Foamea de a fi

Foamea de a fi de Aura Christi

9 janv. 2007. Două săptămâni petrecute în Grecia. Ce căutam noi plimbându-ne, zi de zi, pe străzile Atenei, pe ulicioarele din oraşul vechi, numit de localnici Plaka, purtând parfumul abstract şi viu al vremilor de odinioară, urmele gânditorilor urmăriţi mental nu rareori şi consideraţi, pe bună dreptate, unul dintre vârfurile de neatins ale umanităţii? Ce căutam, cu gândul la iubitul Zenon, care susţinuse, fiind cu alumnii săi în bucătărie, că „zeii sunt şi aici”?; ce anume căutam încercând să ne facem timp, zi de zi, pentru a ajunge pe Acropole sau în preajma acestui epicentru de aur al culturii antice, inimă vie a urbei disputate aprig, în negura vie a timpului, de Athena şi Poseidon? De unde răbdarea, atenţia, dorinţa crescând în intensitate de a pribegi, iar şi iar, printre coloanele Turnului Vânturilor, construit pentru a deruta inamicii, de a contempla îndelung ruinele Templului lui Zeus sau pe cele ale Teatrului lui Dionysos, de a hălădui – numai ochi şi urechi – printre amintirile vii, în preajma locului unde se aflase statuia Athenei, Parthenonul intact în splendorile sale, Cariatidele regăsite în copie, pentru statuile originale ducându-se şi astăzi lupte acerbe, diplomatice? Ce căutam pe Acropolele invadate de lumina discret-evazivă a apusului sau pe Acropolele atinse de razele unui soare încă timid, încă păstrând splendorile Aurorei celei puternice? Ce căutam, ei, ce anume?, mă întreb până la prostraţie, până la spaimă, începând să resimţim cum ceva neobişnuit şi plin de forţă jubilează interior, prins de negrul mister de care ne lăsasem locuiţi în vreme ce fixam cu toţi ochii lăuntrici marea urbe, cu oamenii şi mandarinii şi câinii şi pisicile şi bijuteriile şi bulevardele largi, cu vegetaţia luxuriantă, în ciuda sărbătorilor de iarnă, cu ulicioarele discrete, adăpostind, în afara miturilor răsştiute, repetate, alintate în gând, mari istorii, amintiri ghicite pe jumătate sau pe sfert numai? Dibuiam lumina violent-reţinută, legănată pururi între versanţii munţilor, cu certitudinea că lumina e un spectacol, lumina, ca la Rodin, trebuie învăţată, subjugată, dominată, glorificată, supusă şi, în acelaşi timp, cântată mereu; căutam senzaţia de sublim avută pentru prima dată sub geana vie, calmă a soarelui apune, acolo, sus, în preajma Erechtheionului, când o mână mare şi puternică aşezase în noi o forţă fără nume la care n-am fi îndrăznit să visăm: cea de a sta locului, de a ne ţine respiraţia, de a creşte lăuntric pentru a fi locuiţi de ceva uriaş, nevăzut, prezent până la ţipăt – senzaţie căutată, răscăutată, visată, exorcizată pentru a fi descrisă, apoi rechemată iarăşi, în majoritatea cazurilor, previzibil, fără sorţi de izbândă, deşi ne încăpăţânam, uimiţi şi pierduţi în propria uimire, să dibuim, iar şi iar, cu antenele duhului lăuntric, aceeaşi stare, şi atunci când păşeam atenţi să nu lunecăm printre stâncile, pietrele muşcate de valuri ale unei plaje sălbatice, veghind de departe urbea închegată de Theseu, miticul erou, şi devenită „cetate supremă şi incontestabilă” prin Şcoala de la Atena după instalarea la putere a lui Pericle, şi atunci când studiam (de fapt, cineva mai atent şi mai răbdător din mine studia) corabia mare şi suplă, copie fidelă, executată în timp, după vasul pe care navigase Ulise, vas purtând ochiul aducător de noroc, de un albastru nelumesc, legendar, şi când urmăream rapiditatea cu care se schimbă culoarea cerului, a mării, a munţilor, jocul de lumini viclene şi umbre majestuoase, ce ne-arunca într-o muţenie laborioasă, contemplativă, vie, nebunesc, nemăsurat de vie, aducându-ne aminte că edenul e prezent, e peste tot prin culoare şi muzică…

Ce căutam, aşadar, nemaisăturându-ne să pribegim, să ne plimbăm, să visăm, să ne înspăimântăm, să jubilăm, să învingem foamea, setea, să ne reducem din orele de somn, de odihnă, pentru a mai întârzia sub raza divinelor Cariatide, în preajma colinelor blânde ce fixau versantul dinspre Sud al Acropolelor, rezervate, în special, spun legendele, artelor dramatice, în umbra depărtată a Templului lui Zeus, sau în vecinătatea Bisericii bizantine Kapnikarea sau a celei ce poartă numele mândrei şi frumoasei Artemis, alături de alte vestigii, monumente, biserici, mânăstiri, străzi, uliţe, numele cărora îl silabiseam, repetându-le aşa cum repeţi versurile unui poem-capodoperă, aşa cum repeţi timpii lăuntrici, învăţaţi şi pururi neştiuţi în egală măsură? Neschimbat în esenţe. Cu gândul – mereu înalt, mereu subţire şi viu, nesperat de viu – la „draga mea antichitate dintr-un secol viitor”!

12 janv. Am împlinit 40 de ani. Nicolae mi-a scris din Franţa: „Nu bănuieşti cât de mult regret că nu sunt lângă tine, acum, când treci în al patruzecilea an. Dar tu ştii că de fapt îţi sunt alături şi mă bucur de fiecare bucurie a ta. Mai mult: sunt mândru de ceea ce însemni, de creaţia ta, de incredibila ta energie şi splendida ta ambiţie literară; de fidelitatea ta unică, de complicitatea ta ce m-a făcut să mă simt mai puţin singur în acest mai-mult-decât-un-deceniu de când ne cunoaştem. Îţi mulţumesc pentru toate acestea şi pentru altele, multe. Te rog să-mi ierţi unele porniri excesiv de tumultuoase, ca şi unele momente – te asigur, foarte rare! – când mi s-a părut că mă îndoiesc de gravul şi profundul tău sentiment. Eşti un poet «stăpân pe mijloacele sale», cum spunea severul Maiorescu despre Eminescu. Nimeni şi nimic – cu excepţia ta! – nu te mai poate abate de la drumul tău regal, de o rară anvergură în literatura noastră încă provincială. Şi eu sunt bucuros că mă număr printre cei foarte apropiaţi ţie şi-ţi promit, cu gravitatea pe care mi-o cunoşti, să nu mă schimb în ceea ce ne leagă.

În acest ceas aniversar, ce-ţi pot ura altceva decât ceea ce-mi urezi tu mie? Păstrarea tuturor rarelor calităţi de care ai dat din plin dovadă, umanitate şi noroc, adică timp pentru împlinirea operei tale care, sunt convins, va fi memorabilă la un nivel înalt. Noroc şi în sensul de a fi cu ai tăi, ca şi de a te bucura de gratitudinea celor pentru care scrii. La mulţi ani, al tău, Nicolae”

Cristina (Breban) m-a copleşit cu urări: „Dragă Auraş, La Mulţi Ani pentru ziua ta de naştere! Multă sănătate îţi doresc, să rămâi cum eşti, impresionant de vie şi dăruită, constantă, adevărată, dornică şi creatoare de destin, disponibilă şi generoasă, exactă, complice până la crimă, frumoasă.

O felicit pe draga de Liubaşa, Mama ta, şi îi doresc să se bucure de tine din plin, lungi, lungi ani! Mă bucur pentru Andy că te are şi vă admir pentru unicatul care sunteţi împreună. Şi mă bucur că facem împreună, toţi cinci, un nucleu, sper, indestructibil.

Cu caldă prietenie, Cristina”

Visez Cariatidele. Ce fructuoasă a fost şederea noastră în patria zeilor!

„Unul în care să recunoşti ce iubeşti şi ce te înspăimântă şi tot ce rămâne neînţeles în toate acestea.” (Rodin)

Cine să fie acel Unul?

Nu se poate, îmi repet ca un cretin, silabisind, e imposibil să nu fiu un mare scriitor; am suferit mult pentru asta; spre deosebire de alţii, am început prin a plăti, da-da, eu am plătit totul, totul, totul; nimic şi nimeni, niciodată, nu m-a abătut însă şi nici nu mă va abate din drumul meu; nici nu ar avea cum, pentru că acesta îmi stă în sânge, în templele de litere de-acolo.

Aroganţa, câteodată, e o forma a exactităţii!

Să nu supăr zeii prin aroganţa de adineauri, să nu supăr zeii.

Ştiam, da, ştiam că unul dintre epitetele atribuite frumoasei şi dreptei Artemis – zeiţa luminii lunare, iar în calitate de divinitate terestră, zeiţă a vânătorii şi săgeţilor „care nu greşesc ţinta” – în vechime, era Carie – festine organizate întru celebrarea ei în Laconia. Ce schimbare s-a produs, între timp!, la fel, cariatide, fiind numite elementele decorative, statuile dispuse pentru susţinerea unor balcoane!