Jurnalul unui iubitor de fotbal de Bogdan Socol
AVENTURĂ ÎN ISTANBUL
23 Octombrie 2012 /
Galatasaray – CFR Cluj 1-1
În Turcia, am avut parte de una dintre cele mai nebune deplasări din viaţa mea, de la plecare până la întoarcerea acasă. A fost o aventură în toată regula, ca în filmele cu James Bond!
Eram în echipă cu Dan Ştefănescu, aveam avionul de plecare la 7 dimineaţa chiar în ziua meciului, doar că la miezul nopţii primesc un mesaj de la el în care mă întreabă dacă am paşaportul valabil. Iniţial, am luat-o ca pe o glumă, doar că, după ce l-am sunat, am realizat că nu e deloc aşa. Când îşi făcea seara bagajul, soţia lui Dan l-a întrebat dacă nu cumva i-a expirat paşaportul şi abia atunci şi-a dat seama de gravitatea problemei. Totuşi, a acţionat imediat şi şi-a făcut rezervare pentru un zbor mai târziu, iar dimineaţa, la prima oră, urma să facă toate demersurile pentru a-şi obţine un paşaport temporar în regim de urgenţă. Am decis ca înainte de a pleca la aeroport să trec pe la el pentru a lua căştile de comentator în aşa fel ca eu să mă ocup de toate treburile la stadion, fără a-l mai aştepta. Dan urma să ajungă la Istanbul la 17:30 şi, cel puţin teoretic, era timp suficient până la startul meciului, la ora 21:45.
Peripeţiile au început încă din timpul zborului. Când ne aflam deasupra mării, aproape de aterizare, am avut parte de un prim semn că asta va fi o călătorie zbuciumată. Am prins nişte turbulenţe de coşmar, iar avionul îmi dădea senzaţia că urma să se dezintegreze din clipă în clipă în aer, iar eu mă gândeam că aici ne va fi sfârşitul. După vreo zece minute în care am fost zguduiţi şi agitaţi ca într-un blender şi în care am spus în gând toate rugăciunile pe care le ştiam, am avut parte de cea mai lină aterizare. Imediat ce am scăpat de controlul vamal şi mi-am recuperat bagajele, m-am oprit la un exchange pentru a schimba banii şi l-am sunat pe Dan pentru a vedea cum decurg lucrurile cu paşaportul. Totul era în grafic.
Am luat un taxi spre hotel împreună cu Robert Şişcă, de la Radio România Actualităţi, şi am rămas uluit de traficul din Istanbul, dar mai ales de modul în care se circulă. Robert era, însă, familiarizat, mai ales că în urmă cu două săptămâni comentase victoria României cu Turcia, 1-0, în preliminariile Cupei Mondiale din 2014. Taximetristul a găsit destul de uşor hotelul, localizat pe o străduţă foarte îngustă pe care încăpea doar o maşină, dar unde se circula în ambele sensuri! Asta chiar mi s-a părut şocant: să văd cum toate maşinile dau înapoi când o altă maşină care vine din sens opus e mai aproape de ieşirea pe strada principală.
A fost o zi tare mohorâtă la Istanbul: tot timpul înnorat, iar din când în când mai şi venea câte o repriză de ploaie. După ce m-am cazat, am mâncat aproape de hotel, apoi m-am întors în cameră pentru a mai fura o oră de somn şi ca să-mi citesc informaţiile scoase pentru meci. Dan m-a sunat chiar înainte de a decola, iar totul părea rezolvat. Pe la ora 17, am coborât la piscina hotelului pentru a mă relaxa puţin înainte de a pleca spre stadion. Nu cred că trecuse un sfert de oră de când intrasem în apă când m-a sunat colega Alexandra Turda, reporterul Digi Sport, care venise cu alţi doi colegi cu câteva zile mai devreme, să-mi spună că traficul e foarte aglomerat şi să plec din timp. Auzind asta, în cinci minute am ieşit din apă şi m-am întors în cameră pentru a mă pregăti de plecare. Mi-am făcut un duş, m-am îmbrăcat, am pregătit rucsacul cu toate informaţiile pregătite, cu acreditările de meci şi cu căştile de comentator. Am încercat să-l mai sun pe Dan, dar mereu auzeam acelaşi lucru: că nu are semnal. Aventura adevărată a început imediat după ce am terminat de vorbit la telefon cu George Dobre, exact când ieşeam din cameră. Telefonul Digi Mobil mi s-a blocat astfel încât nu mai puteam accesa agenda, nu mai puteam suna pe cineva sau să dau vreun mesaj. Mi se mai întâmplase aşa ceva şi nu m-am panicat, gândindu-mă că aparatul îşi va reveni. Ieşit din hotel, m-am gândit că nu are rost să iau vreun taxi pentru că circulaţia era de-a dreptul imposibilă şi am luat-o pe jos, mai ales că Robert Şişcă îmi spusese că se poate ajunge destul de uşor la stadion aşa.
Eram în blugi, cămaşă şi sacou, în spate aveam rucsacul, iar într-o mână ţineam cutia de comentariu. Afară, stătea să plouă, dar nu era deloc frig, ba chiar pe drum m-am încălzit. M-am orientat după cum venisem cu taxiul spre hotel, dar la un moment dat am ajuns într-un punct de unde nu mai ştiam încotro să o iau. Erau mai multe variante, nu ştiam care mă va scoate spre arenă, aşa că m-am gândit să iau, totuşi, un taxi. Cum nu am găsit niciunul liber şi cum nu aveam nici timp de pierdut, m-am rugat la Dumnezeu să-mi călăuzească paşii. Am trecut pe deasupra unei autostrăzi şi am văzut în depărtare stadionul. Slavă Domnului! Doar că până să ajung acolo, am fost nevoit să intru pe o străduţă întunecată, plină de noroi. Nu era asfaltată, drumul era desfundat, iar cum mergeam eu, pe partea dreaptă erau nişte tipi care se încălzeau la un foc făcut într-un tomberon, ca în scenele din ghetourile americane. Am evitat să le arunc vreo privire de teamă să nu-mi facă cumva de petrecanie şi doar trăgeam cu coada ochiului înspre ei. Noroc că niciunul dintre ei nu mi-a dat importanţă, iar la câţiva metri distanţă am dat în drumul principal care mă scotea la stadion. Am coborât în viteză treptele spre intrarea în complex, iar acolo un tip de la pază, văzându-mi acreditarea, m-a preluat şi m-a condus până la una dintre intrările în arenă. Eram, însă, departe de zona media, astfel că a trebuit să ocolesc tot stadionul şi asta tocmai când s-a pornit un adevărat potop. Telefonul meu nu mai reacţiona în niciun fel, iar de Dan tot nu ştiam nimic.
Ajuns la intrarea pentru mass-media, a apărut o nouă problemă: cei de acolo nu mă lăsau să intru fără biletul care însoţeşte acreditarea, iar acesta era la colegii mei. M-am chinuit să le explic că nu pot lua legătura cu nimeni, dar mi-au spus că nu au cum să mă ajute. Noroc cu un alt tip de acolo, care mi-a zis să cobor în parcare, de unde pot ajunge la zona rezervată presei. Am făcut întocmai şi imediat m-am reîntâlnit cu colegii mei. M-au întrebat de Dan, eu le-am povestit pe scurt prin ce am trecut, apoi am stat puţin să-mi trag sufletul. Atunci, telefonul a început să-mi sune, dar nu puteam răspunde indiferent pe ce tastă apăsam. Mi-au cedat nervii şi am dat cu el de pământ de i s-a stricat display-ul, dar telefonul continua să sune ca şi când mi-ar fi făcut în ciudă. Atunci, m-am enervat rău de tot şi l-am făcut bucăţele, spre uluiala celor din jur, spunându-mi că dacă nu mă pot folosi de el când am nevoie, atunci mai bine mă lipsesc.
Am luat câteva exemplare din ultimul număr al revistei Champions, apoi am urcat spre locul de comentariu. Acolo, am mai întâmpinat o surpriză: nu găseam unde era locul nostru. Cei de la TVR, Dolce Sport şi Radio România deja se instalaseră la pupitrele lor, doar al nostru nu era indicat în vreun fel. A trebuit să cobor iar la zona mixtă să vorbesc cu cei de acasă de pe telefonul unui coleg, căruia i-am lăsat şi acreditarea lui Dan şi pe care l-am rugat să iasă în afara stadionului cât instalam cutia şi să se uite după el, doar-doar o veni. Eu am revenit sus, unde am găsit într-un final locul de comentariu, am făcut probele de sunet şi am început să mă rog să apară şi Dan. Am scris şi introducerea de meci ca şi cum am fi fost amândoi. La 21:20, cu 20 de minute înainte de a intra în direct, l-am văzut pe Dan venind spre mine cu nea Viorel, şoferul nostru, moment în care am sărit să-l îmbrăţişez şi să-l pup de parcă nu-l mai văzusem de o viaţă.
Am aflat după aceea tot ce s-a întâmplat. De la aeroport, a luat un taxi cu un şofer care nu ştia unde este hotelul, astfel că a făcut pe drum o oră şi jumătate. În cameră, şi-a lăsat doar bagajul şi a căutat acreditarea, crezând că i-am lăsat-o acolo. A luat apoi un alt taxi spre stadion şi acolo a început să caute intrarea pentru mass-media, doar că nimeni nu vorbea engleza. Tot le spunea „Press, press”, dar degeaba, astfel că a început să le enumere numele ziarelor turceşti: Milliyet, Fanatik, Hurriyet, Fotomac, moment în care s-au luminat şi oamenii de acolo şi i-au arătat drumul! Dan a mai avut noroc şi că nea Vio e destul de înalt şi i-a fost destul de uşor să-l recunoască în mulţime, astfel încât a reuşit să ajungă la timp.
Meciul a fost foarte spectaculos, deşi terenul era îmbibat de apă. Cerul se rupea deasupra noastră, fulgerele brăzdau văzduhul, iar furtuna nu se mai oprea. Campioana României a deschis scorul prin autogolul lui Nonkeu, presat de Pantelis Kapetanos, după care Galata a început să atace ca la Rovine. În câteva minute, Aguirregaray a primit două cartonaşe galbene şi a fost eliminat, iar de aici încolo, turcii au dominat total jocul. Felgueiras a parat penalty-ul lui Felipe Melo în minutul 35, demonstrând încă o dată că nu degeaba l-am botezat SuperMario încă de pe vremea când era la FC Braşov. Condusă la pauză, trupa lui Fatih Terim a evitat eşecul după golul din minutul 77 al golgeterului Burak Yilmaz, pe care îl vom ţine minte mult timp de acum încolo. Pe lângă reuşitele numeroase din campionat şi din Champions League, Burak devenise primul jucător care evoluează în Liga Campionilor pentru toţi cei patru granzi ai Turciei: Fenerbahce, Beşiktaş, Trabzonspor şi Galatasaray. Tot el avea să o înfrângă pe CFR în returul de peste două săptămâni de la Cluj.
Treaba la stadion am terminat-o târziu de tot, pe la 2 noaptea, dar nu mai conta. Totul ieşise bine după atâtea peripeţii.
Recenzii
Nu există recenzii până acum.