi Zola, mai ales, au susţinut, descris şi impus această nouă forţă socială care urca, schimbând nu numai ierarhiile, dar şi psihologia. Şi odată cu ea, a apărut un element total nou pe „altarul” valorilor – banul!

Şi ascultarea, supunerea omului de rând, a cetăţeanului, faţă de putere odată schimbată formula ei, a puterii, s-a nuanţat la rându-i: ea nu mai era incondiţională şi începea să devină tot mai mult un fel de contract în care, ca într-un efectiv contract comercial, cedările trebuiau să se facă de ambele părţi. Banul, contractul, „de-sacralizarea puterii” au adus „pe culoarele puterii mase uriaşe de indivizi”, cum spune Nietzsche, pe acei tschandala, „intuşabilii” care, secole multe la rând, vieţuiau în subsolul social.