Jurnal – Lev Tolstoi

Jurnal de Lev Tolstoi

„Prima ediţie din Jurnalul lui Lev Tolstoi a apărut la Editura Univers, în două volume (în anii 1975 şi 1976 – vol. I: 1847-1895, vol. II: 1896-1910), incluse în colecţia „Corespondenţă, memorii, jurnale”. Traducerea a realizat-o Janina Ianoşi; prefaţa, tabelul cronologic, notele şi comentariile – Ion Ianoşi. Respectiva ediţie a reprezentat o selecţie din textul integral al ediţiei academice ruseşti Polnoe sobranie socinenii (iubileinoe izdanie), Opere complete (ediţie jubiliară). Din volumele 1-90 (Moscova-Leningrad, 1928-1958), am folosit cele treisprezece volume de jurnal, 46-58 (apărute între 1934 şi 1958). Orientativ, am consultat şi o ediţie de Opere în douăzeci de volume (din 1965) – volumele 19 şi 20. În alegerea textelor am urmărit devenirea şi dominantele copleşitoarei personalităţi a marelui scriitor, ţinând seama şi de interesele publicului cititor românesc.

Ediţia a II-a i s-a datorat Editurii Elit (tipărită, fără specificarea datei, în 2000). Ea a urmat, cu unele renunţări şi câteva completări, varianta iniţială, dar şi pe baza confruntării textelor cu cele reţinute într-o selecţie rusească ulterioară, în douăzeci şi două de volume, Sobranie socinenii v dvadţati dvux tomah (Moscova, 1985), Opere în douăzeci şi două de volume, volumele 21 şi 22. Am constatat cu acel prilej coincidenţa între majoritatea textelor reţinute iniţial de noi şi de alcătuitorul respectivei ediţii ruseşti, dar şi unele deosebiri: sunt acolo prezente fie pasaje „teoretice” mai ample, fie altele cu adresă recognoscibilă doar de către cititorii autohtoni familiarizaţi cu mediul specific vremii – în schimb, sunt omise atât detalii biografice considerate a fi prea intime (mai ales erotice, în genere legate de starea corporală, de sănătate ori boală), cât şi multe accente sociale considerate de editorul rus de atunci ca indezirabile prin ascuţişul lor critic (cu deosebire, cele la adresa revoluţiei, marxismului, socialismului). În ceea ce ne priveşte, le-am păstrat şi pe unele, şi pe celelalte, în schimb nu am dorit – cu rare excepţii – să încărcăm selecţia noastră cu expozeuri lungite, care oricum variază idei cunoscute. Amintita ediţie rusă ne-a servit, mai degrabă, pentru suplimentarea acribiei de care am încercat să dăm dovadă încă din anii şaptezeci ai secolului trecut.

Am urmat aceeaşi cale şi la revederea şi îmbunătăţirea textului pentru ediţia difinitivă Jurnal – Lev Tolstoi, după alţi cinci ani, prin bunăvoinţa Editurii Ideea Europeană.

Tolstoi şi tolstoismul

Thomas Mann scria la centenarul naşterii lui Tolstoi: „În el, omul a fost mai puternic decât artistul şi neîndoielnic mai puternic decât gânditorul”.

Această judecată, în trei trepte, ar fi cel mai nimerit motto pentru Jurnal. Introducerea la Jurnal va fi nevoită să se mulţumească însă cu mai puţin. Fără a-l pierde din vedere pe omul-artist, va trebui anume să coboare în laboratorul gânditorului. Aceasta, pentru că problemele reprezintă cea mai problematică parte a creaţiei lui Tolstoi. Şi pentru că mai persistă opinia potrivit căreia artistul şi omul ar putea fi desprinşi de gânditor.

Poţi să crezi în relativa superioritate a imaginilor lui Tolstoi faţă de ideile, sau, mai exact, faţă de unele dintre ideile lui prea insistent explicitate. Nu poţi să nu recunoşti însă organica lor osmoză de ansamblu. Gânditorul, artistul şi omul alcătuiesc în cele din urmă o indivizibilă treime.

În consecinţă, voi izola de rest gândurile lui Tolstoi, numai şi numai pentru ca cititorul să nu izoleze restul de ele. Şi nici să nu izoleze între ele etapele unei aceleiaşi creaţii – potrivit prejudecăţii, decurgând din cea precedentă şi completând-o, după care la început ar fi prevalat artistul, motiv de satisfacţie pentru noi, şi doar după aceea ar fi dominat gânditorul, întru enervarea noastră.

Aparenţele favorizează o atare diviziune; cu atât mai mult cu cât cele şase decenii de creaţie se împart într-adevăr în două perioade egale de câte treizeci de ani fiecare. Cezura o marchează Spovedania elaborată în 1879-1882, în care Tolstoi îşi descrie cea de „a doua naştere”. Tolstoismul este efectul acestei renaşteri, în parte presupusă şi în parte indiscutabilă.

Până la caracterizarea tolstoismului ca ideologie închegată, ca sistem coerent de cugetare (implicat şi în arta tolstoiană târzie, dovedind în continuare o excepţională valoare figurativă), voi încerca să demonstrez faptul că acumulările de gândire anterioare respectivei cezuri prevestesc cât se poate de lămurit acelaşi tip de meditaţie, accentuat individuală, dar şi cu însemne comune mai multor scriitori ruşi şi neruşi din epocă şi dincolo de ea.

Personalitatea de geniu nu poate să nu imprime tuturor activităţilor sale concomitente şi succesive o superioară unitate. Cititorul Jurnalului va observa lesne acest lucru. Prefaţatorului nu-i rămâne decât să puncteze această unitate, prezentată în şi dincolo de diversificări. Dintre mijloacele ce-i stau la îndemână, el le va alege, în perspectiva însumării, pe cele „punctiforme”.

Primii treizeci de ani

Tolstoi îşi începe Jurnalul la vârsta de 19 ani, în 1847. Scurt timp după aceea, îşi întrerupe studiile universitare de la Kazan. La sfârşitul anului 1850, încearcă, la Iasnaia Poliana, să elaboreze două povestiri, una din viaţa ţiganilor, cealaltă – descriind „istoria zilei de ieri”; nu termină însă nici una dintre ele. Tolstoi devine scriitor la începutul carierei sale militare, în primăvara lui 1851. În cei patru ani petrecuţi în Caucaz (ce vor fi rememoraţi artistic în Cazacii), el definitivează câteva povestiri. Nekrasov îi publică romanul Copilăria în revista „Sovremennik” (1852), iar apoi continuările trilogiei autobiografice, Adolescenţa (1854) şi Tinereţea (1857); Cernîşevski va remarca la tânărul autor, în publicaţiile sale de debut, capacitatea de a înfăţişa „dialectica sufletului” şi „curăţenia nemijlocită a simţului moral”. Participant al războiului din Crimeea, Tolstoi publică între timp Povestirile din Sevastopol (1855-1856), care îi sporesc faima timpurie.

Chiar din aceste scrieri de început s-ar putea dezghioca gânduri prevestind magistrala ulterioarei evoluţii tolstoiene, de la descendentul câtorva dintre celebrele familii nobiliare postpetriene până la adeptul şi sprijinitorul mujicului năpăstuit din preajma reformei agrare din 1861. Semnele acestei evoluţii încep să mijească în conştiinţa lui Nikolenka Irteniev, fictiv-realul personaj autobiografic, tributar încă mediului său aristocratic, şi se accentuează în confruntările martorului ocular cu eroicii apărători ai Sevastopolului asediat de inamic. Ele se întăresc continuu de la trăirile tânărului prinţ Nehliudov din Dimineaţa unui moşier (1856) şi până la descrierea iobăgiei din Polikuşka (1861). Între timp, Tolstoi călătoreşte în Occident şi dă glas dezamăgirilor sale în Lucerna (1857).

„Mijlocitor de pace” între ţărani şi moşieri, el încearcă în timpul reformei agrare să uşureze traiul celor dintâi şi este constrâns de către ultimii să-şi părăsească funcţia după mai puţin de un an. Sprijină înfiinţarea unor şcoli primare pentru copiii de ţărani din satele învecinate, editează în 1862 revista pedagogică „Iasnaia Poliana”, în care îşi publică o serie de articole proprii, ca şi povestiri pentru elevi. Această activitate e întreruptă în urma penibilului episod din vara lui 1862, când jandarmii se folosesc de absenţa lui pentru a pătrunde cu forţa în conacul de la Iasnaia Poliana, căutând o tipografie ilegală şi scrieri subversive.

Rememorarea acestor fapte pledează de la sine pentru amintita mutaţie. Voi renunţa de aceea la detalieri, concentrându-mă asupra probelor similare din Jurnal şi din capodoperele deceniilor al doilea şi al treilea de activitate creatoare: Război şi pace, Anna Karenina. Având în vedere întreruperea jurnalului tocmai în perioada elaborării acestor două romane, consecuţia reconstituirii evoluţiei spirituale a lui Tolstoi va fi asigurată; mărturiile implicite ale romanelor vor prelungi mărturisirile explicite din Jurnal şi vor asigura trecerea firească spre viziunea aproximată sub denumirea de „tolstoism”.

Primul deceniu: Jurnalul

Perioada în cauză îmbrăţişează de fapt mai mult de zece ani: exceptând debutul din 1847, ea se întinde din 1851 până în 1865. Cititorul va remarca însă, cu siguranţă, deosebirea de substanţă dintre începuturile şi sfârşitul ei. Căutările, confruntările, patimile autocunoaşterii şi ale autoperfecţionării sunt hotărâtoare tocmai în fazele incipiente ale acestei gestaţii creatoare, cam până pe la terminarea campaniei din Crimeea. Apoi, în timpul gospodăririi moşiei de la Iasnaia Poliana şi al călătoriilor în străinătate, încep să precumpănească aspectele „exterioare” ale biografiei, relaţiile mondene, întâlnirile cu scriitorii, observarea unor fapte de viaţă ruseşti şi occidentale – cu o revenire accentuat „interiorizată” în 1863, anul fericirilor şi nefericirilor de la începutul căsniciei cu Sofia Bers; după care însemnările se răresc din ce în ce, cu întreruperi mai scurte sau de câţiva ani. Deosebirea între latura „intim”-morală şi cea „faptic”-mondenă a Jurnalului rămâne parţială şi relativă. Neîndoielnică totuşi în privinţa dominantelor, ea îmi permite să mă concentrez efectiv asupra celui dintâi deceniu, deceniul chinuitoarelor definiri de sine. Urmarea o voi putea consemna mult mai succint.

1847. Tânărul îşi mărturiseşte de la început obsesiile cu francheţe şi cruzime. „Viaţa dezordonată” din „lumea mondenă” este „consecinţa unei pervertiri sufleteşti timpurii”. Îndreptarea cere disciplinare morală şi de comportament, impunerea unui „tabel de reguli”, divizată în „reguli generale”, „reguli pentru societate” ş.a., a căror îndeplinire (sau, mai des, neîndeplinire) este zilnic verificată. Naiv şi serios, autorul porneşte de la un imperativ moral: „opera sufletului” reclamă „scopul vieţii omului”, un „ţel general şi folositor” pentru „sufletul nemuritor”, „năzuinţa conştientă pentru dezvoltarea multilaterală a tot ceea ce există”.