Caietul albastru

La început a fost privirea. O privire stinsă, opacă.

Am recunoscut-o imediat, deşi o întâlnisem cu ani în urmă. Era tot ce-mi aminteam din el, din omul cu ochi de mort. Nici acum privirea aceasta nu se fixă asupra mea; mă atinse doar în treacăt, fără să se oprească, alunecând peste mine, dincolo de mine. Parcă nu m-ar fi văzut, parcă nici n-aş fi fost.

Mai era, fireşte, propria mea privire. Când am intrat, în seara aceea de iarnă, în sala mare, abia luminată, a gării din Cluj, l-am zărit de îndată, aşteptând („pe mine mă aşteaptă” – mi-am zis) cu ochii săi goi îndreptaţi spre intrare. Privirea mea l-a desprins din mulţimea celor ce dormeau pe baloturi încinse cu sfori groase şi curele, ori se foiau pe loc, vârâţi unii într-alţii, ca un ghem de lilieci aglutinaţi, hibernând între geamurile duble ale unei odăi neîncălzite. Din mulţimea aceea de bărbaţi şi femei în pufoaice negre, ude de zăpada topită, ţărani cu cuşme în cap şi cu câte două desagi de pănură cenuşie, petrecute de o parte şi de alta a umărului, soldaţi cu moletiere şi mantale lungi ruseşti, el singur se desprindea, el singur era vizibil, poate pentru că era singurul la pândă.

În clipa în care privirile noastre s-au încrucişat, mi s-a făcut deodată frig. Coborâsem încins din autobuzul ticsit ca întotdeauna, purtând un nécessaire vechi de piele al Mamei, într-o husă de pânză kaki, o relicvă din „timpurile bune” dinainte de război, ca şi o altă geantă, mare, grea, dintr-o piele groasă, o servietă de voiaj cu multe despărţituri, de care Tata mai demult nu se separa niciodată, în deplasările sale oficiale. Pe aceasta o burduşisem cu cărţi. Mai aveam într-însa un comentariu în lucru la Psalmii lui Arghezi (pe care aveam să-l reiau douăzeci de ani mai târziu), ca şi ultimul caiet, voluminos, legat într-o pânză albastră, al Jurnalului meu. Purtam pe braţ un palton, de asemenea al Tatălui meu („ia-l tu, el tot nu-l mai foloseşte” – mi-l întinsese, cu un mic gest trist, Mama, în ajunul plecării). Transpirasem cărând toate acestea până la autobuz, apoi în înghesuiala din autobuz spre gară.

Eram foarte grăbit: voiam să părăsesc cât mai repede oraşul. Mi se părea că ameninţarea pe care o simţeam plutind în jurul meu va înceta de îndată ce voi fi ajuns la Bucureşti. Prietenii mei, Matei şi Nelu Boilă, îmi spuseseră că locuinţa mamei lor, unde îşi petrecuseră sărbătorile, era ţinută tot timpul sub supraveghere şi că erau sau li se părea că erau urmăriţi.

Mă întrebaseră dacă nu observasem şi eu în urma mea vreo asemenea „umbră”. Dar în zadar mă oprisem de câteva ori, în drumurile mele din ziua aceea prin oraş, întorcându-mă brusc şi cercetându-i pe cei din urma mea, nu recunoscusem în nici unul vreun agent al Securităţii. Până când, intrând în gară, am dat cu ochii de individul smead, cu privirea goală, în care recunoscusem pe cel ce, cu câţiva ani în urmă, într-o seară de toamnă, mă arestase.

„Pe mine mă aşteaptă” – îmi repetam, în timp ce îmi croiam cu greu drum prin masa aceea compactă de bărbaţi şi femei în pufoaice ude, negre de zăpada topită. Abia mă strecuram, încărcat cum eram, vrând în acelaşi timp să mă depărtez, să scap din raza acelei priviri, şi să mă întorc, să-l văd, să mă conving că mă urmăreşte ori, dimpotrivă, mă lasă să-mi văd de drum.

Ajuns în sfârşit sub tabloul cu „Plecări”, mă opresc, privesc îndelung în sus, prefăcându-mă interesat, nu văd bineînţeles nici o oră, nici o linie de plecare, cu gândul la privirea celui din spatele meu; apoi, mă răsucesc încet, mă bălăbănesc cu bagajele, încercând să-l zăresc acolo unde îl descoperisem, lângă intrare. Dar în zadar scrutez ghemurile strâns înnodate ale celor ce se îmbulzesc sau somnolează în aburii de ţuică şi de vin (doar suntem a doua zi după Anul Nou), nu mai e nicăieri. Am sentimentul chinuitor pe care-l cunoaşte, cred, orice animal hăituit: acela de a nu mai şti dincotro îl pândeşte vânătorul. Sau, nevoia – poate şi ea animală – de a te preschimba din urmărit în urmăritor, de a-ţi ţine duşmanul la distanţă, în raza privirii tale. Dar nu, nu mai era nicăieri, ori se pierduse în gloata în care eu însumi mă scufundasem. Cum mai puteam să ştiu dacă pe mine mă aştepta, dacă pe mine mă urmărea, fără să mai dau ochii cu el! Stăteam descumpănit, îmbrâncit din toate părţile, şi simţeam cum mă năpădeşte o sudoare rece, cum mă îngreţoşează mirosul spirtoaselor amestecat cu acela, pe care îl simt deodată foarte iritant, al prafului D.D.T. risipit din belşug prin sălile gării. Încep atunci şi eu să dau din coate, să mă strecor prin mulţime, spre ieşirea pe peron, şi ajung în sfârşit la uşa păzită de un controlor care pretinde să i se arate biletele, de unde îndelungi scotoceli, când, lângă această ieşire, iată-l din nou, proţăpit, drept în faţa mea. Dar de astă dată nu i-am surprins privirea, căci aceasta se plimba undeva, pe sus, pe fresca veche, scorojită, decor lepros al sălii de aşteptare, ce supravieţuise bombardamentelor americane, nu şi ultimilor zece ani de incurie comunistă.

Aerul umed, proaspăt, din seara aceea de iarnă, după o zi de lapoviţă, îmi făcu bine. Trenul fiind tras la peron, mă urcai în el şi-mi găsii locul într-un compartiment aproape gol, de clasa a treia, lângă uşă.

În graba mea de a părăsi oraşul, sosisem prea devreme la gară. Vagonul zăbovea, glacial, cu luminile scăzute. Ghemuit în colţul meu, îmi învelisem capul şi pieptul în paltonul negru, agăţat deasupra mea, al bietului meu Tată. Printre pulpanele, pe care cu amândouă mâinile îngheţate le apropiam în faţă, aruncam câte o privire spre cei ce intrau în compartiment şi spre culoarul forfotind de lume. Încercam să alung, să uit privirea aceea de peşte mort, dar în zadar. Imposibil de citit în penumbra morocănoasă a cabinei. Pe bancheta din faţă, în colţul opus, lângă geam, am recunoscut un tânăr, student la Politehnica din Bucureşti, fratele unei prietene; petrecuse şi el sărbătorile Crăciunului acasă, iar acum se întorcea la studii în Capitală. Lângă el mai rămânea un loc liber.

Ultimul.

Aşteptare interminabilă pe întuneric; trenul nu se mai hotăra să plece. Forfota se potolise; culoarul era gol. Deci nu mă urmărise; am scăpat. Pătruns de frig, voind să mă scutur din amorţeala care mă cuprindea, am dat de o parte poalele paltonului, m-am aplecat puţin în faţă, am răspuns dând din cap studentului care mă saluta amical. N-aveam nici un chef de vorbă.

Căutam să văd cât este ceasul, apropiindu-mi încheietura de geamul ceva mai luminat dinspre culoar. Ora plecării trecuse de mult. Când mi-am ridicat ochii de pe ceas, am întâlnit privirea aceea tulbure, ochii spălăciţi, indiferenţi. Se oprise în dreptul uşii de sticlă a compartimentului meu şi mă fixa. După ce poposi câteva clipe asupra mea, privirea mă părăsi şi văzui o mână întinsă, mâna lui ridicându-se încet, până în dreptul obrazului meu, parcă arătându-mă, cu un gest plictisit, cuiva. Atunci mi-am dat seama că nu era singur. Lângă el, mai tânăr decât el, era altul căruia mâna obosită mă indica. Apoi, tot atât de brusc cum apăruseră, dispărură amândoi. Ca şi cum nici nu ar fi fost.

M-am tras din nou în dosul paltonului negru, în întuneric. Simţeam năduşeala curgându-mi pe spinare.

Tremuram de frig şi încercam să revăd privirea, gestul, căutătura curioasă a celuilalt, un tânăr necunoscut, apoi din nou gestul făcut parcă în silă, şi privirea rece, indiferentă. Mă străduiam să înţeleg sensul acestei pantomime. Mă arătase într-adevăr pe mine celuilalt, sau mi se păruse? Îl întâlneam a treia oară în seara aceea, dar pentru întâia oară privirea aceasta, ca de nevăzător, se oprise asupra mea. „Pe mine mă aştepta; pe mine mă urmăreşte. Dar de ce mă arată altuia? Ce vor?”

Şi trenul care nu mai pleca. Locomotiva cu aburi sforăia de mult, sub presiune. Se făcuse târziu, în compartiment toţi fuseseră de părere să stingă becul chiorâş care abia lumina plafoniera plină de praf, şi se ghemuiseră câte patru pe bancheta noastră, pe cea din faţă doar trei, spre somn. Deodată, trenul se smuci din loc şi atunci auzii uşa alunecând, pe cineva intrând, făcându-şi loc printre picioarele noastre. Am privit prin fanta paltonului şi l-am recunoscut pe tânărul de adineauri, din culoar, pe cel căruia mă arătase din gest şi din privire agentul mai vârstnic al Securităţii, pe care-l ştiam, nu-l putusem uita, doar cu şapte ani în urmă apăruse într-o seară la noi acasă şi mă „ridicase” împreună cu un vraf de cărţi „subversive”, pe care le căra, gâfâind, un poliţist bătrân, în urma noastră, până la maşina neagră ce ne aştepta după colţ.

Trenul gonea acum. Recunoşteam luminile, de mult familiare, de la Someşeni, Apahida… Aşteptasem cu atâta înfrigurare plecarea trenului încât – deşi mă tulburase scena din culoar, apoi apariţia tânărului,  fără îndoială şi el agent – mă simţeam întrucâtva uşurat. „M-au lăsat să plec; poate n-au de gând să mă aresteze. E doar o simplă urmărire; vor să vadă unde mă duc, cu cine mă întâlnesc” – încercam să mă liniştesc.

Faptul, însă, că nu se ascundeau, că unul mă arătase altuia, pe faţă, mă neliniştea. Parcă eram, pentru ei, un obiect: măsurat din priviri, marcat, livrat. Nici unul, cred, dintre călători nu remarcase transmiterea aceasta din privire şi gest şi, chiar dacă ar fi remarcat ceva şi ar fi înţeles, s-ar fi prefăcut că nu zărise nimic – cu teama animalelor din cuşcă de mult obişnuite să-şi întoarcă cu spaimă ochii atunci când se iveşte printre bare luciul metalic al privirii gardianului. Dorm cu toţii, parcă, adânc, unii chiar sforăind cu aplicaţie. Se preface şi el că adoarme, sunt sigur că se preface. Îl privesc pe furiş atunci când, trenul trecând prin vreo gară, geamul cu flori de gheaţă se luminează pentru câteva clipe. Cu ochii închişi, pare că a aţipit, dar gâtul întins, capul ridicat, ca de şarpe, veghează. E atât de aproape de mine încât, dacă s-ar apleca puţin, ar putea să mă atingă. Valuri de frig mă năpădesc, venind dinspre el, de parcă ar fi un sloi de gheaţă.

Revăd tot drumul acela ca o trecere printr-un lung, un interminabil tunel. În noaptea glacială, luminile rare din câte o gară făceau să apară silueta câte unui soldat de plumb, încremenit cu mâna pe armă, sau mantaua lungă a vreunui impiegat. Să cobor brusc într-una din aceste staţii adormite, să dispar în noapte. Cum să scap de prezenţa individului, cu atât mai neliniştitoare cu cât părea mai indiferentă?

Încotro s-o iau? Acasă la ai mei nu mă puteam întoarce. Cu cât mai mult mă îndepărtam de ei, cu atât mi se părea că-i cruţ mai sigur de tot răul ce s-ar putea abate asupra mea, ce s-ar putea răsfrânge asupra lor. Mă temeam de ceea ce li s-ar putea întâmpla.

Lor şi L.-ei, de care mă despărţisem în seara aceea, sărutând-o grăbit, prea grăbit, în întuneric, pe treptele ce coborau de la locuinţa părinţilor ei. Rămăsese acolo, siluetă fragilă, aplecată peste balustradă. De unde, de la cine aflaseră că urma să plec tocmai cu acel tren? Puteau să ştie că aveam să mă întorc la Bucureşti, după sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou petrecute la ai mei. Dar cine le spusese când, în ce zi voi pleca? Doar nu mă aşteptau de zile, pândind la toate trenurile. Cine ştia că urma să plec tocmai cu acceleratul de noapte din acel 2 ianuarie 1956, în afara celor câţiva din familia mea şi a L.-ei? Da, mai erau fraţii Boilă. Plecaseră cu o seară înainte din Cluj, le dădusem cheile chiliei mele bucureştene, unde urmau să doarmă în noaptea aceea, înainte de a-şi vedea de drum spre satul lor de lângă Târgovişte. Li se întâmplase ceva în drum? Îmi spuseseră, e adevărat, înaintea plecării, că erau urmăriţi, că locuinţa mamei lor era în permanenţă sub supraveghere. Dar credeam, cum socoteau şi ei, că atenţia aceasta a Securităţii era îndreptată asupra unchiului lor, Ionel Pop, fost avocat, fost demnitar naţional-ţărănist, mare vânător în faţa Domnului. Acesta era găzduit, de puţină vreme, de sora lui, mama fraţilor Boilă; nepot al lui Iuliu Maniu, suferise o detenţie de câţiva ani. Era eliberat de curând. Matei şi Nelu erau indignaţi de un gest al acestui unchi. Abia ieşit din puşcărie, publicase un articol într-un ziar din Capitală. Era unul din acele penibile texte apologetice închinate „realizărilor” regimului, pe care conducerea de partid şi de stat din acea epocă le storcea din pana obosită, umilită, a câte unui oponent de marcă, ameninţat, şantajat, ispitit, prea rău strivit după ani de recluziune pentru a se mai putea opune exigenţelor presante ale puterii. De fapt, ce pretindea aceasta? O dovadă publică de recunoaştere a meritelor sale, în edificarea unei „lumi noi”. Registrul acestor elogii era inevitabil restrâns: construcţii noi, alfabetizare, bunăstarea poporului… Incomparabil mai ditirambice erau articolele unor jurnalişti occidentali din acei ani, care, prefăcându-se că se entuziasmează în faţa câte unui „bloc” nou de locuinţe ridicat la periferia vreunei capitale din estul comunist, nu aveau nici măcar scuza demoralizării în urma unor ani de tortură, dacă nu putem socoti drept o scuză ceea ce era de fapt o circumstanţă agravantă: faptul că-şi redactaseră panegiricele contra unor substanţiale remuneraţii oculte. Când aşez azi unul lângă altul textul lui Ionel Pop sau acela chiar al lui Lucian Blaga, scris în aceleaşi condiţii, şi articolele pe o temă similară ale lui Sartre, primele mă întristează, ultimele mă revoltă.

Deplânsesem şi condamnasem, aşadar, împreună cu prietenii mei slăbiciunea vinovată a unchiului lor (ei mai ales erau profund răniţi) şi ne sfătuisem să-i vorbim, să-l admonestăm şi să-l determinăm să ia o atitudine mai fermă faţă de oamenii puterii ce erau, totodată, şi călăii săi.

Prezumţie juvenilă cu care am intrat, în seara aceea posomorâtă de iarnă, în odăiţa de lângă o fostă spălătorie, de la subsolul unei vile, unde i se dăduse un sălaş mizer doamnei Boilă, împreună cu fiica ei Feti! (Nu-mi dau seama cum putea locuinţa aceea minusculă să adăpostească pe lângă gazde alţi trei oameni în toată firea, pe cei doi fii, Matei şi Ioan, care veniseră să petreacă sărbătorile Crăciunului în familie, şi pe unchiul lor). De îndată ce acesta m-a întâmpinat cu acel surâs afabil, dezarmat, stânjenit, despre care aveam să ştiu mai târziu că e obişnuitul surâs chinuit al celor ce-au ieşit de curând din puşcărie, al celor ce-şi cer parcă scuze că există, de îndată ce am zărit acel surâs pe care nu ştiam atunci că, peste ani, aveam şi eu să-l port un timp, mi-a şi pierit dintr-odată ferma rezoluţie cu care venisem de a-l judeca cu asprime pe bătrânul avocat şi vânător de a ne fi trădat oarecum pe noi cei ce mai credeam în demnitatea foştilor demnitari ai democraţiei. Cum să judeci, însă, un om de vârsta şi alura Tatălui tău, un om altădată voinic, acum diminuat prin cele îndurate? Şi-apoi, abia ne-am aşezat tăcând încurcaţi, când am auzit cu toţii lătrând un câine într-o curte vecină, şi bătrânul a pomenit un alt câine, de vânătoare acela, şi ce i s-a întâmplat într-o zi… Şi deodată, în camera de la subsol a doamnei Clara a început să miroasă a pădure, şi urcam pe urmele fratelui ei, povestitorul vânător, o cărare spre o cabană în Munţii Sebeşului, şi apărea de undeva, sub pălăria lui neagră cu boruri late, un alt vânător şi povestitor – fabulos acela – conu Mihai, şi cei doi se antrenau, tăcuţi, şi ne antrenau într-o istorie cu câini şi cerbi şi urşi…

Am plecat în seara aceea de la prietenii mei, cucerit de unchiul lor, vrăjit de povestirile sale. Îi mărturisisem, de altfel, înainte de a ne despărţi, încântarea mea şi-l îndemnasem cu multă căldură să scrie aceste istorii cu animale, cu drumeţii şi vânători prin munţi.

Ceea ce va face, mai târziu. Nici nu-mi trecuse, cred, prin gând să exprim vreo mustrare pentru slăbiciunea dovedită, să-i spun pe tonul ritos pe care-l pregătisem să nu mai scrie articole de apărare a regimului.

A doua zi fraţii Boilă, care tăcuseră şi ei smeriţi, seduşi, cu o seară mai înainte, mi-au împărtăşit bănuiala că sunt urmăriţi. Întrebându-ne asupra motivului acestei urmăriri, fusesem de acord că nu putea fi altul decât prezenţa în locuinţa mamei lor a acestui unchi prea puţin eroic, dar atât de atrăgător. Descendent – chiar dacă nu în linie directă – al marelui bărbat de stat mort în închisoarea de la Sighet (moarte de care noi nu aflasem încă pe atunci), guvernanţii comunişti îşi vor fi făcut nişte planuri în legătură cu Ionel Pop.

Docilitatea adversarului, dobândită prin coruperea lui, făcea parte – o ştiam de mult – din metodele lor favorite.

Ani de zile se preferase unei îngenuncheri morale brutala eliminare fizică. Dar în acel sfârşit al anului 1955, „spiritul Genevei” părea că îmblânzeşte relaţiile dintre Est şi Vest. Corespondenţi de presă occidentali îşi făcuseră apariţia la Bucureşti. În faţa acestora, mai mult decât în faţa românilor obidiţi şi umiliţi, supuşi de ani de zile terorii, mărturia în favoarea regimului a unui fost adversar liberat din închisoare putea să aibă oarecare importanţă. Nu, nu credeam, deşi nu puteam elimina cu totul gândul, că Memoriul pe care-l alcătuisem cu câteva luni în urmă împreună cu fraţii Boilă, ca şi planul nostru de a-l transmite spre publicare în Occident ar fi ajuns la cunoştinţa „organelor”, nu credeam că de fapt noi, prietenii mei şi cu mine, am fi cei urmăriţi. Ne înţelesesem, de altfel, cu câteva zile mai înainte, să renunţăm deocamdată la acţiunea noastră, iar fraţii îmi spuseseră că toate exemplarele Memoriului erau distruse. Nu – îmi spuneam, liniştindu-mă – securiştii n-aveau nici o dovadă împotriva noastră, dacă nu cumva vor fi surprins (dar cum?) vreuna din lungile noastre conciliabule, la Ochiuri, la Bucureşti sau la Cluj.

Îi vorbisem şi lui Negoiţescu, chiar în ajunul plecării mele, despre îngrijorarea fraţilor Boilă. Ca de obicei când era vorba de aceştia, Nego vituperase împotriva lor: „Ce-ai tu cu ei? Sunt nişte apucaţi, nişte fanatici politici, nişte habotnici! Ai înnebunit şi tu! Au să te înfunde, să te nenorocească! Tocmai acum când situaţia pare să se limpezească. Vom putea, probabil, să publicăm…”

Ne plimbam pe aleile tăcute ale bătrânului cimitir ce se întinde din inima Clujului spre marginea dinspre Feleac. Trecusem de şirul primelor morminte somptuoase, al cavourilor cu ziduri scorojite, vechi monumente funerare purtând semnele gloriei apuse: coloane frânte, lespezi de marmură sau granit năpădite de muşchi, cu numele şi armoariile unor conţi sau baroni maghiari săpate în ele. Auriul inscripţiilor era stins de mult.

Pledam – pentru a câta oară – cauza nobilă a prietenilor mei din copilărie, cei mai vechi, mai de nădejde din câţi aveam. Ştiam că între amicii mei „literaţi” şi ceilalţi, fraţii mei întru credinţă şi acţiune, nu voi reuşi niciodată să durez o punte. Matei şi Nelu, mai îngăduitori, mai caritabili, mult mai smeriţi decât Nego, nu se puteau nici ei abţine măcar de la câte o remarcă uşor ironică, atunci când îl pomeneam pe acesta. Mă trăgeau unii într-o parte, altul sau alţii într-alta, asemenea cailor din mitul platonician. Vedeam în aceste inimiciţii ce se purtau peste mine, prin mine, proiecţia în afară a propriilor mele sfâşieri. Asemenea voievodului armean sfârtecat de cămile, mă simţeam uneori dislocat, dezmembrat de atracţii contrare, de cele gratuite, dar cât de exigente ale jocului estetic, ca şi de cele – infinit mai blânde, dar cu atât mai imperioase – ale chemării spirituale.

Discutând cu Nego, ne scufundam tot mai adânc în cimitirul din ce în ce mai alb, de zăpadă netopită, rămasă imaculată pe morminte. Ajunsesem la locul unde se aflaseră gropile comune ale celor morţi în ultimul val de ciumă ce se abătuse peste Ardeal. În urma noastră, pe cărarea lunecoasă, Rozi, amicul juvenil al lui Nego, îşi bălăngănea la capătul unei curele aparatul de fotografiat. Insista mereu să ne oprim, să ne fotografieze.

Ne-am oprit în dreptul unui mausoleu. Nu ştiu cărei familii din vechea nobilime maghiară îi aparţinuse acest lăcaş mortuar. Lângă poarta de fier roasă adânc de rugină, afară, pe peretele cu mari pete de igrasie, o cruce, şi ea de fier, neagră, de pe care lipsea Crucificatul. M-am apropiat de zidul umed, atras de cruce, cu decorurile sale baroce. Mă intriga îndeosebi scena înfăţişată la picioarele ei. Mă văd contemplând-o, străduindu-mă să înţeleg sensul figurilor. Tot astfel azi, mulţi ani mai târziu, când mi s-au şters din amintire acele basoreliefuri misterioase şi-mi amintesc doar crucea în nuditatea ei, încerc să desluşesc cu lupa în micul instantaneu uşor pălit – care printre alte vechi fotografii de familie mi-a fost trimis într-ascuns peste frontiere cu câţiva ani în urmă – ce  anume închipuie construcţia din care porneşte în sus tulpina metalică a crucii. Nicidecum o Golgotă pleşuvă, ci o arhitectură elegantă cu coloane şi capiteluri înfăţişând parcă o secţiune dintr-un templu. Patru figuri feminine voalate sunt dispuse – două de o parte, două de alta – făcând legătura între bolta acelui templu şi piciorul crucii care iese dintr-însa. Între coloane, o făptură înaripată – un înger? – îngenunchează cu capul plecat, melancolic-meditativ. Iar dedesubtul lui, ca într-o criptă deschisă, îmi pare că zăresc, întins, un cadavru. Pe fondul pătat al zidului, privind spre scena de la picioarele crucii, împrejurul capului cu o cunună de lauri, mă descopăr în acea măruntă fotografie aşa cum arătam, două zile înainte de arestare.

Asemenea crucii, cununa aceea mâncată de rugină, fixată şi ea pe peretele mausoleului, mă fascinează şi acum ca şi atunci, în ziua aceea neguroasă de iarnă.

Îi cerusem lui Rozi să mă fotografieze în dreptul ei, în glumă, de parcă ar fi fost o cunună de lauri deasupra capului meu. În poză, care a supravieţuit mai bine intemperiilor epocii decât multe alte lucruri incomparabil mai solide, surâd. Ultimul surâs al tinereţii puţin ştiutoare. Deasupra creştetului, înconjurându-l ca o aureolă neagră, foile metalice ale cununii, contorsionate, ţepoase, zboară asemenea unor fluturi de noapte ameninţători. Credeam că invoc în joacă Gloria şi evocam, fără să ştiu, Moartea.

Am o amintire confuză a acelei nopţi, pentru foarte multă vreme ultima trăită în libertate. Făcusem de atâtea ori drumul cu trenul de-a curmezişul Ţării, între oraşul meu natal şi Capitală, încât, cu ochii închişi, cu capul învelit în pulpana paltonului patern („caşmir luat de la British Import, înainte de război; să-l dai la transformat pentru tine” – îmi spusese Mama) ştiam tot timpul pe unde ne aflăm. Ne apropiam de Blaj şi mă străbătu gândul să cobor, să mă ascund la Casa Domnului, unde, în primul an al Refugiului, tatăl meu mă lăsase în grija părinţilor asumpţionişti. Ştiam însă prea bine că, de ani de zile, căminul cald de altădată al călugărilor era desfiinţat, comunitatea risipită. Aş fi vrut, apoi, să cobor la Copşa-Mică, unde luasem de atâtea ori corespondenţa spre Sibiul adolescenţei mele, al anilor euphorionici. Burgul a fost şi el părăsit de mai toţi cei ce-mi fuseseră apropiaţi. Mai rămăsese doar Radu Stanca, bântuind ca un suflet pustiu îngustele stradele, gangurile întunecoase, coborând treptele pasajului Fingerling. Poetul în Teatrul său pustiu. Aşa mi-l închipuiam, când mă gândeam la el, deşi îl văzusem de mai multe ori în ultimul an, plin de vervă, jubilând în urma succeselor avute, cum fusese acela – la care asistasem – al Hangiţei lui Goldoni, ritmată de el ca un balet, pe fraze muzicale din Concertul pentru flaut de Bach. Melancoliile păreau să i se fi risipit; era într-o adoraţie continuă (ce-l făcea să pară mai tânăr decât era, un adolescent înamorat) în faţa soţiei sale, a lui Doti, „Hangiţa” graţioasă din comedia veneţianului.

Da, ei m-ar fi primit cu braţele deschise. Dar ce pacoste aş fi adus pe capul lor! Sibiul pe care, în adolescenţă, îl vedeam descinzând dintr-o gravură de Dürer, cu casele strânse – ca un polipier de cristale – în jurul unor turnuri şi clopotniţe, mă atrăgea ca o tainiţă protectoare.

Ne apropiam, în miez de noapte, de Copşa-Mică. Aş putea coborî, aş lua trenul mic spre Sibiu. Am ieşit într-o doară pe culoarul rece, în spate cu paltonul tatălui meu. Abia m-am depărtat din dreptul uşii compartimentului meu, că aceasta se deschidea în urma mea.

M-am oprit la o fereastră şi, privind în noapte, îl observam cu coada ochiului pe urmăritorul meu. Mimând ostentativ osteneala, căscând, îşi aprindea o ţigară. Părea că nici nu mă bagă în seamă; eram numai noi doi în întreg coridorul. Trenul se opri în staţia adormită.

Să ies, să cobor în ultima clipă, atunci când se va urni trenul. Eram ispitit; nu eram hotărât. Am pornit încet, îndreptându-mă maşinal spre ieşire. În liniştea somnoroasă din vagon, aud înapoia mea paşi. Vine după mine, la fel de încet, ca un automat. Mă va urma, sunt sigur, când voi coborî. Mă opresc la intrare; nu deschid uşa. Ezit. Când trenul porneşte greoi, intru la toaletă.

M-am privit lung, poate minute în şir, în oglindă. Nu ştiu, nu-mi amintesc ce anume am văzut atunci.

Priveam în neştire. Când, şapte ani mai târziu, m-am revăzut într-o oglindă – şi aceasta din nou în toaleta unui tren care mă ducea de astă dată, păzit de doi gardieni de veghe pe culoar, din închisoarea pentru trădători de la Dej spre Lăteşti, satul de lângă Dunăre unde mi se fixase domiciliul obligatoriu –, m-a izbit chipul meu alterat, înstrăinat, altul decât acela pe care-l lăsasem, cu ani în urmă, într-o oglindă în care privisem fără să mă văd.

Nu, nu avea nici un rost să încerc să fug. M-aş fi denunţat, ca un vinovat care are ceva de ascuns.

Instalat din nou în colţul meu, îmi rumegam presupunerile. De ce să-mi fie teamă, doar n-au, nu pot avea nici o probă împotriva mea. Mă urmăresc să vadă dacă mă mai întâlnesc cu prietenii mei. Aceştia vor fi ajuns la Ochiuri. Nici o primejdie din partea aceasta.

Trebuie să mă calmez, şi mai ales să par cât mai calm. Să nu observe că mi-ar fi teamă de ceva.

Căci îmi era. Cu ochii închişi, în dosul pulpanelor paltonului atârnat din nou ca o cortină în faţa  ea, aş fi vrut să aţipesc, să uit. În zadar. Mă urmărea îndeosebi privirea aceea „de mort”, şi gestul care mă indicase. Revedeam iarăşi şi iarăşi scena mai veche a arestării mele, când acelaşi individ, însoţit de un poliţist, mă „ridicase” de acasă. Mă înghesuiseră între ei doi, cu toate cărţile „subversive” la picioare, într-un Ford arhaic, negru, care nu voia să pornească…

Deasupra mea, în plasa cu bagaje, geanta cu cărţi, manuscrise şi volumul bondoc al Jurnalului. Teama mi se fixase obsesiv asupra caietului acela gros, cu scoarţe albastre, în care aveam însemnările mele zilnice de când mă mutasem la Bucureşti, de un an şi câteva luni încoace. Jurnalul era plin de reflecţii critice, de imprecaţii la adresa comunismului. Dacă mă arestează, îmi spuneam, oricât aş nega, vor avea o probă împotriva mea. Şi nu numai a mea. Mă tortura gândul că toţi cei ce-mi erau dragi, apropiaţi, cei despre care scrisesem în acel caiet erau ameninţaţi.

Întâlnirea de la Ochiuri cu fraţii Boilă, cele cu prietenii din cercul Monseniorului Ghica şi cu atâţia alţii la Bucureşti, cu L. la mare şi, de curând, la Cluj… Unele din aceste legături (îndeosebi cea cu L.) nu aveau nici un caracter politic. Dar paranoia puterii comuniste (pe care şi noi, victimele sale, ajunsesem să o împărtăşim într-o anumită măsură) conferea un sens „politic” oricărui cuvânt, mai ales scris. Ca orice delir de interpretare, şi acesta, al unei puteri ce exercita teroarea totală, descoperea pretutindeni semnele duşmăniei pe care ea însăşi le proiecta peste tot. Cum să nu le găsească în însemnările religioase, filosofice sau literare, sau, simplu, intim-amoroase, din Jurnalul meu! Totul mă denunţa – socoteam eu, cum ar fi considerat şi un ofiţer anchetator al Securităţii – şi, ceea ce era mai grav, îi denunţa pe cei amintiţi de mine în filele sale, rude, prieteni, iubită…

Trenul intrase între munţi, urca greoi spre Predeal.

Aici mi se întunecă amintirile. Am aţipit, totuşi? M-am scufundat ca într-o ceaţă ce s-a risipit brusc atunci când am auzit uşa compartimentului deschizându-se zgomotos. Era tânărul securist (nu mă îndoiam de această calitate a sa) care ieşea în culoar. De astă dată îl urmăream eu cu privirea. Se opri în dreptul unei ferestre care – remarcam acum – devenise lăptoasă: se lumina de ziuă. Îl văzui coborând geamul, plecându-se în afară şi făcând semne (sau mi se părea că face) în timp ce trenul încetinea intrând într-o staţie.

Nu ştiu, niciodată n-am aflat unde anume ne-am oprit atunci. N-am izbutit să identific cu certitudine, trecând mai târziu pe linia aceea, gara mică (ezit între Câmpina şi Comarnic) unde s-a oprit acceleratul nostru în zorii zilei de 3 ianuarie 1956.

Toţi dormeau sau păreau că dorm în compartimentul nostru, întreg vagonul părea scufundat în letargie. Staţia (dacă peste tot era una) părea pustie. Dar trenul nu se oprise de-a binelea când am auzit uşa vagonului trântindu-se, apoi paşi pe culoar. Grăbiţi, venind unul în urma altuia, de parcă ar fi fost lipiţi, doi indivizi se apropiară de agentul care, întorcându-se de la fereastră, lent, ca într-o pantomimă, arătă spre mine prin uşa de sticlă a compartimentului, cu gestul din seara precedentă al lui „ochi de mort”. Nou-veniţii, ca nişte roboţi foarte eficienţi, cu gesturi rapide şi precise, dădură uşa de-o parte şi – în timp ce-l auzeam pe unul aplecat deasupra mea şoptindu-mi pe un ton poruncitor: „Ia-ţi bagajele!”, iar eu repetam tot în şoaptă: „De ce? De ce?” – altul mă înşfăca de subsuori şi mă trăgea în sus. Nu-mi dau seama cum au înţeles că cele două paltoane şi valiza din plasă erau ale mele. Le aveau deja în mână. „Geanta n-o iau, o las”, era singurul meu gând. Cei doi mă trăgeau afară din compartiment, mă târau pe culoar, mă scoteau pe uşă, mă coborau pe scările vagonului.

Nu eram în dreptul vreunui peron. Zgură îngheţată sub paşi. Treceam peste linii cu cei doi de o parte şi de alta, de parcă eram purtat pe sus. Dincolo de linii, alţi doi se alăturau grupului nostru, fără nici o vorbă, fără măcar să se uite la mine. Între ei, o femeie.

Aceasta luă paltoanele şi geamantanul din mâinile celor ce mă duceau. Mă urmărea acelaşi gând: „Am scăpat de geantă. N-au pus mâna pe ea. De s-ar pierde”. Mă auzeam totodată spunând: „Ce vreţi? Unde mă duceţi?” Dar îmi dădeam seama că e în zadar.

Mecanismele mute funcţionau perfect, tocmai pentru că erau mute. Totul se desfăşura ca într-un ritual de mult şi desăvârşit rodat. Ne îndreptam spre o clădire, un fel de magazie, de canton. Ajungând în dreptul ei, zăream în dosul ei o maşină neagră, goală, o Volgă. Ne aştepta. Cu aceleaşi mişcări cu care fusesem ridicat de la locul meu din tren eram vârât în maşină. Cei doi mă aşezau la spate, între ei. Nu mai era nevoie să mă ţină.

Lipiţi de mine, mă imobilizau perfect. Al treilea agent era şoferul; femeia care-mi luase bagajele se aşezase în faţă, lângă el. Se trânteau uşile maşinii. Atunci, câteva clipe înainte de a porni, în timp ce vedeam trenul din care fusesem coborât urnindu-se, dispărând încet, mă auzii din nou întrebând: „De ce m-aţi coborât?

Unde mă duceţi?” Drept răspuns, femeia care şedea în faţă, lângă şofer, se întoarse spre mine şi-mi întinse o pereche de ochelari.

După o clipă de ezitare, auzindu-l pe unul din vecinii mei răstindu-se: „Ia-i! Pune-i!”, i-am luat. Eram nedumerit, nu înţelegeam ce rost aveau. Erau ochelari negri obişnuiţi, de soare. Când i-am pus pe nas am înţeles. Aveau în dosul lentilelor ceva ca nişte ghemotoace de vată învelite în pânză, ca nişte minuscule săculeţe care, atunci când puneai ochelarii pe nas, îţi ţineau ochii închişi, te împiedicau să vezi.

Pe ochi cu ochelarii aceia de nevedere, cu privirea stinsă, strivit între mantalele de piele ale celor doi agenţi, îmbarcat în Volga neagră, simţeam din nou scurgându-mi-se pe spinare o transpiraţie glacială.

Maşina ieşise la şosea, după ce patinase un timp pe zăpada îngheţată.

Atunci mi-am amintit ceva, iar ceea ce mi-am amintit m-a înspăimântat.