Jurnalul Doctoriţei Dang Thuy Tram. Podul suspendat peste fluviul amar

Jurnalul Doctoriţei Dang Thuy Tram.
Podul suspendat peste fluviul amar

1968
8.4.1968

Astăzi, am făcut o operaţie grea, o intervenţie chirurgicală extrem de dificilă, fără să am mijloacele medicale strict necesare. Rănitul avea o infecţie complicată în abdomen. Era nevoie de anestezie totală, dar n-am avut decât câteva seringi cu novocaină.

Tânărul rănit a rămas conştient tot timpul, dar nu a gemut nicio clipă. Avea chipul crispat de durere, dar, totuşi, din când în când, îmi zâmbea, pentru a mă încuraja să-mi fac cât mai bine treaba. Şi, într-adevăr, râsul lui forţat mă stimula.

Avea buzele uscate pentru că pierduse mult sânge. Mă durea inima pentru el. Infecţia care îi invadase abdomenul nu a fost determinată de spargerea apendicelui. Am căutat peste o oră, dar nu am găsit cauza. Am fost nevoită să las medicamentul, un antibiotic, în burta rănitului şi am deschis un canal prin care să iasă afară lichidul.

Grija mea, grija unei tinere doctoriţe, amplificată de mila şi admiraţia pentru un luptător rănit m-au făcut să mă simt foarte neliniştită. I-am mângâiat uşor părul, dorind să-i spun: dacă nu voi reuşi să te salvez, va fi cea mai mare durere din viaţa mea!

10.4.1968

În după-amiaza aceasta, luptătorii care s-au însănătoşit au plecat către front şi mi-au lăsat un dor atât de mare, greu de cuprins într-o inimă, ţinând cont că am trăit o vreme laolaltă, într-o oază de linişte, în această junglă pustie. Ei au plecat, dar imaginea lor a mai rămas un timp pe cărare şi mi s-a fixat definitiv în memorie, prin versurile compuse de ei, versuri dedicate mie cu iubire, călduroase şi sentimentale.

L-am auzit pe Tuan când a ordonat:
– Toţi îşi iau raniţele de drum!

Partizanii şi-au ridicat raniţele cusute neîndemânatic din pânzele paraşutelor americane, le-au săltat pe umeri. S-au apropiat de mine dorind să-mi strângă mâna, până în ultima clipă. Privindu-i, m-a cuprins pe neaşteptate un dor nespus de Vietnamul de Nord. Un dor năvalnic ca apele fluviului în vremea inundaţiei. Am plâns atât de tare, încât nu am mai putut să le spun nici un cuvânt de rămas-bun. Gata, mă gândeam, voi vă duceţi cu bine şi ne vom reîntâlni cine ştie când, în Nordul nostru iubit…

Am petrecut o noapte şi încă o zi plină de griji pentru operaţia rănitului San. Şi cât de tare m-am bucurat când în ziua următoare am constatat că a putut să se ridice. Pe faţa lui se mai desluşeau semnele oboselii, dar a început să râdă. Mâna lui mi-a strâns mâna, ca semn de recunoştinţă şi de iubire. Dragul meu băiat rănit, tu ai fost foarte curajos, iar mie mi-era foarte milă de tine, mila atât de profundă a unei doctoriţe pentru un frate mai mic care s-a îmbolnăvit, care e rănit (de fapt, San are aceeaşi vârstă cu mine).

Sentimentele mele pentru tine erau mai speciale.Compasiunea aceasta profundă era amplificată de admiraţia mea pentru curajul şi seninătatea cu care chemai şi primeai viaţa, chiar dacă te aflai în preajma morţii.

Dragul meu băiat, ţi-ai dat tu însuţi seama, din privirile mele îngrijorate? Ai simţit duioşia degetelor mele când ţi-am mângâiat rana şi mâinile tale slabe? Îţi urez să te însănătoşeşti cât mai repede şi să te întorci la armata ta, să te întorci s-o întâlneşti pe mama ta care te aşteaptă în fiecare clipă, în fiecare secundă…

12.4.1968

Seara, după ploaie, jungla avea frunzele toate atât de verzi, de subţiri, de fine, de catifelate ca trupul unei fecioare. Atmosfera era atât de liniştită, dar extraordinar de tristă. Toate căsuţele infirmeriei erau aşezate într-un loc atât de pustiu! Din casa pentru infirmieri am auzit vocea lui Huong. Parcă şuşotea cu cineva. O melancolie copleşitoare îmi domina sufletul. Mi-era dor de cineva? Mi-era dor de tata, de mama şi de cei care abia au plecat către front… Mi-era dor de bolnavii care mă aşteptau să mă duc să-i văd. Şi fiecare dor parcă mai adăuga o melancolie profundă, ascunsă. Din cauza aceasta, dorul meu a ajuns să fie foarte intens şi greu de suportat. Rănitul aflat în grija mea mai sângera din când în când. Continua să se ridice, dar avea dureri mari şi, privindu-l, sufletul meu se simţea tare chinuit.

Ah, Thuy, să-i uiţi pe toţi! Să uiţi, pentru a fi în stare să găseşti alte speranţe mai noi şi mai limpezi, mai clare… Păstrează mândria şi uită disperarea. El nu merită ca tu să te chinui. El nu merită dragostea ta atât de frumoasă şi de fidelă.

Ah, compatrioţii mei din localitatea Duc Pho, este oare cineva în stare să mă înţeleagă şi pe mine? Sentimentele intime ale unei tinere cu sufletul plin de visuri, copleşită de un dor rămas fără răspuns.

13.4.1968

Am primit multe scrisori din diferite locuri. Mulţumesc tuturor pentru sentimentele atât de gingaşe pe care le au pentru mine. Citind scrisorile, bucuriile mi s-au amestecat cu melancolia. De ce atât de mulţi prieteni îmi poartă sentimente curate, numai el, cel care a profitat de iubirea mea sinceră, iubirea unei virgine, rămâne departe de mine şi nu-mi merită sentimentele pure? Ah, M. ştii cât sunt de tristă fără tine? Aş vrea să iau sentimentele tuturor prietenilor şi să umplu cu ele golul din sufletul meu, dar nu pot. Inima mea mai bate în ritmul încăpăţânat al vârstei de douăzeci de ani, vârsta când mi s-au împlinit speranţele şi iubirea. Acum fii liniştită inima mea, vreau să baţi în ritmul valurilor mării în seri fără vânt!

14.4.1968

Un soldat rănit mi-a scris o poezie, exprimându-şi admiraţia şi recunoştinţa pentru felul în care am grijă de bolnavii mei ca doctoriţă. El m-a studiat cu atenţie. Simte compasiune pentru mine şi este îndurerat de iubirea mea eşuată. Poezia lui exprimă suferinţele unei fete în faţa infidelităţii iubitului ei.

Eram atât de tristă când am citit-o şi, neputându-mă înfrâna, am scris pe bucata de hârtie: „Îţi mulţumesc foarte mult pentru sentimentele tale, dar să ştii că nu m-ai înţeles”. I-am dat poezia înapoi.

Ah, ce lucru trist mi s-a putut întâmpla! Toată lumea i-a adus reproşuri lui M. şi s-a ataşat de mine. Din această cauză eu mă simt şi mai chinuită, deoarece simpatia lor pentru mine este amestecată cu milă! Thiet, Hao, Nghinh… şi mulţi alţi colegi vor să împartă cu mine chinul acesta, dar eu nu vreau. Numai eu singură pot rezolva, doar eu pot îngropa în fundul sufletului perioada de nouă ani de iubire şi de vis. Pământul din grădina sufletului meu e încă fertil, pregătit pentru multă vreme de acum înainte să primească seminţele unor flori la fel de frumoase. Oameni buni, eu nu am nevoie de voi, dar voi continuaţi să udaţi cu lacrimile voastre încărcate de compasiune acest teren al meu. Florile parfumate trebuie să fie udate de ape răcoroase.

Sentimentele mele pentru M. devin mai slabe pe zi ce trece, iar învinuirile pe care i le aduc se fac din ce în ce mai mari.

Am fost şi voi fi departe de el. El nu merită sentimentele mele.

… 1968 (nu se văd clar luna şi ziua)

La ora amiezii, jungla era încremenită în linişte. Am auzit gemetele lui San şi am alergat la el. În căsuţă, toată lumea dormea, chiar şi răniţii. Nu voiam să-i trezesc.