French Cancan

Partea întîi

Visez că fac dragoste cu o femeie. Dar ea nu are chip. În fiecare seară visez că sînt la Paris şi fac dragoste cu o femeie. Mereu alta. Dar nu pot, nu pot să îi văd chipul. Poate avea mai multe nume: Isaura, Eva, Lisa. Ha, ha, rîd unii în spatele meu. Mă întorc şi le spun: e ficţiune. E speculaţie, fraţilor.

***

Dacă Parisul e un oraş erotic? Cu siguranţă că este. În felul său, cel puţin. Nu toate oraşele sînt erotice, deşi, pentru cei foarte tineri, orice oraş este erotic. Erogen. La douăzeci de ani, de ce nu?
Dacă mai ştiu oraşe erotice? Fireşte că îmi pot aminti. Şi nu mă refer la cele subiective, precum Galaţi sau Bucureşti. Ci la acelea pe care cea mai mare parte a oamenilor le‑ar considera, fără îndoială, îmbibate de erotism. Şi exemplele ar putea să curgă.
Aş putea să pun pe această listă Florenţa, Roma, Veneţia, Amsterdam, Barcelona. Asta aşa, într‑o primă rafală. Dar şi Hanoiul mi se pare erotic.

***

Visez, în fiecare noapte, că fac dragoste cu o femeie. Sigur că îmi visez şi iubita, nevasta, amanta. Dar, în acelaşi timp, le visez pe cele mai ispititoare colege.
E voie? E interzis? Nu ştiu. În vis e voie orice. Cu siguranţă. Iar asta se întîmplă pentru că, de aproximativ trei luni, n‑am mai făcut dragoste cu o femeie. Trei luni. E mult? E puţin? În armată, rezistam aproape un an fără.
Acum e rîndul Lisei. Lisa e blondă. Bură. Bună. Frumoasă nu atît în spectacolul frumuseţii ei, aşa cum ar zice un prieten al meu. Strămoşii ei au părăsit patria de jos a Olandei şi au plecat în căutarea Stelei Sudului.
O stea a sudului este şi ea. Are pielea albă, albă de tot. Că mai albă nici nu se poate. Contrastează puternic cu cureaua neagră a ceasului. Piele imaculată. Bună de lăsat vînătăi pe ea. Se înroşeşte cînd vorbeşte cu tine. Pun pariu că se înroşeşeşte şi cînd face dragoste. Se înroşeşte rău de tot. Pun pariu. Şi nu cred că îl pierd.
Am visat că eram amîndoi întinşi pe un cearceaf alb, mai alb ca pielea ei. O fi evreică? De notat că am avut vreo trei prietene/iubite evreice. Şi am o foarte bună părere despre ele.
Evreicele sînt nişte amfibii ale patului. Se pot scufunda oricît de adînc. Oricît în adînc trebuie. Sînt foarte, cum să spun, femei. Aş spune feminine, dar nu e vorba numai de feminitatea generică.
E vorba (şi) despre cum aceste minunăţii de femei îţi smulg hainele de pe tine cu dinţii? Şi cum să numeşti asta? Rele de muscă? Nu despre asta e vorba. Este vorba despre cum te sfîşie în intimitate, cu tandreţe, halcă şi halcă, avînd reală vocaţie de rechin.
La evreice, de altfel, e şi de aşteptat. De ce, o să mă întrebaţi. Dar oare nu sînt ele primele femei? Primele femei ale lumii? Primele femei apărute, efectiv, pe lume, asta vreau să zic. Păi, da, cam e o întrebare retorică.
Şi Lisa nu face nici ea excepţie, dacă e aşa. Probabil că e o femeie evreică, iar părerea mea despre evreice e la superlativ. Sînt tîrfele perfecte care se ascund în castitatea cea mai pură cu putinţă. Oricum, nicăieri mai multă puritate şi, deopotrivă, mai multă dorinţă. O filosofie a contrariilor. O îmbinaţie. Ce femei!
Şi aşa: în vis, repet, Lisa stă lîngă mine. Întinsă pe cearceaful care nu are nici o şansă, nici măcar o singură şansă, nici măcar cea mai mărunţele dintre şanse, să se deosebească de pielea ei. Iubeşte‑mă, Lisa! Fă dragoste cu mine, îi şoptesc în gînd. Desţeleneşte‑mă. Fă‑mă prăpăd.
Amîndoi stăm cu capul pe cîte o pernă. Aminteşte‑ţi Cîntarea Cîntărilor, Lisa! (Era să zic Sara, nu‑i aşa?) Şi aminteşte‑mi‑o şi mie. Hai. Perna e la fel de imaculată. Dar patul, patul e deosebit. E diferit. E un baldachin. Sau aduce cu unul.
În primul rînd, ceea ce, fireşte, e imposibil, e un pat cu polog. Ca în Moldova. Sau ceva asemănător. E un polog de pînză. De olandă. Aşa i se spune pe la noi, prin părţile Moldovei.
Pînza aceea e atît de diafană încît nici nu pare o pînză. Pare de‑a dreptul memoria. Ar putea fi îmbibată cu vin, dar asta, deja, cred, e o fantezie erotică. O altă fantezie erotică.
Pat, pînză, olandă, baldachin. Şi stăm unul lîngă celălalt. Paraleli. Cu faţa în sus. Ca morţii. Sîntem morţi? Nu, nu sîntem morţi. Sîntem vii. Cît se poate vii, adicătelea cît de viu poţi să fii în vis.
Şi, atunci, eu mă întorc primul. Îmi întorc doar capul, în primă instanţă. Şi o sărut. Adică îmi apropii, într‑un mod periculos, gura mea de gura ei. Iar ăsta e cel mai erotic act cu putinţă. Oricît aş vrea să ascund, sînt un romantic incurabil. Dar profund sexualizat.
Dragostea, pentru mine, e foarte tandră. E numai atingeri extrem de diafane. Dar şi împlîntare în femeie, cînd e cazul. Idealul meu e foarte viril. Cred că am explicat destul de clar, nu?
În Paris, te poţi îndrăgosti foarte uşor. Aşa îmi spunea Cristian Apietroaei, medic parizian, prietenul meu român din Franţa. Un medic eminent. El se ocupa cu SIDA. Ştia ce înseamnă aia dragoste.
Şi, după ce o sărut, o mîngîi. Şi încerc ca mîngîierea mea să fie la fel de fină ca atingerea răsuflării unui bot de cîine abia născut, botul căţelei mele Alla, pe care nu o am, încă, dar pe care o voi avea peste zece ani.

***

Cel mai bine faci dragoste cu femei imaginare. N‑au ifose, ţîcneli, ştiu arta supunerii, precum, deopotrivă, şi arta răsvrătirii. Sînt printre puţinele care ştiu, cu adevărat, dozajele. Nu au capricii. Iar capriciile sînt cele mai groaznice. Cele mai cumplit de îndurat, poate mai abitir ca infidelitatea.
Femeile imaginare se dezbracă singure.
Se oferă singure.
Ştiu arta dăruirii şi arta refuzului.
Noi, bărbaţii, sîntem cei mai fascinaţi de ele. Fascinaţi aşa, în general, de himere şi de iele. De jocul lor. Am putea sta ani în şir să povestim cum e dragostea. Cu detalii. Fără teama de a practica impudoarea.

***

Deşi sîntem morţi, desigur sîntem morţi, eu continui să o sărut pe Lisa. Sîntem necrofori. Necrofili. Purtători de artă a morţii. De mare artă a morţii. Şi, aici, sînt sigur, aţi înţeles: de fapt, nu fac dragoste decît Eros plus Thanatos. Sînt nişte principii. Sîntem nişte principii. Foarte înalte. Într‑o lume a principiilor.
Pretutindeni, dragostea şi moartea fac dragoste. Şi voi face dragoste tot timpul. Şi după moarte. Mai ales după moarte. Sînt obsedat de dragoste.
De asta (bănuiesc) îmi place Henry Miller. El era obsedat de dragoste. De dragostea liberă. Absolută. De dragostea fără oprelişti, fără îngrădiri, fără ţarcuri, fără o sută de metri garduri, de dragostea fără de minciună.
Da, nu de sex era obsedat Henry Miller. Cum poate cei mai mulţi cred. Se înşală. Se înşală, pur şi simplu. Este vina lor că se înşală. Nu vina lui Henry Miller. Îmi amintesc Zile fericite la Clichy. E o carte pe care aş scrie‑o şi eu. Mi‑ar plăcea să o scriu. Ar putea fi un model şi pentru această carte.
Aş vrea să fiu numit un expert în dragoste. Nu mare poet. Nu mare scriitor, puahh! Nu acesta e ţelul meu. Ci să fiu deja declarat mare specialist în dragoste. În iubire, dar şi deopotrivă, în amor, în eros. Nu în sex.
Sexul e prea perisabil. Mult prea perisabil. Ţine de‑o erecţie. Şi cît o erecţie. Ei bine, eu nu vreau ca dragostea mea să ţină doar de‑o erecţie.
Idealul meu e complicat. Mult mai complicat. Dar nu‑l ating întotdeauna. Nu reuşesc a‑l atinge. Şi ce fac acuma: mă justific? Da, cred că mă justific. Sincer, pînă la capăt. Sincer, razant. Sincer, la firul ierbii. Cît poate fi un om, un bărbat, de sincer. De onest. Mai întîi, faţă de el însuşi.
Idealul meu de dragoste e unul romantic. Dar nu dezumflat. Nu clişeu. Recunosc: să facem dragoste pe malul mării, pe nisip, pe plajă, poate părea o viziune răsuflată. Da, dar plaja nu e aceeaşi, nisipul nu e acelaşi: nu te poţi culca, de două ori, în albia aceluiaşi nisip.
Unde mai pui că nici vîntul nu mai e acelaşi. Şi, uneori, nici chiar femeia. Şi nici vîrsta ta. Da, dar dacă femeia ar fi aceeaşi, membrul tău viril nu mai e acelaşi. Sărutul nu mai e acelaşi. Şi nici vinul care v‑a înfierbîntat, cu o jumătate de oră mai înainte.
Ideal platonic, veţi spune. Da, poate. Sau nu. Unul viril. Dar plin de tandreţe. Ce femeie îşi doreşte să facă dragoste cu un fătălău, ca şi cum ar face dragoste cu ea însăşi?
Poţi, neîndoios, zic eu, să fii viril şi delicat. Să îţi vîri membrul tău învîrtoşat în yoni, după infinite şi senzuale mîngîieri.
Să faci dragoste nu numai cu penisul, ci cu tot ce eşti tu: cu cărţile pe care le‑ai citit, cu filmele pe care le‑ai văzut, cu tablourile de care te‑ai îndrăgostit deschizînd primul albul de artă din viaţa ta.

***

Şi, sub baldachin, Lisa îşi aruncă vălurile de pe ea. Vălurile ei succesive, de Maya. E Maya şi ea, neîndoios. Dar tu eşti foarte atent cu ea şi o săruţi pe ceafă, îi mozoleşti ceafa, furi din tinereţea ei, căci, fără îndoială, e mai tînără decît tine.

***

Şi nu ai venit la Paris să faci dragoste. Nu numai să iubeşti. Asta o poţi face şi în România. O poţi face oriunde. Şi în ficţiune, mai ales în ficţiune.
Ai venit să trăieşti. Să trăieşti Parisul. Să respiri aerul Parisului, aşa cum ţi‑ar plăcea, fără dubii, de asta eşti sigur!, să trăieşti aerul Florenţei, să respiri Firenze.
Să mănînci Firenze pe pîine. Poate chiar, oh, doamne, ce blasfemie, înaintea Romei. Sau înaintea Veneţiei. Dar cu siguranţă înaintea Barcelonei sau Amsterdamului.
Nu cred că mi‑ar plăcea să îndur o iarnă întreagă în Amsterdam. Mai blînd ar fi în Barcelona, printre lămîi, adumbrind cu umbra ta ţeava zveltă a unui portocal.

***

Şi asta e numai şi numai povestea ta. Parisul tău. Parisul tău, de uz intern, ca spirtul. E Parisul pe care l‑ai trăit numai tu. Insist: e Parisul tău personal. Cu femeile tale personale, pe care, poate, nici nu le‑ai atins. Sau le‑ai atins numai în gînd.

***

Nu îmi pare rău că am scris despre Paris, că am înnegrit atîtea pagini. E bine. În Parisul meu sînt ca la mine acasă.

***

Michel Tournier spune, undeva, în jurnalul său „eviscerat”, că un bărbat, francez, locuind în afara Parisului, dar nu foarte departe, sub o sută‑două sute de kilometri depărtare, evita Parisul. Probabil îl ura.
Cunosc cazul. Sau cred să îl cunosc. Am cunoscut şi în România oameni care evită marele oraşe. Mi se pare un lucru cam stupid, dar, în fine, cădem de acord că poate fi tolerat.
Unii detestă Galaţiul, peste 350.000 de locuitori, deşi stau la patruzeci şi cinci sau cincizeci şi cinci de kilometri distanţă de marea aglomeraţie urbană. Alţii urăsc Bucureştiul. Îl urăsc sincer. Efectiv. Pentru că te deplasezi greu în el, pentru că e aglomerat. La fel se întîmplă şi cu omul nostru de la periferia Parisului, semnalat de Tournier.
Numai că omul acela a reuşit să ocolească Parisul vreme de douăzeci de ani. Şi, brusc, a fost silit, apoi, să plece la Paris.
În Paris, un tip cu o maşină a omorît cîţiva oameni. Făcuse infarct. Murise la volan. L‑a lovit şi pe omul nostru. L‑a lăsat fără picioare. Olog.
Omul nostru (sau, mă rog, omul lui Tournier) nu va mai veni niciodată la Paris. Soartă? Aşa i‑a fost „karma”, dicton cît se poate de românesc pentru că = oriental.

***

Tot despre Tournier, ex‑Fournier: am aflat că îi plac oglinzile. Şi pe mine mă fascinează, deşi, lucru greu, nu ştiu dacă ar trebui să spun că îmi plac sau nu.
Oglinzile sînt, paradoxal, deopotrivă nişte porţi şi nişte spaţii.
Nu ştiu dacă malefice.

***

French CanCan. Viaţa la Paris e foarte french, fireşte. Şi foarte french nu oricum, ci cancan. Adică are acel ritm de cabaret. Voltaire şi nu numai. Chiar dacă eşti foarte liniştit (sînt tentat să spun: ca mine, deşi nici măcar nu ştiu dacă sînt foarte liniştit), viaţa are, aici, un fel de ritm de dans zglobiu. Cu multe persoane care trec prin biografia ta. Nici nu e de mirare, pentru că estimarea populaţiei pariziene este undeva între zece şi optsprezece milioane de suflete. Majoritatea emigranţi, ca mine.

***

Fetele îşi ridică fustele. Fetele, în general, îşi ridică fustele. Şi carnea lor e foarte frenchcancan. Ei bine, poate nu chiar french. Ci est‑europeană, de multe ori, de cele mai multe. Au ciorapi de plasă care le fac să semene cu sirenele. Poate de aia poartă genul ăsta de ciorapi. Să semene cu peştii mărilor.
Carnea lor mă înfioară.
E o boare.
O simţi prin plasă. Prin plasa mlădioasă. Cel puţin aşa dă senzaţia. Plasă neagră. Cu ochiuri mari, prin care ai putea să le siluieşti. Dar care siluesc, şi ele, la rîndul lor, carnea. Carnea nu vrea. Sau vrea. Uneori. E năbădăioasă. Nesăţioasă. Ca o dulce melasă: prinsă, şi ea, în vrăji.
Carnea nu e o vrajă: e ea însăşi prinsă în vrăji. În plasă. La propriu. Carnea e un mare inocent făcut prizonier.
French Can Can e un salut. Al publicului. Al lumii. E o expoziţie. Şi, în acelaşi timp, un expozeu. It’s verry french. One of the most french things in the world.
Ideea de cabaret s‑a dezvoltat aici, în Franţa. Îmi plac la nebunie cabareturile. Crazy Horse. Şampania.
S‑ar putea zice că sînt un tip monden. Nu sînt. Sau nu prea. Nu ştiu. Oricum, nu în sensul cel mai răspîndit al cuvîntului. Îmi place, însă, spectacolul. Spectacolul lumii. Chiar dacă, uneori, are multe paiete. Chiar dacă, deseori, are multă, mult prea multă beteală.

***

Francezii şi‑au exportat cabareturile. Peste Canalul Mînecii, în Elveţia. Pretutindeni. În România, chiar. Fustele acelea largi, năvălitoare, sub care ar încăpea chiar un păcătos împreună cu confesorul său. Un duhovnic. Dar şi un inocent.

***

Cum trebuie să fie fetele de cabaret? Frumoase? Drăguţe? Înalte? Cu picioare lungi? Pentru că, într‑adevăr, ele îşi etalează picioarele. Totul este/sau pare, doar, un joc de picioare. Nu e numai atît. E jocul scenei. Al luminii. Muzica. Şampania. Caviarul. Homarul de înainte sau după.
Trebuie că, acum un secol, cînd, încă, televiziunea nu prinsese nici aripi, nici coajă, doar se clocea – sau, mai ales, acum un secol şi jumătate, cu aproximaţie, era o găselniţă nemaipomenită.
O distracţie care înlocuia şi televiziunea, şi cinematograful, şi teatrul. Dacă ne gîndim bine, anticii, dintre toate – şi aici mă refer numai la greci – aveau, doar, teatrul. Şi teatrul însemna şi măşti, şi muzică.
Musicalurile, pînă la urmă, sînt derivate ale teatrului. Şi cabaretele (cabareturile?) aşijderea. Derivate ale „show‑ului muzical”, ele aveau, din cele mai vechi timpuri, o însăilare de muzică şi poezie.
Orfeu (însuşi), sau urmaşii săi, dacă ar apărea pe scenă, ca şi Pan şi ai săi, ca şi ciobăneii mioritici pe scena păunilor lor alpine, nu ar fi decît un om şi un instrument.
Om plus flaut. Om plus fluier(aş). Om plus harpă/harfă. Şi pe vremea lui Khayam – ştim din versurile sale – era cam tot aşa. În tot universul celor o mie şi una de nopţi, cea care se înstrunează e tot harpa.
Instrumentul esenţial. Instrumentul care domină lumea arabă, la acea vreme.
Fetele de la frenchcancan sînt îmbrăcate în roşu. Culoarea vieţii. A exploziei. A bucuriei. A izbucnirii.
Frencicancanu’ e ritm. De aia i se mai spune, peiorativ, şi… frecicancanu’. Ce faci, bă, freci cancanu’?

***

Au pieptare. Corsete. Strînse pe trup. Sînt un fel de relicve ale epocii. Piticul Tolouse‑Lautrec se uita, probabil, înfiorat, acolo, în valea crinului alb. Unde ţîţele se întîlnesc şi unde mulţi dintre bărbaţi fac dragoste cu mare plăcere. Adică îşi freacă, acolo, membrul lor viril. French CanCan.
Pentru japonezi o poziţie între altele. Între atîtea altele. Şi pentru orientali, la fel. În Kama Sutra. O poziţie foarte nevinovată. Poţi să variezi acolo sau, după caz, te poţi scălda/extinde într‑o felaţie cu totul admirabilă, oferită de o fată minunată, poate chiar virgină. Care, excitată, îşi coboară bărbia în piept.
Desigur, e chestiune şi de mărimea membrului. Nouăsprezece centimetri şi jumătate, măsuraţi de la bază, în erecţie, îmi sînt îndeajuns pentru ca să mă pot bucura de o preumblare în penumbrele văii crinului pur. Crinului imaculat.
Îmi place atît de mult atitudinea orientală, care nu are ipocrizii misionare. Nu există perversiuni. Nici în lumea arabă. În O MIE ŞI UNA DE NOPŢI nu există perversiune.
Există poziţii ale trupului care bucură. Ne bucură. Pe toţi. În comuniune. O MIE ŞI UNA DE NOPŢI nu coboară prea jos ca să nu aibă de unde urca. E mai bine aşa, poate.
Ce înseamnă perversiune, cînd iubeşti o femeie? Poate doar minciuna. Ce îi face şi ei şi ţie plăcere poate fi catalogat drept perversiune? Poate că da, dacă ne luăm după legile naturii.
Natura trebuie să procreeze. E obsedată să procreeze. Asta e misia ei. Poţi, însă, ca să termini în prăpastia crinului alb, iar sperma să ajungă, totuşi, în vagin. În uter. Să fecundeze.
E o bucurie aparte să îţi vezi nevasta căzînd grea. Prinzînd rod, muierea ta, iubita ta, amanta ta, cu tine. Vine un suflet. Vine un suflet pe lume.