Răzbunarea barbarilor

Răzbunarea barbarilor… s-a născut dintr-o emoţie deopotrivă individuală şi colectivă. Impulsul poietic iniţial al răzbunării noastre a trădat, ca întotdeauna, o emoţie mai degrabă exterioară temei – reacţia unui om de cultură singur la nerecunoştinţa/ tăcerea/ răceala/ autismul Cetăţii (tomitane) faţă de cea mai solidă voce poetică, literară, culturală a ei, funcţională deopotrivă în registru simbolic/ mitic şi în viaţa diurnă reală, actuală, a Tomisului.

Singurătatea iniţială s-a convertit ulterior în emoţie colectivă, iar această emoţie construieşte semnul şi sensul acestei cărţi, dincolo de borna paradigmatică ce însoţeşte demersul nostru – împlinim (cel mai probabil în 2017) două milenii fără Publius Ovidius Naso şi pregătim împreună intrarea în cel de-al treilea mileniu fără el. Publius Ovidius Naso se va fi simţit aici, într-un spaţiu care are priceperi rafinate (perverse?) în a-şi cultiva excesiv virtuţi etniciste (chiar izolaţioniste), singur printre străini. Volumul nostru este, din această perspectivă, un semn al străduinţei de convertire a solitudinii sale culturale în solidaritate, o probă a întâlnirii emoţiei noastre cu textul său. Ştim dintotdeauna că nu există cultură în afara întâlnirii emoţiilor, chiar dacă ratăm mereu şansele de a le figura sau ceti; iar noi, românii, descinşi semiotic din lira lui Orfeu, avem motive să o ştim mai mult chiar decât alţii… (Dorin Popescu)

2000 de ani fără Ovidiu la Tomis – un ins ciudat, el, şi nu ei, sălbatic, ridicol în toga lui subţire când şuieră crivăţul şi când carele trec peste fluviul îngheţat, iar vinul, cel mai bun remediu caloric, se bea tăiat în cuburi.

Grecii pontici, geto-greci, Greco-sciţi, sunt, pentru Ovidius, barbarii extremităţii lumii romane din colţul sud-estic european al Principatului. Ovidius, limba lui latină şi cultura sa romană poartă, pentru această extremitate sud-est europeană, pontică, a Imperiului, însemnele stranietăţii, ale alterităţii neconforme aşteptărilor, aşadar, întruchiparea ciudăţeniilor barbarităţii. (Liviu Franga)

Fragment:
Tomis după Tomis. Forţa erorii

De prea multe ori, istoria umanităţii – ori cel puţin a acelei părţi a umanităţii, care ne-am obişnuit să fie majoritară cantitativ şi semnificativ evoluată, pe o scară macro-socială, în marile concentrări ale civilizaţiei – constatăm, cu surprindere (sau, poate, fără…), că ni se înfăţişează ca una decisă de inexplicabila, fie şi în aparenţă, forţă a erorii.

Un asasinat local a declanşat prima conflagraţie intercontinentală. Un vot pur democratic, în cadrul căruia eroarea s-a născut din ignoranţă, dar şi din ignorare, pe cel de-al doilea. Iar azi (un exemplu, în plus, deţinând avantajul contemporaneităţii, iată că nu strică) trăim, cu ochii larg deschişi, coşmarul războiului terorii. Teroarea a fost şi continuă să fie provocată, însă, nu de neant sau nu se naşte din neant – pentru că „nimic nu se naşte din nimic” –, ci s-a născut, provine tot dintr-o eroare: din convingerea (vai, cu totul greşită: o dovedesc faptele realităţii!) că poţi lupta cu răul nu în formele sale materiale, palpabile, ci şi cu răul invizibil, cu monstruosul rău nevăzut, acela care iese la iveală doar prin urmele însângerate, distrugătoare de vieţi, şi prin ruinele fumegânde lăsate în urma sa; un rău, şi el, aparent, inexplicabil…

Eroarea este că, de fapt, nu poţi lupta, decât ineficient, cu riscul unor incomensurabile sacrificii, împotriva unui astfel de rău. Să ne întoarcem, însă, din nou la Antichitate. Istoria, cu şirul ei evenimenţial interminabil, pare a fi, acolo, în spaţiul antic clasic, o patrie a erorilor. Tardiv şi inutil regretate. Imediat sau mai târiu. Colectiv sau individual…

Din mulţimea exemplelor care se pot da, volumul de faţă l-a ales, credem, pe cel mai cunoscut, pe cel mai dureros, pe cel mai pilduitor întru evitarea, în oricare viitor, a erorii. Exemplul unui poet-victimă. Singurul poet pe care îl ştim a fi suferit, în Antichitatea clasică, efectul letal al unei decizii profund negative, distructive: totuşi, în esenţa ei juridică şi politică, o decizie evitabilă, din orice unghi am privi lucrurile.

În afara latinului Publius Ovidius Naso, istoria – aici, culturală – a Antichităţii clasice nu mai cunoaşte un alt caz similar. Şi Cicero, şi Seneca, este adevărat, au suportat rigorile autoritarismului politic – colectiv, în cazul celui dintâi, individual-personal, în cel de-al doilea (nu departe de ceea ce i s-a întîmplat lui Ovidius) –, cu o singură, dar esenţială deosebire: mutarea forţată a avut loc intra fines (imperii), aşadar în interioritatea, şi nu extra fines, la capătul sau, de fapt, practic, în exterioritatea teritorială a statului imperial, la confluenţa dintre Romanitas şi Barbaries / Barbaricum.

Urcând înapoi, istoria culturală a Greciei antice a inventat şi cunoscut ostracizarea (respectiv, îndepărtarea din πόλις a cetăţeanului indezirabil, politic sau altcumva, care primea „ciobul”, gr. τò ὄστρακον, semnul material al excluziunii). Dar, pentru greci, în profundă şi adâncă deosebire de conceptul de patria (scil., terra) la romani, „Grecia” era peste tot unde se vorbea greceşte. În nord, în sud, la est şi la vest, cu mult mai departe, uneori cu foarte mult mai departe decît brâurile litorale care înconjură Mediterana, nu mai vorbim de insulele ei. Inclusiv în cel mai îndepărtat Răsărit, în ţinuturile medo-perse şi indiene. Pentru că statul Grecia n-a existat niciodată. Doar cetăţi, πόλεις, regate şi, o singură dată, un Imperiu, care a durat tot atât cât a trăit şi fondatorul lui. Un stat Grecia în Antichitate – niciodată. Expulzarea civică din cetatea greacă, din regatul grec sau elenistic (pentru Imperiul Macedonean, o atare realitate nu a existat, efectiv), însemna o plecare dintr-un loc unde se vorbea greceşte şi aşezarea într-un alt loc din lumea locuită (şi civilizată), unde se vorbea tot greceşte, indiferent de gradul de deosebire dialectală. Pentru greci, lumea locuită era lumea civilizată, οἰκουμένη, adică peste tot unde se vorbea greceşte. Şi cam peste tot, în Antichitatea clasică, se vorbea greceşte, acolo unde, într-o cât de neînsemnată aglomerare umană, se întâlneau cel puţin câteva zeci-sute-mii de vorbitori de greacă: în oricare loc, fie el din Europa, fie el din cele două Asii („Mică” şi „Mare”), fie el din Africa…

Grecii au inventat conceptul de βάρβαρος (plural, βάρβαροι), pentru a-I numi pe toţi oamenii nu, pur şi simplu, nenăscuţi greci, neetnici greci, ci numai pe aceia care nu ştiau, nu făceau efortul sau nu vroiau să înveţe limba greacă, ci se încăpăţânau să „bolborosească” (acest sens onomatopeic îl are cuvântul βάρβαρος) pe limba lor, încâlcită şi imposibil de înţeles pentru un grec. Romanii n-au fost, din unghi grecesc, niciodată barbari.

Pentru romani, la rândul lor, întrucât, de la cele mai vechi origini ale cetăţii lui Romulus, au convieţuit cu grecii şi le-au cunoscut şi învăţat, uolens-nolens, limba, grecii, inventatorii conceptului de „barbar” (latinizat, barbarus) şi, abstract, de „barbari(m)e” (lat. barbaria, barbaries), nu au putut fi niciodată barbari. Romanii nu numai că nu i-au respins pe greci, dar, dimpotrivă, au practicat intense legături comerciale cu ei, le-au preluat, prin intermediar etrusc, alfabetul, iar când au ajuns, cu legiunile, în sudul Italiei, printr-o reverenţă firească pentru nişte italici prin excelenţă soldaţi şi, în timpul liber, agricultori, i-au zis sudului Peninsulei, colonizat nu din vremuri imemoriale, ci abia de trei, maximum patru secole, de greci: Magna Graecia. Exact aşa cum îşi numiseră grecii înşişi întregul spaţiu meridional, colonizat de ei treptat, al Italiei, fără ca romanii, preluând formularea, să schimbe vreun cuvânt: ἡ μεγάλη Ἑλλάς.
…şi a venit rândul romanilor să le spună, luându-se după greci, altora „barbari”, latinizând cuvântul grecesc (barbarus). Cui?

Revenim, aşadar, la ideea, esenţială pentru a înţelege statutul unui poet expulzat din Roma şi din spaţiul politico-statal al romanităţii, că ostracizarea, în mentalul şi practica civică greacă, respectiv relegarea / exilul, la romani, erau realităţi departe de a însemna exact acelaşi lucru. În plus, în primii ani ai noii ere (a Principatului augustan, a celei christice din perspectivă universală), tot spaţiul politic grecesc, recte elenistic, fusese înghiţit de noua realitate euro-asiatico-africană a statului mondial, Republica romană organic şi ireversibil metamorfozată în Imperiu. Cetăţi greceşti efectiv libere şi independente, cu atât mai puţin regate greceşti, elenistice, independente, la acea dată, nu mai existau. Decât, eventual, pur teoretic.

Astfel încât, pentru grecii – mulţi dintre ei, deveniţi cetăţeni de drept latin (iure Latino) sau direct cetăţeni romani (ciues Romani) – ai primului secol imperial, barbarii erau toţi cei din afara hotarelor statului / Imperiului roman (extra fines imperii) şi cu care purtau războaie romanii. La limită, putem spune că, deja mental-instituţional, grecii se romanizaseră, adică gândeau şi se comportau civic asemenea romanilor, cu nici o deosebire faţă de ei. Ca şi atâţia alţi non-romani şi non-italici, deveniţi cetăţeni romani, cu toate consecinţele decurgând de aici: iudei, egipteni, galli, iberici (hispani şi lusitani), africani, mai târziu illyri, traci, daci…

Atunci, rămâne să ne mai întrebăm, încă o dată, cine erau, pentru romani de data aceasta, barbarii?

Răspunsul cel mai limpede îl dă un poet, contemporan mai tânăr cu ctitorul Principatului, cel care, printr-un edictum pe care numai acela avea voie să-l promulge, l-a smuls pe scriitor din mijlocul familiei şi prietenilor lui, dar mai cu seamă din inima romanităţii, şi l-a dus, l-a obligat să se ducă, în locuri situate cert în afara romanităţii. Pentru că, în acele locuri, nu se vorbea latineşte – ne scrie, cu disperarea celui care vrea să-I facă pe ai lui, cei de departe, să înţeleagă cum se simte el acolo, complet printre străini –, greaca, la rândul ei, era stâlcită şi scâlciată de nişte locuitori care abia dacă se mai puteau numi şi-şi mai aminteau că erau greci, urmaşi ai coloniştilor milesieni (oricum, departe de rafinamentul vieţii şi mentalului elenistic), alte neamuri umblau pe străzile Tomisului şi altele îl atacau, în vreme de război, cu săgeţi şi torţe (şi, spune poetul, mai tot timpul era război, sfârşitul unuia coincidea cu începutul altuia), pentru că, într-un cuvânt, nimic din autoritatea statală şi prestigiul instituţional roman, deja verificate de secole, nu exista acolo, la marginea mării zbuciumate, afară de întâmplătoare, accidentale corăbii acostate din lumea civilizată şi de foarte îndepărtate garnizoane romane, cantonate în alte puncte strategice pentru teritoriul protejat, decât în vechiul port tomitan. Pentru locuitorii bătrânei colonii milesiene a Tomisului din vremea lui Ovidius, ca şi pentru toate neamurile, sedentare ori bântuitoare pe străzile şi ogoarele pontice, barbari erau ei, romanii, străinii intruşi într-un teritoriu dominat de geţi, de greco-geţi, traci, sciţi, sarmaţi, bastarni şi de alte ἔθνη, lat. gentes, generalmente greu sesizabile diferenţiat de către un poet, fie şi (sau, poate, mai ales) latin.

Ovidius soseşte la Tomis de la Roma după o foarte lungă călătorie, pe mare şi pe uscat (în ultima parte a ei), descrisă aproape în întregime în cuprinsul primei cărţi a elegiilor triste (Tristium libri, „cărţile [elegiilor] triste”). Tot ce va găsi aici, din primul moment până târziu, i se va părea barbar: deci, neroman şi negrecesc totodată. O cetate neromană – fapt firesc, acolo, la acea dată –, dar şi una negreacă, faţă de tot ceea ce ştia el în materie de cultură, inclusiv a spiritului, ca produsă şi practicată de greci. De grecii contemporani lui, din întinsul cuprins al Imperiului, mai ales din Grecia euro-asiatică, din Grecia mediteraneeană, din cea (extrem) orientală, post-alexandrină… Grecia tomitană nu prea semăna cu Grecia din restul oikoumenei, nu prea era Grecia tipică: elegantă, multiform versatilă, savantă, cârtitoare, retorică, mercantilă, dependentă de contexte… Fără îndoială, o altă Grecie, greu recognoscibilă în tiparele ei material-spirituale esenţiale. O Grecie sui generis, o Grecie pontică, nord-vest pontică, semi-barbară sau, de-a dreptul – poate, şi cu un plus de subiectivism poetico-situaţional –, barbară în întregimea ei.

Elegiile ovidiene pontice vorbesc, aşadar, despre aceeaşi realitate a locului, privită, însă, din unghiuri opuse. Cel roman, dezamăgit de incongruenţa dintre tiparele unei vieţi imperiale, greco-romane, standard, şi o realitate de la faţa locului, diametral opusă, repugnantă. Pe de altă parte, unghiul de vedere autohton, tomitan, greco-get şi geto-scit, care îl vede pe exponentul civilizaţiei şi limbii oficiale a tânărului Imperiu ca pe un caraghios, un naiv neadaptat la viaţa dură a climei pontice, în fond, un ins ciudat, el, şi nu ei, sălbatic, ridicol în toga lui subţire când şuieră crivăţul şi când carele trec peste fluviul îngheţat, iar vinul, cel mai bun remediu caloric, se bea tăiat în cuburi.

Grecii pontici, geto-greci, greco-sciţi, sunt, pentru Ovidius, barbarii extremităţii lumii romane din colţul sud-estic european al Principatului.

Ovidius, limba lui latină şi cultura sa romană poartă, pentru această extremitate sud-est europeană, pontică, a Imperiului, însemnele stranietăţii, ale alterităţii neconforme aşteptărilor, aşadar întruchiparea ciudăţeniilor barbarităţii.

Intruziunea unui poet într-o astfel de lume, cât se poate de reală biografic, aşa cum a fost cazul lui Ovidius – încercările de a demonstra contrarul rămân total nesustenabile, triple salturi mortale în plasa ipotezelor fanteziei, deci în afara siguranţei ştiinţei, în diletantism –, a fost decisă de un act arbitrar, unul de forţă şi autoritate supremă: nu magister dixit, ci princeps iussit. Forţa edictului a schimbat destine. O forţă a erorii, cum notam la început, pentru că s-a întemeiat pe suprafaţa, nu pe profunzimea faptelor. Graţie erorii, respectiv forţei ei de autoritate, s-a petrecut, însă, în istoria culturală a Europei, ceea ce putem numi un miracol autentic, tocmai pentru că n-a fost legat prin ceva de religie.

Pe de o parte, acest miracol a fost unul cultural-literar, mai exact unul poetic. Nici un poet latin, de până la Ovidius şi de după el, până la lenta metamorfoză finală a Antichităţii, nu a transpus în universul imaginar al poeziei trăiri provocate de traume. Aici, aceea, globală, a ruperii de un modus uiuendi et essendi anterior, de propria condiţie ontologică.

Este vorba de experienţa dislocării de sine însuşi, a amputării de propria existenţă de până la un moment dat şi, consecutiv, de experienţa unei naşteri interioare noi, a unei (sit uenia uerbo, iertat fie-mi cuvântul!) auto-naşteri, a unei noi naşteri de sine şi prin sine.

Pe de altă parte, miracolul de care vorbeam îi priveşte pe oamenii şi priveşte locurile pe care, după o astfel de dislocare, i-a şi le-a cunoscut poetul latin. Acele locuri şi acei oameni aveau deja, când a sosit expulzatul, o vechime a remanenţei, o anterioritate, un trecut. Pe care poetul n-a avut, fireşte, cum să le cunoască. Omului Ovidius i-a scăpat un întreg trecut grecesc iniţial, o lume transplantată din metropola milesiană în câmpia pontică. Ce a cunoscut el a fost doar prezentul, au fost doar urmele, alterate, ale grecităţii iniţiale, scufundate – cel puţin aşa percepea el, poetul – în contextul periculos al vieţii euxine, după cum elegiile depun mărturie. Prin Ovidius, aşadar, cunoaştem doar o secvenţă istorică, un fragment de mărturie, fatalmente limitată la anii biologici ultimi ai poetului. Nimic despre trecutul cetăţii şi al locuitorilor ei, nimic despre vremurile anterioare, care conduseseră la prezentul, dezolant printr-un astfel de contact atât de brusc. Dar, mai ales, poetul nu avea cum să prevadă un viitor al cetăţii tomitane, în situaţia în care singura întrebare care marca existenţa locuitorilor ei era cea privind supravieţuirea. Şi nu una de perspectivă, ci supravieţuirea imediată şi cotidiană. Căci Tomisul nu s-a prăbuşit, nu s-a făcut una cu pulberea pe care se învârteau roţile carelor geto-scite, deşi slabe şanse pentru cetate se prefigurau în momentele când poetul expulzat îşi scria elegiile pontice. Tomisul a dăinuit, totuşi, Tomisul ovidian s-a regăsit, şi el, pe sine, în anii şi veacurile după ce poetul a plecat definitiv din mijlocul lui. Tomis după Tomis.

Forţa erorii augustane în aceasta a constat.

Eroarea principelui a generat o pagină de literatură latină, poetică, unică. Şi nu doar pe întinderea Antichităţii.

Dar eroarea idiosincratică augustană (preluată de succesorul său) a provocat chiar mai mult decât atât. A făcut să se lege persoana şi, mai cu seamă, creaţia unui poet damnat la excludere de locurile pe care el le-a urât, în prezentul accidental al vieţii sale, să se ataşeze acea creaţie şi acel creator unui context istoric, să se integreze într-o ambianţă locală etno-culturală care, pe măsura autotransformării sale istorice, l-a asimilat pe poetul, înlănţuit locului de o decizie eronată, cu însăşi fiinţa unui viitor nou ethnos, a unei noi gens Romana rediuiua aflate in statu nascendi.

Ca succesori ai romanilor aduşi şi aşezaţi de Traianus ex toto orbe Romano, suntem, implicit, şi fii ai lui Ovidius, şi fii ai celor pe care i-a găsit el la Tomis şi în împrejurimile sale, în Hinterland. Precum Imperiul în care s-a integrat, Tomisul n-a murit prin extincţie lentă sau din cataclisme. La fel şi romanitatea în care Tomisul, Scythia Minor, apoi întreaga Dacie traianee, ca şi Dacia liberă, s-au infuzat, treptat, dar sigur.

Barbaries i-a dat dreapta (un fel de iunctio dextrarum sacră, la scara Istoriei) celei care era, la fel de veche şi ea, o strălucită Romanitas.

Volumul pe care îl aveţi în faţă este opera energiei, entuziasmului şi devotamentului lui Dorin Popescu, s-a născut exclusiv din ideile şi proiectul lui generos, de ansamblu, mai mult decât vizionar. Profetic şi mobilizator.

Noi, ceilalţi, nu am făcut decât să-i urmăm îndemnurile, fiecare în felul său, cu puterile minţii, priceperii specialiştilor şi – pentru toţi semnatarii – din imensa noastră iubire pe care i-am arătat-o şi i-o purtăm, toţi, Tomitanului.

Poate că, pe undeva, atenţia Romei Cezarilor s-a abătut şi spre câmpiile care aveau să devină daco-romane nu numai pentru că ştiau de bogăţiile pământului dunărean şi ale locuitorilor lui – aflând, în acest sens, amănunte interesante de la Herodot şi de la urmaşii lui elenistici –, ci şi din cauză că, de acolo, dintr-un şes care coboară în mare, glasul unui Ovid rătăcit între cetate şi marea primitoare s-a auzit mai puternic decât şuierul viscolului şi a reuşit să ajungă şi la urechile celeilalte lupoaice, de pe soclu, sora lupilor, încremeniţi şi ei, dar ca stindarde.

Liviu Franga

Notă asupra ediţiei
Răzbunarea barbarilor: re–startarea exegezei ovidiene post–monografice în România

Răzbunarea barbarilor… s-a născut dintr-o emoţie deopotrivă individuală şi colectivă. Impulsul poietic iniţial al răzbunării noastre a trădat, ca întotdeauna, o emoţie mai degrabă exterioară temei – reacţia unui om de cultură singur la nerecunoştinţa/tăcerea/răceala/autismul Cetăţii (tomitane) faţă de cea mai solidă voce poetică, literară, culturală a ei,  funcţională deopotrivă în registru simbolic/mitic şi în viaţa diurnă reală, actuală, a Tomisului. Singurătatea iniţială s-a convertit ulterior în emoţie colectivă, iar această emoţie construieşte semnul şi sensul acestei cărţi, dincolo de borna paradigmatică ce însoţeşte demersul nostru – împlinim (cel mai probabil în 2017) două milenii fără Publius Ovidius Naso şi pregătim împreună intrarea în cel de-al treilea mileniu fără el.

Publius Ovidius Naso se va fi simţit aici, într-un spaţiu care are priceperi rafinate (perverse?) în a-şi cultiva excesiv virtuţi etniciste (chiar izolaţioniste), singur printre străini. Volumul nostru este, din această perspectivă, un semn al străduinţei de convertire a solitudinii sale culturale în solidaritate, o probă a întâlnirii emoţiei noastre cu textul său. Ştim dintotdeauna că nu există cultură în afara întâlnirii emoţiilor, chiar dacă ratăm mereu şansele de a le figura sau ceti; iar noi, românii, descinşi semiotic din lira lui Orfeu, avem motive să o ştim mai mult chiar decât alţii…

Suntem convinşi că avem toate premisele pentru a cere şi noi (ca şi Ovidius, cândva) vânt prielnic al Răzbunării barbarilor către cetitorii care mai simt încă plăcerea lecturii, nădăjduind că această scrisoare colectivă va ajunge la ei, va ajunge la voi, trecând peste mări şi furtuni şi că va găsi în braţele şi casele voastre alinarea de a se şti primită cu cinste pe unul din locurile de onoare ale bibliotecii din sufragerie.

Credem că sunt numeroase motive spre a nădăjdui totodată că Răzbunarea barbarilor… va rămâne o carte–document.

Un document al memoriei literare/critice, (prioritar) prin inserarea, în volum, a unor voci emblematice, trecute la cele veşnice în veacul din urmă (Vocile trecutului).

Un document al exegezei, prin efortul colectiv de hermeneutică şi semioză ce însoţeşte Vocile exegezei.

Un document al Cetăţii Tomisului, prin contribuţiile Tomitanilor care au decis să existe în volum (Vocile Cetăţii).

Un semn cultural, prioritar prin textele pur literare şi/sau eseistice incluse aici.

O scrisoare colectivă către viitor – adresată generaţiilor care nu mai au răbdarea lecturii, după câteva milenii în care strămoşii lor au construit din cărţi şi în cărţi înţelesuri prin care dau sens acestei lumi (Vocile viitorului).

Răzbunarea barbarilor… are structură eclectică, viziune unitară, rădăcini exegetice solide, lecturi critice inedite, tonuri (cu mici excepţii) non-encomiastice, o varietate stilistică rar întâlnită în proiectele editoriale/ critice de limbă română. Nu este (numai) o carte de nişă, volum al unor texte teoretizante, antologie a unei conferinţe ştiinţifice, inventar de texte academice etc.; nu este o carte idolatră, encomiastică, omagială; nu este o succesiune de texte heterogene – ci o interpretare colectivă, o lectură critică de tip semiotic, o fotografie narativă a lui Ovidius în România, un portret de grup narativ/epic cu peste 80 de autori.

Nu ştim să existe un volum mai convingător în întreg exerciţiul critic ovidian din România (poate chiar din lume) din punctul de vedere al lecturii critice de tip colectiv, al aparatului bibliografic, al notorietăţii şi anvergurii contributorilor, al heterogenităţii stilistice, al amplitudinii participării colective, al calităţii textelor cu miză critică ridicată în exegeza lui Ovidius. Răzbunarea barbarilor actualizează totodată bibliografia critică ovidiană (fatal selectivă, ţinând cont de zecile de mii de titluri ale volumelor critice), propunând, (poate) în premieră în România, o actualizare a bibliografiei / aparatului critic prin inserarea unei substanţiale componente a exegezei non-româneşti/străine.

Cu această ocazie, coordonatorul ediţiei a trebuit să consimtă existenţa unei sincope semnificative între nivelul critic/hermeneutic atins de exegeza ovidiană în ţări precum Italia, SUA, Marea Britanie, Franţa, Spania, Germania etc. şi cel, mult mai modest, al exegezei autohtone.

Tocmai de aceea inserarea, în volum, a unor studii critice aparţinând unor ovidianişti (italieni) consacraţi la nivel mondial, măreşte miza volumului.

Am preferat să deschidem Răzbunarea barbarilor… (licenţă poetică ce se va decoda / dezambiguiza singură, fără ajutorul nostru, în paginile volumului) cu Vocile trecutului, inserând aici fragmente din textele emblematice ale unor scriitori/autori tomitani/dobrogeni (Petru Vulcan, Carol Blum, Grigore Sălceanu, Titus Cergău, Adrian Rădulescu, Traian Lazarovici, Puiu Enache) sau din textele tomitane ale unor scriitori emblematici (din raţiuni lesne de înţeles) pentru Tomis şi Dobrogea (Marin Mincu). Selecţia şi organizarea fragmentelor ne aparţin.

Exegeţi de notorietate şi texte de calibru critic dau nucleul de forţă al volumului, în Vocile exegezei. De la abordarea pur ştiinţifică la analiza de text, de la construcţia de tip eseu la sofisticate analize contextuale ori studii culturale, Vocile exegezei propun noi perspective teoretice, noi unghiuri critice de atac, noi introspecţii şi noi filosofii, capabile să orienteze lectura dinspre monografic (domeniu cu solide tradiţii în spaţiul românesc) spre zone mai fertile/generoase şi mai actuale (ca atare, implicit mai rodnice) ale exerciţiului critic. Contribuţii remarcabile semnează, în Vocile exegezei, atât exponenţi hiperbolici ai şcolii critice româneşti, cît şi ovidianişti şi/sau latinişti consacraţi, istorici de anvergură, cercetători ştiinţifici din laboratoarele academice etc. Foarte mult sânge critic proaspăt, într–o străduinţă (individuală şi colectivă) de semioză de care nu ştiam până acum că există în România şi care are şanse reale de a se coagula într-o nouă paradigmă critică românească, dacă Răzbunarea barbarilor va avea norocul de a re–starta analiza ovidiană post–monografică în România.

Nume grele din exegeza italiană a textelor ovidiene (Paolo Fedeli, Grazia Maria Masseli, Rosalba Dimundo) semnează în premieră texte adresate publicului românesc. Acestora li se adaugă sulmonezul Raffaele Giannantonio, co-autor al scenariului Procesului lui Ovidiu (2011), text emblematic pentru reabilitarea simbolică a lui Ovidius la Sulmona.

Vocile Culturii şi Vocile Cetăţii sunt capitole cu funcţii structurale şi simbolice maxime în economia structurală a volumului nostru. Departe de a fi Cenuşărese ale unui volum puternic amprentat de exegetic, Vocile menţionate construiesc fotografia narativă a integrării culturale a figurii lui Ovidius în spaţiul tomitan şi românesc, descriu întâlnirile noastre culturale cu el, emoţiile, propun un mod de actualizare simbolică a şederii lui la Tomis, într–un spaţiu care pare a–şi fi pierdut magia şi mitul din primii ani ai secolului I d.Hr.

Desi inegale valoric, vocile (textele) din volum sunt egale în plan simbolic, iar autorii lor – egali în generozitatea care construieşte cultură, egali în generozitatea care ţese încă (mituri)/poveşti, egali în generozitatea care ţine în viaţă cetăţi.

Textele contributorilor volumului îşi vorbesc dincolo de graniţele artificiale şi limitative ale încadrării lor pe capitole, dialoghează intertextual, îşi pun întrebări esenţiale, îşi negociază răspunsurile, opiniile, poziţiile dialogice. Vocile Culturii şi Vocile Cetăţii interferă în mod armonios, aproape hermeneutic, cu Vocile Exegezei, organizând nu atât un topos separat (Cetatea), întrucât, spre exemplu, numeroase din Vocile Cetăţii sunt incluse la exegeză, cât (mai ales) o funcţie separată (vocile non-exegetice din Cetate care au decis să dea seamă de relaţia lor şi a Cetăţii lor cu Ovidius sunt la fel de importante în funcţionarea simbolică a volumului ca şi exegezele ce le însoţesc şi preced).

În fine, nimic nu ar fi avut sens fără Vocile Viitorului, inserate în volum cu speranţa secretă că iubirea autentică pentru literatură şi cultură, în special pentru forme arheologizate ale acestora, cum pare a fi astăzi literatura latină, are încă şanse reale de a se transmite ereditar şi cultural, fie şi în forme noi, non-Gutenberg / post-Gutenberg, măcar pentru următoarele două milenii.

Anexele şi Cronologia care închid volumul completează fotografia narativă a lui Ovidius în spaţiile sale ontologice, Sulmona şi Tomisul, spaţii cărora li se asociază, prin magia inimii şi nu a geografiei, Bacăul (dar şi toposuri culturale emblematice precum Bari, Foggia, Bucureşti, Suceava, Timişoara, Cluj-Napoca, Iaşi, Târgu-Mureş, Cernăuţi, Craiova, Ploieşti, Slatina, Buzău, Satu Mare, Botoşani, Tufeni etc. – lista rămâne mereu deschisă).

Bibliografia pe care o propunem în acest volum (fatal subiectivă) poate fi utilă inclusiv din perspectiva actualizării, imperios necesare, a bibliografiei generale ovidiene (atât a celei româneşti, cât şi a celei străine). Ultima bibliografie mai solidă de care dispunem este cea propusă de Ştefan Cucu în Publius Ovidius Naso în literatura română (1997), însă ultimii 20 de ani au generat o explozie de studii exegetice, care nu a mai putut fi gestionată/exploatată critic în România. Există o inerţie similară şi la nivel mondial (ultima bibliografie critică solidă datează din 1957 – Bibliografia critica, Ettore Paratore). Au fost consemnate până în prezent câteva mii de titluri de volume exegetice şi zeci de mii de studii şi articole publicate în periodice pe teme ovidiene, iar numărul studiilor publicate în periodice este semnificativ şi în România (N. Lascu inventariase, conform Bibliografiei ovidiene în România, publicată în revistele Pontica, în 3 studii succesive, între 1990 şi 1994, cca 2.000 de titluri până în 1971, în marea lor majoritate studii şi articole publicate în periodice; nota bene, lista bibliografică a lui N. Lascu include şi texte ovidiene, traduceri, evocări etc). În acest context, în Bibliografie am inclus cele mai apreciate studii exegetice la nivel mondial, îmbogăţind considerabil ultima bibliografie actualizată cunoscută în Ţară (am inclus prioritar exegeza literaturii de exil, studiile semiotice, analizele intertextuale, titlurile cele mai frecventate de experţi, studiile cu circulaţie în mediile ovidiene omologate la nivel mondial etc.). Este necesară o actualizare urgentă a aparatului critic ovidian, sub forma unei bibliografii (biobibliografii) autonome, documentate, cu explicaţii ştiinţifice riguroase, care să sintetizeze şi să actualizeze datele critice obţinute până în prezent (volumul nostru propune, din această perspectivă, un draft util, poate chiar un reper de neevitat în viitoarele demersuri critice şi/sau ştiinţifice).

x x x

Ovidius recuperează astăzi pentru Tomis (vom înţelege simbolic prin Tomis, de-a lungul întregului nostru volum, un întreg areal spiritual căruia îi aparţin Constanţa de astăzi, dar şi toposuri geografice proxime, care configurează geografia mitică a şederii lui Ovidius la Tomis: localitatea/municipiul Ovidiu, lacul Ovidiu/Siutghiol, Insula lui Ovidiu etc.) conştiinţa tonică a unei istorii culturale (locale) fără egal în întreaga cultură română, cu începuturi care se pierd în illo tempore, cu pergamente ancestrale înscrise în istoria Cetăţii, cu origini legendare şi mitice, cu ereditate ilustră şi eroi exemplari. Spaţiul Tomitan, oraşul Tomis îl au pe Publius Ovidius  Naso ca pergament în fundaţiile lor mitice.

De numele său se leagă, în particular, începuturile vieţii culturale tomitane autentice.

În fine, Ovidius reprezintă pentru Tomis şi nevoia perenă de poveste, pe care o resimt îndelung şi crud generaţiile născute fără semne mitice întemeietoare. Legendele privind şederea lui Ovidius la Tomis (cu toate ingredientele unui topos cultural maxim: tragicul, ficţiunea, moartea, mormântul, marea, poezia, puterea) spun o poveste unică în toată istoria culturală a spaţiului românesc.

Cultura tomitană (şi, prin extensie, cultura română) avea vitală nevoie de o fotografie narativă actuală de acest gen – de un volum de semioză colectivă privind textul ovidian (şi, în particular, şederea emblematică a acestuia la Tomis). Din această perspectivă, volumul nostru poate fi văzut (după fotografii narative individuale exemplare ale Tomisului lui Ovidiu, precum cele ale lui N.I. Lascu, Adrian Rădulescu, Ştefan Cucu, după volume colective similare convingătoare din zona ştiinţifică, precum Hereditas antiqua – coordonatori Mihaela Paraschiv şi Claudia Tărnăuceanu şi după studiile integrate de poetică publicate în România sub semnătura distinsului Liviu Franga etc.) ca fiind unic în întreaga /cultură română.

Toţi autorii/contributorii din acest volum au importanţă simbolică egală pentru miza majoră a cărţii (semioza colectivă), în pofida virtuţilor şi/sau valorii specifice fiecărui text. Dacă, în viitor, marea exegeză ovidiană va reţine doar câteva texte din Răzbunarea barbarilor…, în schimb, toate contribuţiile din volum contează egal la efortul de semioză de care vorbeam. Este motivul pentru care am renunţat la a prezenta afilierea instituţională ori date biografice sintetice ale contributorilor în dreptul numelor lor. Cititorii au ocazia de a citi date sumare privind afilierea sau statutul profesional al contributorilor în primele note de subsol aferente textelor, precum şi, ulterior, în scurte medalioane biografice ale contributorilor – a se vedea Notele finale ale volumului (Note privind contributorii).

Este de neevitat şi observaţia tehnică, măruntă dar necesară, că autorii/ contributorii de texte din volumul nostru răspund integral pentru calitatea ideilor, conţinuturilor şi perspectivelor critice ale textelor lor; şi pentru originalitatea conţinuturilor (subliniere necesară într-un spaţiu timorat de angoasa plagiatului). Coordonatorul şi-a asumat, în acest plan, roluri tehnice limitate, aplicând standarde minimale de omogenizare ortografică, lăsând totodată eclecticul să îşi etaleze întreaga sa splendoare ideatică. De la Ovidius (nume utilizat de autori mai ales în registrul ştiinţific, în textele exegetice, dar şi acolo unde autorul contextualizează un raport formal cu poetul latin) la Ovidiu (nume folosit mai ales în textele non-exegetice), între Ovidiu şi Ovidius deci, textele din volum respiră liber în carte, nesufocate de canoane. Modesta organizare a acestora în volum (structura cărţii, succesiunea textelor, colajele/decupajele din Vocile trecutului, inserarea în volum a celorlalte texte, de tip structural, în afara capitolelor tematice etc.) ne aparţine în totalitate.

Răzbunarea barbarilor. 2000 de ani fără Ovidiu la Tomis este un volum de semioză colectivă, eclectic în formă şi unitar în fond, o carte-document despre Ovidius şi cultura română, o fotografie narativă a lui Ovidiu(s) la Tomis, cu cinci mize mari: plusul exegetic, de sânge critic tănâr, care deschide noi şanse, chiar paradigmatice, ale recuperării critice a textului ovidian (1); actualizarea aparatului critic şi bibliografic ovidian (2); semioza de tip colectiv a conexiunilor textului ovidian cu literatura română, cu literatura în general şi formularea de teze critice inedite privind dialogul intertextual sporit al textului ovidian cu întregul corpus textual post-ovidian (3); sugestia critică de re–startare a exegezei româneşti prin aplicarea de noi metode critice şi refacerea legăturilor cu datele critice actuale ale exegezei ovidiene la nivel european şi mondial, pariu critic pe care îl sprijină inserarea în volum a textelor unor ovidianişti consacraţi la nivel mondial, elaborarea unei bibliografii extinse şi actualizate (4) şi, în fine, fotografia narativă a Tomisului ovidian, realizată cu largă participare şi notabilă varietate stilistică, natura de carte–document a Tomisului (5).

Volumul nostru constituie, suplimentar, un semn cultural de preţuire a comunităţii culturale tomitane/naţionale faţă de Ovidius, o contribuţie analitică de actualitate (exegeză) la textul ovidian, în special la literatura de exil scrisă la Pontus Euxinus, precum şi o confirmare a capacităţii oamenilor de cultură şi spiritualitate de la Tomis (şi a prietenilor lor culturali din Ţară) de a participa la o construcţie colectivă de tip cultural, în jurul unei teme comune de reflecţie.

Creşterea pantagruelică a volumului, de la lansarea recentă a ideii, în februarie 2017, demonstrează că există încă multă iubire, la Tomis şi în Ţară, pentru Ovidius, pentru literatură, pentru cultură. Câteodată, această dragoste trebuie doar provocată, tuşată – şi ea produce îndată semne uriaşe de conştienţă şi emoţie, de reacţie şi vitalitate.

Principalul argument îl reprezintă generozitatea şi reacţia imediată a unor superbi oameni de cultură din România (în înţeles extins: oameni care produc emoţie culturală, nu numai şi nu neapărat piese/ produse culturale, destinate consumului comercial), care au înţeles imediat miza mare a proiectului şi au contribuit în mod decisiv la volumul de faţă. Unii dintre aceştia au scris în premieră texte despre Ovidius, pentru că prin provocarea noastră maieutică au simţit emoţia vitală a întâlnirii cu el. Această emoţie, cum spuneam la început, este secretul succesului acestui volum. Iar limba română câteodată pare chiar a nu fi deprins meşteşugul de a şti să mulţumească suficient celor care ne sporesc emoţiile, aici celor care au sporit emoţia mea (de la familie şi prieteni la lume, de la lume înapoi la familie şi prieteni) şi au făcut–o să devină carte.

La finele cărţii, vom şti dacă Răzbunarea… rezistă sau nu. Noi, editorii şi autorii din volum, am ştiut-o dintodeauna. Iar voi, cetitorii, ne-aţi ajutat mereu s-o aflăm.

Dorin Popescu, Coordonatorul volumului