Peregrin prin patria cuvintelor

Pe marginea abisului

Ajungând la această vârstă, prin care depăşesc cu peste un deceniu vârsta biblică a Omului, dincolo de care zilele toate sunt tot atâtea daruri ale Domnului, socotindu‑mă măcar şi prin aceasta un dăruit, nu mă pot împiedeca totuşi să nu mă văd când înaintând, când poposind pe marginea unui abis. Hăul acesta se întinde cât văd cu ochii, precum marea lângă care scriu aceste rânduri, dar el se cască şi în mine.
Ca un fiu al sângerosului secol al XX‑lea, ca unul care am trăit trei sferturi din acel secol pândit din toate părţile de pericole, de ameninţări – ale istoriei generale ca şi ale celei private –, mă întreb acum, în amurgul vieţii mele (şi în zorii acestui nou secol ce, din primii săi ani, nu se anunţă nici el mai puţin sângeros decât predecesorul său), dacă am trăit vreodată altfel decât pe marginea prăpastiei. Gânditorul din mine, nutrit de gândirea atâtor filosofi şi poeţi, este foarte dispus să vadă în orice existenţă umană una pândită de abise. Pascal, savantul şi credinciosul, atât de drag mie, din adolescenţă până în ziua aceasta târzie, vedea la tot pasul căscându‑se lângă el prăpastia. Suntem mereu într‑o situaţie‑limită, ca orice vieţuitoare condamnată la moarte, dar deosebirea dintre noi şi toate jivinele celelalte este că ne ştim condamnaţi. Mai ştim însă şi că mântuirea este posibilă.
Să nu extind, însă, situaţia aceasta a omului‑pe‑marginea‑prăpastiei la întreaga condiţie umană. Las această plăcere lui Cioran care s‑a amuzat o viaţă întreagă privind omul dansând pe buza hăului. Să mă mulţumesc doar cu timpurile noastre, să mă întorc la secolul nostru familiar şi atroce, care – deşi este abia la primii săi paşi – ne‑a oferit deja atâtea posibilităţi de a aluneca în jos, tot mai jos. Panicile din Bagdad, pe lângă care incendiile tinerilor barbari din banlieue‑urile franceze sunt jocuri funeste de copii, panicile din gările londoneze sau spaniole, spaima iscată de exploziile criminale de câte ori nu ne‑a cuprins sub cele mai diverse forme, în cele mai felurite împrejurări! Dacă nu erau teroriştii basci sau emisari Al‑Qaida, erau teroriştii SS sau ai Armatei Roşii, ai Securităţii sau ai Partidului. Au fost şi mai sunt, desigur, şi panici aparent mai benigne, cum ar fi panicile de la Bursele din 1929 sau altele mai recente. Cu totul altele, adevărate cataclisme istorice erau cele care loveau familii, populaţii, popoare întregi, condamnate la strămutări forţate în Bărăgane, la deportare, la exod, la lagăre de concentrare, la gazare.
Fireşte, toate aceste infamii ale istoriei şi‑au avut profeţii, propovăduitorii care investeau în ele credinţe, ideologii, porniri justiţiare ce se închipuiau nobile, mărinimoase, şi care nu erau decât – în sensul cel mai propriu al cuvântului – prăpăstioase, întrucât deschideau în existenţa omului, a oamenilor, prăpastii. Întrebarea pe care, într‑un fel sau într‑altul, ne‑o puneam noi cei ce respingeam aceste abjecte aberaţii (seducătoare pentru mulţi ignari sau interesaţi), cei ce nu doream în niciun fel să facem parte dintre acoliţii, ciracii, slugile sau profitorii lor, cei ce nu eram nici inconştienţi, ci, dimpotrivă, prea conştienţi de periclitarea în noi a tot ce este uman, întrebarea de la temelia gândurilor, sentimentelor, actelor noastre, trăind ameninţaţi cu căderea, era: cum să trăieşti pe marginea acestor abise, dacă nu cumva te găseai scufundat chiar într‑unul din ele, cum să trăieşti în abis?
Eşti prea grav, prea sumbru, îmi spun scriind acestea (poate sub impresia imediată a trupurilor sfârtecate dintr‑un recent atentat terorist). N‑ai râs poate niciodată mai cu poftă decât în tinereţele tale îndepărtate, cu Nego, în zilele, în anii îngheţului deplin, stalinian, cu teama noapte de noapte a Securităţii, între două detenţii. Dar exaltările fericite ale scrierii în taină, pentru sertar, în „caietul albastru” sau în altele, a unor pagini ce trebuiau ascunse de agenţii terorii roşii, pagini ce păreau condamnate la a rămâne pe veci îngropate? Dar, mai târziu, bucuriile iubirii împărtăşite, ale înjghebării unei familii, când credeai că vei rămâne pentru totdeauna osândit la condiţia de paria izolat al unei societăţi închise? Chiar aceste amintiri ale timpurilor petrecute (dacă se poate vorbi în acest caz de petrecere) pe marginea extremă a unei prăpastii în care era foarte lesnicios să te prăvăleşti, îmi sugerează modurile elementare al unei arte de a trăi pe marginea prăpastiei.
Într‑adevăr, ceea ce te ţinea să nu cazi, ceea ce te ajuta să revii la suprafaţă dacă te prăbuşeai era, înainte de toate, gândul (poate mai curând sentimentul) că este în tine ceva mai puternic decât ceea ce te împingea sau te‑a împins la cădere. A căuta să te ţii deasupra atunci când ceva sau cineva te împingea în groapă, a te strădui să nu te laşi stăpânit de teamă când tremura inima în tine, a nutri în tine gândul că merg spre prăpastie nu doar cei pe nedrept împinşi spre ea, ci tocmai cei ce te împing într‑acolo, toate acestea şi altele la fel ţineau de acea putere în slăbiciune pe care trebuia să o întreţii în tine şi în jurul tău. Când ţi se repetau aberaţiile cu privire la capitalismul condamnat la pieire în timp ce socialismul comunist era sortit triumfului, la burghezia ca o clasă condamnată de istorie, la Occidentul decadent în timp ce soarele răsărea de la răsărit, nu te puteai împiedeca, decât dacă erai sau voiai să fii orb, să nu cultivi în tine speranţa ca pe o certitudine a prăbuşirii comunismului cu toate ereziile sale. Arta de a trăi pe marginea prăpastiei presupunea, ca orice artă, efortul susţinut de a te menţine deasupra sau de a te înălţa atunci când cădeai la fund. Abisul, cum încerc să arăt, în cartea vieţii mele şi a altora la care lucrez, scriind despre anii mei şi ai multora de prin celulele diverselor puşcării, de la cele mai înguste la cele de dimensiunile unei ţări, abisul acela a fost luminat numai prin asemenea eforturi.
Arta aceasta presupunea şi o stare de răzvrătire internă continuă. Am trăit anii secolului al XX‑lea (al cărui fiu, vai!, sunt), i‑am trăit în răspăr, într‑o răzvrătire continuă, cu atât mai exasperată atunci când era inevitabil neputincioasă. M‑au revoltat cele mai multe din evenimentele la care istoria timpului m‑a făcut părtaş, dacă a fi părtaş înseamnă a suferi din pricina presiunii timpului istoric. Desigur, trebuia necontenit alimentată speranţa. Chiar şi atunci când ea se dovedea vană. Am trăit (ca şi atâţia alţii) în orizontul speranţelor spulberate, al timpului istoric ce nu înainta niciodată îndeajuns de repede pentru ca aşteptările mele să nu fie desminţite, chiar şi atunci când istoria părea să mi le confirme. Dar dacă vidul prăpastiei înghiţea multe din speranţele mele, cu ce am umplut acel vid, prin ce am supravieţuit când piereau atâtea în jurul meu şi atâţia?
Fireşte, nu tuturor li se dau aceleaşi capacităţi. Arta de a trăi la marginea prăpastiei existenţiale, istorice sau anistorice, trebuie să se folosească de mijloacele puse la îndemâna unul fieştecăruia. Mie mi s‑au dat cele ale închipuirii. Am umplut vidul cu chipuri, închipuiri, întruchipări. Lucruri umile şi radioase, figuri, locuri, peisaje, o lume ca spectacol al lumii. Până şi acolo unde stăpânea urâciunea pustiirii, în penitenciare, se aflau în jurul meu chipurile penitenţilor. Până şi în celulele cele mai vide, în „neagra” la care eram uneori condamnat la izolare totală, rămâneau măcar umbrele luminoase ale unor făpturi.
Am mai umplut vidul cu sonuri. Muzica este o mare consolatoare şi mi s‑a dat darul de a fi receptiv la mângâierile ei. Dar, mai mult decât cu imagini sau cu sonuri, am „umplut” vidul cu cuvinte. Ca om al cuvântului, cum mă definesc, pentru mine a rosti cuvântul, a‑i da fiinţă, a‑l face să dureze consemnându‑l în scris, înseamnă a trăi. Desigur, arta cuvântului implicând nu numai exercitarea sa literară, ci mai mult decât atât, cultivarea Logosului, a gândirii filosofice şi, mult mai mult decât atât, cultul Verbului divin, această artă te ajută mai mult decât orice să o practici pe aceea, înrudită cu ea, a trăirii pe hotarele mereu prezente ale abisului fără să te prăbuşeşti în el. Când mă gândesc ce ar putea să mă facă să renunţ la scris las deoparte posibilitatea unei renunţări silite (prin boală, printr‑o neputinţă ce te înstrăinează cu totul de tine însuţi), nu văd decât un singur motiv care m‑ar putea determina (nu sili) să renunţ de bună voie, în deplină libertate şi poate chiar cu sentimentul unei eliberări, la ceea ce în mare măsură dă rost vieţii mele: scrisul. Acest motiv ţine de înaintarea mea, penibilă, mult prea şovăitoare, pe o anumită cale a vieţii spirituale. Mă aflu, ca un păcătos ce sunt, pe calea purgativă în care mă străduiesc să depăşesc tare şi slăbiciuni. Abia din când în când întrezăresc luminile unei mai înalte căi contemplative. Cât despre a treia şi cea mai înaltă, cea unitivă, nici nu pot decât să mi‑o închipui, în depărtări ce mi se par de nestrăbătut, pe temeiul trăirilor unor oameni care au slujit nu numai cuvântul frumos, ca mine, nici doar cuvântul adevărat, Logosul sau Sophia, ci Verbul divin. Or, dacă, printr‑un dar de care sunt perfect nevrednic, mi s‑ar acorda lumina aceea a viziunii după care aş putea şi eu spune, precum Sfântul Toma de Aquino, că raportată la ea toate cele ce sunt nu sunt decât paie, aş renunţa şi eu la înşirarea cuvintelor ca la nişte paie cu totul nevrednice. Dar, până atunci, continui să înşir cuvintele…
Căci, după ce ai trăit multă vreme ajutându‑te sau mai ales ajutat astfel, nu‑ţi mai rămâne decât să‑ţi tragi scaunul pe marginea prăpastiei, şi să începi să‑ţi povesteşti viaţa, acolo unde ai trăit‑o. Cu alte cuvinte, să încerci conjurarea abisului prin înscrierea sa într‑o „operă”.
O asemenea scriere presupune o practicare a unei arte a memoriei. Vorbind despre arta memoriei nu mă gândesc nici la arta de a cultiva trecutul, nici la exerciţiile mnemotehnice de cultivare a memoriei. Atât conservarea pioasă a trecutului (printre altele, cultul morţilor), cât şi antrenarea perseverentă, exersarea memoriei, pot să fie practicate ca nişte adevărate arte. Privind însă ceva mai adânc în jocul reminiscenţei, vom înţelege că nici trecutul, nici facultatea mnemotehnică în sine nu pot constitui finalităţile, obiectivele unei arte a memoriei. Aceasta porneşte de la o trăire originară, de la un dat funciar al condiţiei umane, de la posibilitatea regăsirii prin memorie a ceva pierdut în trecut.
Substanţa unei arte a memoriei rezidă, înainte de toate, într‑un gol, în ceva ce nu e sau, mai bine zis, nu mai e. Ceva s‑a pierdut, iar în amintire este o întoarcere, o revenire a ceea ce s‑a pierdut. Întoarcere de‑a dreptul fantomatică. În orice reamintire avem o re‑apariţie a trecutului, nu sub forma sa originară, ci sub o formă secundă, am putea spune sub forma unei fantome a trecutului. Regăsirea proustiană a timpului pierdut nu este niciodată o regăsire aidoma a celor trăite în acel trecut. Când Patrocle, dispărut, mort pe câmpul de luptă în faţa Troiei, îi reapare prietenului său Achile, apariţia aceasta este aceea a unei fantome. În zadar încearcă Achile să‑l apuce pe Patrocle reapărut în faţa sa. De îndată ce întinde mâna spre el, Patrocle dispare. Desigur, putem cultiva fantasme (închipuirea noastră, gândirea, proiecţiile noastre literare, muzicale, artistice abundă în creaţii fantasmatice). Aceste fantasme nu sunt însă decât rareori întemeiate pe o pierdere iniţială; ele sunt iscate, îndeobşte, de o dorinţă ce‑şi caută satisfacţia în imaginar. Chiar şi fantomele trecutului pot naşte fantasme. Dar fantomele trecutului şi trecutul el însuşi este eminamente pierdere, este moarte. Memoria e locul de regăsire a celor pierdute, spaţiul în care resuscitează, în care învie morţii.
Scufundat cum sunt de mai mulţi ani în încercarea de a resuscita în scrisul meu trecutul pierdut din viaţa mea şi a altora, am reflectat adeseori la sensul pe care‑l are această întreprindere a mea, şi întrucât sunt şi mă declar creştin, am meditat nu odată la validitatea creştinească a acestei lucrări. Religia creştină nu recunoaşte fantomele. Aceasta nu înseamnă că în cultura creştină ele nu sunt prezente. Una dintre cele mai cunoscute este apariţia fantomei Tatălui mort în faţa lui Hamlet. Fantomele sunt îndeosebi morţii care se reîntorc, reapar în faţa celor vii. Pentru noi creştinii (dar, desigur, nu numai pentru noi) sufletul este nemuritor. Aşadar, nu este un mort cel care reapare. În ziua de apoi, vom reveni cu toţii. Dar până atunci? Este consolator gândul că cei dragi nu mor niciodată, că ceea ce au lăsat ei bun în noi trăieşte cât vom trăi şi noi, ba chiar poate spori dacă suntem noi vrednici.
Reîntoarcerea cvasifantomatică a trecutului în memorie nu este, deci, o adevărată reîntoarcere a ceea ce a fost. E o reîntoarcere als ob, o revenire în ficţiune. Memoria este generatoare de ficţiuni, nu mai puţin decât imaginaţia cu care se înrudeşte. Când te urmăreşte o amintire, când te bântuie ceva din trecut, acel trecut revine pentru tine în funcţie de o aşteptare a ta din prezent. Fantoma Tatălui‑rege îi apare tot astfel lui Hamlet în funcţie de tulburarea prezentă a conştiinţei sale. Ea este stârnită în parte de doliu, dar doliul este jalea pricinuită de o pierdere, de o absenţă ce se va umple. Melancolia lui Hamlet este sentimentul unei pierderi anticipate a ceva ce nu se mai poate recupera: e presentimentul propriei sale absenţe, al propriei sale pieiri. Şi apoi, ne amintim nu numai ceea ce dorim, ci şi ceea ce am dori să uităm. Există în noi o teamă de anumite amintiri, o fugă în uitare, după cum este o teamă de fantome, de revenirea trecutului sub forma unor ectoplasme.
Arta memoriei se naşte, aşadar, şi se hrăneşte din absenţă. Încercând iarăşi şi iarăşi să reînviu în cuvintele mele trecutul, ceea ce mă întâmpină la fiecare „pas” făcut în şi prin memoria mea este sentimentul acestei absenţe, sentimentul vidului, este un abis. Ceea ce regăsesc este o prezenţă în absenţă. Prezenţa aceasta este prin sine (mai bine zis, prin golul ei lăuntric) patetică. Mai mult chiar şi mai imediat evident decât literatura, arta fotografiei denunţă caracterul fantomatic al regăsirii trecutului. Îmi place tot mai mult să privesc vechi fotografii îngălbenite ce par că îmi redau ceva din fiinţa, din viaţa mea sau a alor mei. Această contemplare, nu lipsită de melancolie, are ceva comun cu încercarea mea de a reînvia trecutul prin cuvinte. Şi în fotografii este o prezenţă în absenţă. În nici‑o fotografie, oricât de veridic ar „copia” realitatea, nu vom afla o prezenţă reală. Privind o făptură dragă care ne priveşte dintr‑o fotografie, o vedem privindu‑ne. Ea pare că ne vede, noi n‑o vedem. Eşti atins de fiinţa ei, tu nu o poţi atinge. Nu poţi reurca acea scurgere a timpului care te desparte de clipa aievea pe care o vezi incorporată, rememorată în acea poză.
Nu putem „atinge” trecutul, după cum nu putem atinge o fantomă decât dacă aceasta se incorporează, dacă primeşte un trup, făcându‑se vizibil, audibil, dacă îl poţi atinge. Arta memoriei este arta de a întrupa trecutul. Binenţeles, trebuie să recunoşti că nici astfel reîntrupat nu faci ca trecutul însuşi să devină prezent. Orice întrupare prin cuvinte, sunete, imagini comportă un miez gol, o absenţă. Nu vom atinge niciodată, rememorată, reîntrupată în cuvinte, fiinţa pierdută în trecut. Nu‑i vom putea atinge, în această nouă ipostază decât trupul nou împrumutat. Artele au toate o capacitate incorporatoare. Cea mai subtilă este întruparea în sonurile muzicii. Un sunet este în sine şi prin sine o fantomă ce apare, dispare, reapare. Este în muzică o energie rememoratoare. Muzica este, dintre toate artele, cea mai fantasmatică.
Aceeaşi forţă nu lipseşte cuvântului. El poate recurge la reîntruparea trecutului tocmai pentru că acesta a fost alcătuit în mare măsură din cuvinte. Amintirile noastre sunt rememorări de lucruri spuse, gândite în cuvinte, simţite prin mijlocirea verbului. Arta memoriei trebuie să recurgă nu numai la recuperarea celor pierdute în cuvintele de altădată, ci la o străpungere a zidului de cuvinte ce ne separă de trăirile pierdute acolo în trecut. De aici un anumit aer spectral al tuturor lucrurilor, făpturilor, întâmplărilor ce ne revin de departe prin memorie. Cele trecute, ca şi fantomele, ne apar de obicei voalate.
Inconştientul meu sau mai curând abisalul din mine este plin de resturile prezent‑absente, fantomatice, ale trecutului. Multă vreme după ce am ieşit din experienţa abisului închisorii, am continuat să visez că mă aflu tot acolo sau din nou acolo. Şi nici până azi nu am ieşit cu totul din acel labirint ascuns prin care nu încetez să peregrinez, de astă dată rememorându‑l în cuvinte. Şi exorcizându‑l în acest Abis luminat.
(Fragmente introductive la Abisul luminat)

Crispin’s Day

Se apropia o schimbare. Ce fel de schimbare, niciunul dintre noi n‑ar fi putut‑o spune. Plutea în aer, în jurul nostru, în noi, ca o aşteptare a ceva nelămurit ce se apropia. Presimţeam, poate nu toţi dar măcar cei mai sensibili din beciul nostru, că se va petrece ceva. Cu experienţa speranţelor într‑o grabnică eliberare, speranţe mereu spulberate, mereu reîncropite, nutrite în deşert, refuzam să cad în vreo nouă amăgire. Nu, nu era un vânticel înşelător ce începea să adie în acea primăvară a lui ‘960. Însă cu simţul ascuţit de traiul ca de cârtiţă oarbă, întindeam urechea, adulmecam în aerul deleter al pivniţei în care ne făceam veacul, pândeam semnele schimbării. Ele nu se iviseră încă, dar pe zi ce trecea se întărea în noi convingerea, pe nimic întemeiată, că se va întâmpla ceva hotărâtor ce ne privea pe toţi. Cei mai simţitori dintre noi, „nebunii”, erau din ce în ce mai tulburaţi, de ce anume nici bieţii de ei nu ştiau. Cu Faşko, îndeobşte liniştit, văzându‑şi de îndeletnicirile sale paşnic maniacale, de Pendel‑Magie şi de alte năzdrăvănii, nu se mai putea înţelege nimeni, într‑atât era de agitat. Sărmanul, bunul Părinte Francisc părea înconjurat tot mai mult de aura unei iminente crize epileptice. Noi, cei din jur, îl pândeam, pentru ca să intervenim la nevoie. Până şi cei mai echilibraţi deveniseră iritabili, irascibili. Michel Solomon, pe care vorbele stupide, răutăţile neghioabe ale unor antisemiţi nu‑l prea tulburau deobicei, dezarmându‑i prin umor pe batjocoritori, riposta acum vehement la orice atingere. Tot omul părea o rană sângerândă. Nu mai avea răbdare nici pentru lecţiile sale de ebraică pe care mi le dădea; ar fi dorit să mă asculte tot timpul sau să‑mi povestească el („numai dumitale, dragul meu, numai dumitale”) despre Bucureştii dinainte de război, sau să evoce peripeţiile sale africane. Cei mai mulţi erau surescitaţi fără motiv; le sărea ţandăra din te miri ce. Într‑o zi, Emin Nihat, care mă mai învăţase cuvinte, expresii turceşti, îmi intona încetişor un fel de cântecel popular sau, mai curând, de mahala osmanlie, tălmăcindu‑mi versurile: „Aman, doctor, aman, aman doctor!…”. Cel din cântec se jeluia doctorului, cerându‑i un leac, deoarece suferea amarnic din pricina dragostei. Tânguioasa melopee orientală, oricât de încet ar fi fost intonată pentru a nu fi auzită de pe sală, avu darul să aprindă duhul inflamabil al unui vecin de pat încât acesta a izbucnit vehement în insulte la adresa nevinovatului cântăreţ, răstindu‑se la noi amândoi: „De ce vorbiţi turceşte, limba năvălitorilor barbari care ne‑au ţinut sub jugul lor veacuri de‑a rândul…?”
Un duh al neliniştii plutea prin încăpere. Şi cred că acesta pusese stăpânire pe întreg celularul, deşi, lipsiţi de ţevi prin care să comunicăm cu alte celule, eram prea izolaţi pentru a afla ce se mai petrece prin penitenciar. În curând aveau să se ivească însă primele semne ale acelei schimbări, pe care o cenestezie obscură (analoagă cu aceea a şobolanilor simţind cutremurul ce se apropie, mult înainte de declanşarea lui) ne făcea să o intuim în noi, înainte de a o percepe în afara noastră.
Primul semn vizibil a fost acela al unei bizare vizite medicale. De fapt, n‑am fost supuşi la un adevărat examen, ci am fost întrebaţi în mare goană de un felcer plictisit, cu un catastif în mână, despre bolile de care sufeream. Am zis bizară? Într‑adevăr, uluitoare anchetă, cu totul ieşită din comun. Niciodată nu fuseserăm interogaţi în puşcărie despre metehnele noastre. Uneori câte unul suferind se mai prezenta la raport, dar ca toţi să fim luaţi la întrebări…? Ce să răspundem la întrebarea sanitarului? De unde mai ştiam noi de ce anume (în afara distrofiei preaevidente) suferă trupurile noastre de atâta vreme neglijate, mortificate, slăbite dincolo de limita durerii? Cum printre noi cei mai mulţi erau bătrâni, au pomenit unii şi alţii vechi boli diagnosticate, tratate, netratate, inimi detracate, pietre la ficat, vezici obosite, rezecţii intestinale, rinichi extirpaţi, vizibile deformaţii reumatismale, adenoame de prostată şi câte altele. Eu însumi am declarat ulcerul meu duodenal din studenţie, care de fapt mă lăsa în pace de când eram supus la regimul sever de înfometare al detenţiei. Vizita aceasta „medicală” nu fusese urmată de vreo îmbunătăţire a tainului nostru mizer (cum sperau unii dintre noi), dar era un semn al acelei schimbări pe care o intuiau simţurile noastre ascunse.
Un alt semn ni l‑a oferit în curând o inspecţie mai simandicoasă decât aceea a felcerului. Era un mic grup de civili, care s‑au deplasat (cu silă, nu mă indoiesc) în vizuina noastră puturoasă, în tovărăşia ofiţerului de serviciu şi a directorului închisorii. Aparţineau, bănuiesc, Ministerului de Interne. Nu era prima inspecţie de acest fel, dar cele câteva la care am asistat de‑a lungul anilor de detenţie anunţaseră toate unele schimbări în orânduiala celulară. Nu neapărat spre bine. Ba chiar dimpotrivă. Dar orice transformare, cât de mică, a unei rutine prea rigide aducea pentru noi cei în cătuşe ca o înviorare, iluzia măcar a unui nou început, a unei renaşteri, a unei eliberări. E ceea ce trăisem şi mai ales aveam să trăiesc şi „afară”: blocul de gheaţă al comunismului în care eram prinşi, congelaţi, asemenea morţilor‑vii din Infernul lui Dante, trecea, în ciuda teribilei sale inerţii, prin transformări uneori abia perceptibile. Le trăiam, chiar şi atunci când aduceau o înrăutăţire a situaţiei, când se manifestau prin „strângerea şurubului”, ca tot atâtea posibilităţi noi de a exista, de a ne mişca puţin în strânsoarea lanţurilor dogmatice. Puterea principală a sistemului comunist şi, totodată, viciul său de căpetenie, de pe urma căruia avea să piară, rezida tocmai în inamovibilitatea sa. Înăuntrul unui aparat de fier, făpturile noastre de carne şi duh sângerau trase pe roata unei istorii ce părea că se înţepenise definitiv, dar care totuşi se mişca. Din mişcările ei abia perceptibile, odată cu trosniturile dureroase ale oaselor noastre, ne scoteam tot mereu raţiuni noi de speranţă. Când eşti cu picioarele în lanţuri şi târăşti cu ele un biloi de fier ori de plumb, orice pas, cât de mic, e chinuitor căci reînnoieşte rana sângerândă de la gleznă, dar cu toate acestea ce uşurare când izbuteşti să te deplasezi fie şi numai cu un pas!
Civilii din comisie ne‑au pus diferite întrebări, printre care una o auzeam pentru întâia oară: ce‑am vrea să se transforme în „programul” penitenciarului. Am răspuns amintind ieşirile la aer care încetaseră demult, solicitând şi mai improbabilele scoateri la muncă… Civilii ricanau: „Da ce, voi sunteţi de muncă? Nu vă vedeţi? Voi nu vă puteţi ţine băşinile! Cum o să ţineţi o cazma în mână?…”. Ni se mai spusese şi altădată la Piteşti: fiind cu toţii încadraţi „la trădare”, n‑aveam dreptul să lucrăm în lagărele de muncă. Michel Solomon intervenea: „Dar în Uniunea Sovietică, spionii şi trădătorii se bucură de acest drept. Am fost peste tot, în Karaganda, la Magadan, mereu în lagăre de muncă…”. „Asta‑i la ei, la noi n‑aveţi acest drept”, ripostă casant unul din comisie. „Munca e un privilegiu” – adăugă sentenţios altul – „un privilegiu de care voi, trădătorii, nu vă puteţi bucura”.