Eros – Thanatos la Cezar Ivănescu

Cutremurul
Cezar Ivănescu

Despre Cezar Ivănescu s‑au auzit voci pe tonalităţi diverse: cînd emoţionale şi patetice, cînd grave şi deplin încrezătoare, ca de fiecare dată cînd apare, printre poeţi, o personalitate puternică şi neliniştitoare. Adoraţia ca şi invidia se întipăresc de îndată pe chipurile confraţilor cînd poetul îşi face apariţia în adunări; el le întîmpină pe toate cu schiţa unui surîs care anunţă, cu discreţie, siguranţa sentimentului consacrării printre cei mari. Dar adoraţia şi invidia sunt experienţe sufleteşti surori, ca dragostea şi ura. Oricînd îşi schimbă rolurile, în una şi‑n aceeaşi piesă jucată de cînd lumea. Urăşti (cu invidie) cînd doreşti rolul exact opus. În acest caz, ura este justificată şi productivă. Nici admiraţia, nici invidia (respectiv ura) nu sunt scutite de exagerări, cîtă vreme protagonistul îşi onorează rolul de creator de cultură.
Aşa se întîmplă în momentele de sfîrşit şi de început ale unui mic eon de existenţă. Eminescu i‑a descris cu exagerare pe înaintaşi, pe Pralea, pe Ţichindeal, pe Donici, pe Barbu Paris Mumuleanu… Ca şi cum n‑ar fi existat, atîta erau de necunoscuţi. Cel puţin aşa ne pare nouă, astăzi. Eminescu parcă i‑a re‑creat. S‑a rîs despre asta, uneori cu prea multă inconştienţă. Poetul a făcut‑o dintr‑un necesar interes imediat, cerut ferm de delimitarea faţă de înaintaşi. Nu ca o ruptură, ci ca un nou început, în înţelesul că orice început repetitiv este, formal, acelaşi şi altfel. Cu atît mai diferit de la o secvenţă la alta, cu cît este mai asemănător. Atît de necruţătoare, de decisivă a fost delimitarea din Epigonii, ca nou început, încît l‑a derutat pînă şi pe un spirit lucid, admirator al poetului, ca G. Ibrăileanu, cel care a putut să susţină că Eminescu a ţîşnit direct în spaţiul spiritualităţii româneşti, al poeziei în speţă, ca un munte în plină cîmpie.
Şi tot aşa: volumul de poezii populare publicat de Vasile Alecsandri la 1866 a fost întîmpinat de întreaga generaţie de scriitori ca un început ce urma să provoace o întreagă re‑naştere în planul valorilor poetice. Un contemporan avea să scrie entuziasmat: „de atunci poezia se români”. Acelaşi efect trebuie să se fi produs în fiece cultură europeană în parte, cînd limba vie a înlocuit latina savantă de cancelarie, cînd Dante a scris Divina comèdie în italiana vorbită pe străzile Toscanei, cînd Luther a tradus Cartea sfîntă în idiomul burgurilor germane. Invidia trebuie să‑l fi încercat şi pe tînărul Vlahuţă, atunci cînd interoga cu mîhnire şi cu patimă Unde ni sînt visătorii?. Acelaşi simptom de nelinişte şi de previziune a stăpînit debutul lui Lucian Blaga, cel din Poemele luminii, cu imagini plăsmuite în forme moderne şi receptate cu entuziasm de Nicolae Iorga; sau Joc secund de Ion Barbu, aproape neînţeles pînă la cunoscutul eseu despre poetul matematician semnat de Tudor Vianu; sau poeziile religioase şi proza lui Vasile Voiculescu scrise (şi citite la Rugul aprins) într‑un moment de teroare ideologică, autorul riscîndu‑şi viaţa pentru ca scrisul şi gîndul să biruiască. Poeziile lui Labiş au provocat victime printre colegii de generaţie, impresionaţi de verbul meteoric al poetului din Mălini. Nichita Stănescu a stat în umbră cu umilinţă, încercat de sentimente contrare; cînd i‑a răsărit steaua, după penibila aventură comunistă, cei din jur s‑au văzut eclipsaţi de la distanţă, şi au încercat să‑i calce pe urme. De unde rezultă că poezia învinge dictatura ideologică dacă autorul îşi stăpîneşte teama, impunîndu‑şi voinţa proprie de a fi. A venit rîndul lui Cezar Ivănescu. Cititorii de toate orientările îşi au aţintite privirile asupra lui, cu interes şi curiozitate.
Deocamdată, primează legenda omului. Biografia poetului, ca aventură à la François Villon, de crai de curte veche, de personaj dostoievskian, s‑a întipărit bine în memoria contemporanilor. Isprăvile lui galante i‑au creat faima unui coureur / continuu şi cu succese de moment; însingurările prelungi, alternînd cu apariţii zgomotoase între prieteni, totdeauna mulţi, plăcerea de‑a teatraliza, jucînd de fiecare dată rolul protagonistului, atacurile pustiitoare împotriva confraţilor, întoarse în laude prea aprinse, toate mixează un portret pitoresc şi cuceritor, în cele din urmă adunîndu‑i la aceeaşi masă veselă şi împăciuitoare şi pe prieteni, şi pe ne‑prieteni. E o performanţă, să recunoaştem.
Tocmai de aceea, cînd vine vorba despre personalitatea lui Cezar Ivănescu, despre opera – om, cum încerc să gîndesc această mare creaţie, mintea pare năpădită de imaginea omului. Prietenii îşi amintesc de îndată de o anume împrejurare mai incitantă cînd poetul s‑a arătat a fi eroul zilei; ca discuţia în legătură cu poezia să urmeze după. El însuşi se angajează cu deliciu în propria‑i saga:
„Într‑o zi cînd voi fi liniştit, voi scrie un vers, vorba Poetului, şi voi transcrie din Carnetele – agende ale acelor ani toate vorbele şi gesturile argoului care ne amuzau zilnic, argou pe care‑l foloseam şi în copilărie şi asta mă convinge încă o dată că am avut dreptate să spun că mă simţeam la Mogoşoaia ca într‑o colonie de copii orfani…” (1.
Suntem introduşi, totuşi, într‑o poveste mai mult tristă decît veselă.
Urmează greul, cercetarea operei. Comoara e deja deschisă, ne aşteaptă. Începutul, cu aplicare mai sistematică, l‑a făcut Theodor Codreanu în Eseu despre Cezar Ivănescu(2. Cele trei (patru) secvenţe ale cărţii sunt în măsură să identifice, în baza unor judecăţi ferme şi precis motivate, liniile de forţă ale operei. Cititorul îşi poate forma convingerea că scrisul autorului bîrlădean angajează fiinţial întreaga poezie română din ultimele decenii, în direcţia regăsirii identităţii şi armonizării în totalitate. Au existat, în epocă, mulţi condeieri de valoare (doar românul e născut poet!): Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu, Petre Stoica, Ileana Mălăncioiu, Cezar Baltag, Mircea Cărtărescu, Emil Brumaru, ca să‑i lăsăm la înaintare pe monştrii sacri, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mihai Ursachi, dacă îl considerăm pe Nicolae Labiş un singuratic, un adevărat „singur printre poeţi” ai obsedantului deceniu.
Fiecare dintre cei citaţi în prima serie şi‑a cîştigat o poziţie proprie în evoluţia sensibilităţii poetice. Greu de ales cine este „mai mare” dintre toţi. De altfel, problema pusă în aceşti termeni s‑a consumat odată cu articolul lui Maiorescu Poeţi şi critici. „Mare în ce sens?”, se întreba junimistul, comparîndu‑l pe Vasile Alecsandri cu Eminescu, la provocarea „tigrilor tineri”, pe atunci Delavrancea şi Vlahuţă. Discuţia are ca obiect forme ale artei, înzestrarea sensibilă a creatorului, nu produse manufacturiere.
O cale de răspuns eficientă pentru realitatea estetică din totdeauna ar trebui să aibă în vedere, dacă e posibil, şocul rupturii de nivel ontologic provocat de apariţia unei noi personalităţi artistice, „sunetul nou”, cum se spune, şi modul în care valorile se refac în alta şi mereu aceeaşi reprezentare. Totdeauna rămîne un rest reluat într‑o paradigmă actualizată şi care asigură legătura de fond dintre generaţii, ca adevărul artistic să rămînă de nezdruncinat (Hans Georg Gadamer). Există autori a căror prezenţă se înregistrează pe neobservate, cu bunăvoinţă sau chiar cu plăcere. După o scurtă trecere prin inimile cititorilor, se aşază liniştiţi în raft. Dar cine nu se întoarce să recitească din cînd în cînd, în singurătate, pentru plăcere proprie, o poezie de Dimitrie Anghel ori de Dan Botta? Eugen Simion a scris o carte instructivă în acest sens, Dimineaţa poeţilor, semnalînd forme stilistice la Văcăreşti şi la Conachi, îmbietoare pentru degustătorul încercat de poezie.
Însă viaţa poeziei nu curge ca o apă liniştită. Istoria ei cunoaşte cutremure pe verticală, fiind puse la grea încercare toate organismele limbajelor, ca să‑şi facă loc (şi chiar brutal) un nou comportament poetic. Cezar Ivănescu a provocat un asemenea cutremur. Rămîne de văzut ce va aduce ziua de mîine, cînd vor decide competenţa şi gustul, nu şabloanele de tipul „îmi place”/„nu‑mi place”. În ce mă priveşte, am bănuiala că lucrurile pot intra în normalitate (iar experienţele anterioare ne ajută), cînd se va recunoaşte cu împăcare: „Un nou Cezar Ivănescu apăru”.
Cititorul e rău, Don Cezare. Uită repede trista poveste a lui Kitinam şi se îndreaptă cu grăbire spre vocea unui nou, misterios baladin. Se simte bine în împărăţia sonurilor, a lui Apollo şi a zeiţei Phone. El ştie, ca meloman cu reverii mitice, că o naţiune supravieţuieşte dacă dispune de o orchestră puternică, divină. Pe care nu i‑o poate lua nimeni.

1. ÎN LOC DE CURRICULUM VITAE
2. „Două poezii comuniste

Debutul publicistic s‑a produs prin anii 1960, cu „două poezii comuniste”. Aşa le califică poetul însuşi, în scrierile sale. Era o perioadă grea pentru tinerii în formare. Generaţia interbelică, hăituită mai bine de un deceniu, abia începea să iasă la rampă, Arghezi fiind printre primii care a făcut pactul cu diavolul, ca să nu mai vorbim de Sadoveanu, aflat de multă vreme într‑o regretabilă rătăcire. Nu şi Vasile Voiculescu, înfruntând cu puterile mistice ale „rugului aprins” închisorile comuniste, boala şi moartea; sau Lucian Blaga, urmărit cu străşnicie de echipa de torţionari clujeni ai lui Pavel Apostol; sau Ion Barbu, hărţuit şi el de agenţi‑literatori ca Ovid S. Crohmălniceanu (cu ochii aţintiţi cînd pe Hortensia Papadat‑Bengescu ori pe Arghezi, cînd pe Blaga ori Crainic), pentru presupuse simpatii legionare. Bacovia începea să fie „curtat” cu prefăcută amiciţie, ploconeli şi promisiuni îmbietoare, metodă intens practicată în această fază neagră a războiului antiscriitori, în vreme ce Nichifor Crainic, Radu Gyr şi mulţi alţii zăceau în ocne. Mă refer numai la poezie, la reprezentanţii ei de frunte.
Poezia s‑a transformat repede în pură ideologie. Noua direcţie era pusă în acţiune de militanţi aprigi şi viguroşi. În rîndul întîi, se aflau ideologii proaspăt instauraţi, cu comanda de la „centru” şi cu tezele pe masă: Traian Şelmaru, Nicolae Moraru, Mihai Novicov. Ei asigurau firul roşu al Partidului, în linie directă cu Kremlinul, gata oricînd să bată cu pumnul în masă, după model Vîşinski, atunci cînd li se năzărea vreo „abatere”, vreo simplă mişcare în front. Şi li se năzărea adesea. Ei priveau de la înălţime desfăşurarea spectacolului: cum oamenii se înflăcărau de sentimente revoluţionare şi dădeau glas cu pasiune ideii unice. Urmau agenţii de ordine, criticii literari Ion Vitner, Sorin Toma, N. Tertulian, Ovid S. Crohmălniceanu. Ei puneau notele. Ei dictau cine are talent sau nu, altfel spus, dacă s‑a „integrat” noului canon. Venea, în sfîrşit, rîndul actorilor, mai bine zis al poeţilor. Erau numiţi, mai nou, cîntăreţi, fiindu‑le indicat riguros să elogieze cu dăruire, cu uitare de sine. Nume obscure, abia semnalate înainte de război, au trecut în faţă, în baza carnetului de Partid şi au devenit „mari”: A. Toma, Maria Banuş, Mihai Beniuc, Miron Radu Paraschivescu, Eugen Jebeleanu. Ca şi chipul noii orînduiri, peisajul literar s‑a schimbat rapid şi fundamental, a ajuns de nerecunoscut.
Generaţia Toma – Beniuc – Jebeleanu avea o misiune „înaltă” şi „revoluţionară”: să formeze cadre tinere care să asculte fără comentarii de comandamentele bolşevice. Ştafeta revoluţiei şi a noului canon trebuia transmisă mai departe. Se cunoaşte episodul grotesc şi penibil de la Academie, cu chip de adevăr şi de legendă, cînd A. Toma, în ţinută solemnă de patriarh al literelor româneşti, îl investea, cu gesturi largi, pe tînărul Dan Deşliu ca pe un cîntăreţ cu har; moment regretat peste nu mai puţin de două decenii de însuşi autorul lui Lazăr de la Rusca. G. Călinescu, invitat să ţină o laudatio, a transformat festivitatea într‑o comedie bufă, ca reacţie pe măsură la pretenţiile nesăbuite ale lui A. Toma, de a‑şi lăsa înlocuitori cu de la sine putere. În lumea literară s‑a făcut mult haz în legătură cu acea întîmplare. Ovid S. Crohmălniceanu a evocat‑o în Amintiri deghizate, G. Călinescu apărînd ca un actor de bună calitate, care reuşea să facă zob un interlocutor, mai ales aflat în poziţie precară:
„Călinescu uza şi de mimică în exerciţiul talentului său oratoric. Prin licărul batjocoritor al ochilor, apropierea sprîncenelor, mari ca nişte streşini de casă maramureşană, şi lăsarea mîinii să cadă moale în jos, a lehamite, anula un adjectiv admirativ pe care‑l acorda şi imprima astfel elogiului rostit o turnură ironică, descalificantă. Călinescu recurgea adesea la această comedie fizionomică şi gesticulaţie ajutătoare, ca să iasă din situaţiile dificile ale epocii. Avea un dublu limbaj, oficial şi conspirativ. L‑a salvat de multe ori, căci semnala spiritelor avizate: nu luaţi în seamă ceea ce spun, urmăriţi cum mă strîmb” (3 .
Ovid S. Crohmălniceanu are dreptate în acest punct al deghizamentelor sale: G. Călinescu, sub masca ludicului, ataca falsele valori cu un curaj ce depăşea cu mult cadrele îngăduite de oficialităţi. Era în firea „divinului critic” să nu‑şi ţină gura, mai ales cînd se afla la catedră. Pe de altă parte, memorialistul se înşeală: „limbajul conspirativ” avea, în realitate, ţintă directă, aşa că nu l‑a salvat „din situaţiile dificile ale epocii”. Din contra, i‑a adus marginalizarea, de la catedră cel puţin, pînă la moarte.
Pînă una alta, Dan Deşliu trecea drept copilul minune al momentului şi cînta din inimă ca dintr‑o goarnă (are şi un poem, Goarnele inimii) tot ce îi dădea ghes ideologia de import. Alături de el s‑au ivit şi alţi gornişti de nădejde, Veronica Porumbacu, Nina Cassian, Eugen Frunză, Victor Tulbure, Mihu Dragomir… şi tot aşa, în serie, Ion Brad, Alexandru Andriţoiu, Nicolae Tăutu, Violeta Zamfirescu, Tiberiu Utan, Ştefan Iureş, Teodor Balş şi mulţi alţii. Literatura devenea, într‑adevăr, o forţă care nu putea fi deloc neglijată, de mare folos Puterii. Împotriva bunelor intenţii ale lui G. Călinescu, vîrf de lance al momentului, înconjurat de intelectualitatea de bună credinţă, încă neîncartiruită, Puterea a decis în favoarea lui Deşliu. Prea înverşunat şi în poziţie de tragere se arăta aparatul de propagandă, ca să se întîmple altfel. Tineretul a fost prima victimă. El vedea în exemplul trîmbiţat cu pompă festivistă – Dan Deşliu – o promisiune. Delirul debutului, aducător de ameţeală oricărui începător, nu lasă loc disocierilor şi prudenţei necesare în decizie. Această nesocotire, aparent minoră, a făcut ca răul să se întindă peste generaţii. A fost atins mai întîi Labiş, autorul Luptei cu inerţia, şi i‑a trebuit un segment de timp de mare tensiune interioară ca să se dezmeticească; a urmat Nichita Stănescu, prins şi el de vîrtej la început, dar salvat, să sperăm, prin proprie voinţă. Debutul scriitoricesc începea să apară ca o aventură în sensul lui ori/ori: dacă faci concesii ideologice, te bucuri de lansare rapidă, de glorie şi de viaţă în desfătare; din contra, dacă iei corect pulsul vremii, greu îţi vezi numele în gazete, cu rezerve şi cu tendinţe de marginalizare; recunoaşterea vine tîrziu, suferinţa te aşteaptă. În schimb, bucuria nefolositoare că ai rămas credincios poeziei autentice te ajunge din urmă. Şi rămîne. A fost norocul lui Cezar Ivănescu. El a tras învăţămintele de trebuinţă şi a optat pentru celălalt ori.
Dan Deşliu apărea, aşadar, ca un fabricat al aparatului de comandă, care avea grijă să cloneze şi alte chipuri. De aceea a luat fiinţă celebra Şcoală de literatură. Rolul ei era să multiplice unul şi acelaşi model, activ în poezie şi în presa politică, „după capacităţi”. Absolvenţii Şcolii de literatură, cu puţine excepţii (mă refer la Paul Goma) au asigurat funcţionarea, după tipic, a tuturor redacţiilor din capitală şi din provincie. Fenomenul clonării de acest gen este caracteristic, se pare, epocilor de „tranziţie”, cum li se spune în ultima vreme strategiilor de aliniere forţată, de la o fază la alta, a aceleiaşi ideologii dictatoriale. Răul se ia: în acelaşi spirit diabolic, al clonării, au luat naştere, pe tăcute şi cu intenţii ascunse, departamente sau catedre de ziaristică pe lîngă facultăţile de litere, după decembrie 1989, subordonate direct unor misterioase centre de comandă. Cine au fost angajaţi să predea cursuri de specialitate? În orice caz, nu literaţii de profesie, nici publiciştii cu experienţă în domeniu. La ce să ne aşteptăm? După sac şi petec. Mai ales petec. Şi de data aceasta absolvenţii s‑au apucat să execute fără ezitare tot ce face bine noului patron şi după gustul „tranziţiei”; pentru zăpăceala şi terorizarea publicului. Se „doreşte” circ de presă, calomniere, pornografie, dezinformare, marfa se livrează neîntîrziat. Şocant este şi faptul că, imediat după decembrie 1989, adică după cestălalt îngheţ, s‑a încercat tocmai reactivarea lui Dan Deşliu. Asta spune extrem de multe. O revistă, de altfel foarte serioasă, l‑a repus în circulaţie pe Sorin Toma, asasinul lui Arghezi. Mi‑a fost dat să‑l aud recent pe un critic literar, bine cunoscut cititorilor, lăudîndu‑l la o festivitate scriitoricească pe Mihai Novicov, fostul său profesor de la Şcoala de literatură.
Şi uite aşa mi‑am adus aminte de o teorie lansată de „clasicii marxismului”, în vogă pe timpuri: ideologia se bucură de o sferă de manifestare mai întinsă decît realitatea concretă. Ea anunţă fenomenele tari, le susţine în desfăşurarea lor vie, apoi trenează după dispariţia lor, ca să le dea, pe cît posibil, o „faţă umană”. Aşa se rescrie istoria, idee devenită obsesie astăzi. Dar cine este atins de boală în veci nu mai cunoaşte lecuire. Vechile ambiţii, limbajul de lemn, comportamentul devenit suspect trădează vechi metehne. Aparatul (la care actanţii s‑au angajat cu trup şi suflet) imprimă urme de neşters. Această penibilă zbatere a individului ne‑o confirmă Nina Cassian, o persoană care a profitat din plin în acele vremuri. În Memoria ca zestre, încearcă o schiţă îndulcită a propriei imagini:
„În 1951, deci, s‑a declanşat cu adevărat «boala» mea, a cărei incubaţie începuse în 1948. Cuvintele mă părăseau, dar nu din propria lor iniţiativă. Fuseseră izgonite din vocabularul redus şi impus al epocii – iar eu mă învinuiam degeaba de incapacitatea mea de a‑l egala pe Deşliu! Dispăruse bucuria, ba chiar necesitatea creaţiei. Continuam totuşi să mă chinui, cu încăpăţînare, din dorinţa de a‑mi servi crezul şi vocaţia! (4.
Ce crez? Ce vocaţie? Adevărul este că, la data respectivă, rîvnea să scrie în spiritul dictaturii, iar Dan Deşliu devenise „modelul” pentru memorialistă şi, se înţelege, pentru întreaga generaţie. Semn că aparatul lucra în forţă. Ne‑o spune tot Nina Cassian:
„Între cei din prezidiu, fără îndoială cel mai proeminent era Leonte Răutu; el a dominat mai bine de un deceniu aceste fiinţe aiurite, vulnerabile şi derutate – artiştii şi scriitorii – provocînd drame şi comedii, regizînd glorii şi ostracizări, paralizînd moralitatea unora, activînd imoralitatea altora, cu spectaculoase şi îndelungate efecte pe plan etic şi estetic. (Petru Dumitriu, într‑o carte publicată în Franţa, l‑a numit Malvoglio). Farmecul personal, cultura (era bun cunoscător al curentelor moderniste în artă), inteligenţa rafinată şi umorul îl făceau mult mai periculos în comparaţie cu „ajutoarele” lui, sinistrul şi schematicul pînă la ridicol Nicolae Moraru, obtuza şi rudimentara Ofelia Manole – cu o excepţie: Traian Şelmaru, deşi cu cîteva clase mai prejos, îl imita, încercînd să‑i semene în perversitate şi cruzime” (5.