Jurnal indirect 2 (2006-2014)

Aceste texte au fost scrise şi publicate între 2006 şi 2014 în revista „Cultura” condusă de Augustin Buzura şi Angela Marin, fiind primite, săptămânal, de criticul literar, redactor al revistei, Mihai Iovănel, care, prin forţa lucrurilor, a fost primul meu prezumat cititor. Îi rămân îndatorat.
N-am fost mereu pe placul clienţilor, al cititorilor revistelor de cultură pe care le-am recenzat: ele pot fi de aceea înţelese şi drept fragmente dintr-un jurnal subiectiv, un jurnal indirect. Citiţi-le noaptea. Sau deloc.

Corupţia şi mercenarii
Întrebat în revista „Sud” dacă „se manifestă” corupţia şi în literatura română şi dacă avem şi „scriitori corupţi”, remarcabilul poet Liviu Ioan Stoiciu răspunde: „Ar fi culmea să nu existe coruţie şi în lumea literară, într-o ţară cu toate regimurile postcomuniste corupte. Lucrurile nu sunt atât de complicate: puterea (funcţia, demnitatea) corupe, în general, inclusiv puterea literară – nu numai puterea literară. Cum se manifestă corupţia în lumea literară? Desigur, forma principală a corupţiei constă în falsificarea ierarhiei valorilor, ridicarea în rang a veleitarilor şi mediocrităţii şi, nu în ultimul rând, în complotul tăcerii asupra celor ce nu ridică vocea deşi ar avea motive s-o facă. Dacă înainte de ’89 acest tip de corupţie a spiritului critic putea fi pus pe seama obedienţei faţă de scara impusă de oficialii puterii de atunci, astăzi este dificil să stabileşti o relaţie de cauzalitate între puterea politică şi ierarhia valorilor literare. Liviu Ioan Stoiciu este convins că astăzi corupţia în lumea literară stă pe spinarea „viţelului de aur”: scriitorii corupţi ar fi aceia care se lasă plătiţi – cu un termen mai delicat: sponsorizaţi – de „oameni de afaceri dubioşi (acuzaţi nu numai de evaziune fiscală) care-i pervertesc moral.” Îl auzeam pe Nicolae Manolescu – spune dl Stoiciu – că „pe noi nu ne interesează ce se ascunde în spatele celor ce ne sponsorizează, importante este că ne dau bani să ne facem treaba.” Poetul face un pas mai departe şi-i numeşte „mercenari” pe cei care „primesc bani-grămadă de la trusturile de presă patronate de oligarhi de tipul Vântu – Patriciu – Voiculescu – Micula – Păunescu, care au acaparat cam toată presa independentă centrală, scrisă şi audiovizuală românească (aruncând câte un os de ros şi revistelor literare).” În ce fel devin „mercenarii” (vezi totuşi dicţionarul!) cei ce primesc bani pentru susţinerea publicaţiilor literare nu se precizează. După această judecată sumară e probabil că şi sponsorizările – puţine, câte sunt – din partea statului nasc „mercenari”. Mercenarii cui? Ar ieşi o listă impresionantă de capodopere sponsorizate de-a lungul vremii de diverşi „mecena” ai epocilor respective, fie de dragul propriei glorii, fie pentru că au preţuit cu adevărat talentul şi funcţia culturii.