Scene din viaţa literară

Scene din viaţa literară de Ion Lazu

1979

12 ianuarie. Azi nu-l găsesc pe Caius la Institut, e bolnav. Trec pe la Cartea Românească, la librărie văd multe cărţi pe care le-aş cumpăra – la leafă! Mă interpelează Musica, îmi face rost de Războiul sfîrşitului lumii (Llosa) şi-mi spune să trec pe la Mircea. Îl găsesc la o cafea cu ţigară. Îmi dă asigurări pentru viitoarea carte. Vorbim de Marquez, Llosa etc., el zice: Formidabilă grilă! Cititorul nu este inocent, el e opresat de faima creată unora… În sensul că n-ar fi ăştia aşa de mari dacă nu li s-ar fi făcut o reclamă turbată. Îi zic: De fapt, în forul meu intim, mizez pe Aitmatov. El: E singurul care poate lua premiul Nobel, din sfera noastră. Vrea să ne vedem peste vreo zece zile, la el acasă. Îl rog să-i transmită lui Matei rugămintea de a-mi face coperta.

1 iulie. Vizită la atelierul din Căderea Bastiliei. C. Popovici mă întîmpină în mijlocul atelierului, cu mîinile pline de argilă: migăleşte la macheta unui monument la care l-am mai văzut lucrînd: Independenţa de acum 100 de ani, la care au contribuit şi voluntari din Transilvania. Un aspect mai puţin cunoscut… Avem deci trei personaje simbolizînd Moldova, Ardealul şi Ţara Românească; acum definitivează basoreliefurile de la baza monumentului ce va fi ridicat la Oradea, într-un loc ales cu grijă. Se întrerupe, discutăm ca de fiecare dată, abia dîndu-ne rînd, căci sunt atîtea de spus şi multe de pus la cale… Îi dau cîteva piese de ceramică de Horezu, le plasează deasupra chiuvetei; îi arăt noi poze cu trovanţi, îmi promite cîteva rînduri de recomandare către Editură. Aranjăm să facem, mîine, o ieşire cu aparatele fotografice la Muzeul Satului, să ne săturăm de poze! Să-l pozez şi să-mi facă un desen pentru coperta a patra la următoarea carte, cînd va fi să-mi apară…

Dar uitasem ce e mai important! În spatele uşii, pe locul unde stătuse Victoria cea plutitoare, îmi arată macheta terifiantă a unui luptător fără un picior şi un braţ, înălţînd în cealaltă mînă un ciot de sabie. Învingătorul! Un adevărat şoc, din care cu greu mi-am putut reveni. Îi vorbesc despre scheletele umane peste care am dat în zona Caşin-Fata Moartă, probabil din celălalt război. Face ochii mari. Îi promit romanul Fata Moartă, de Ioan Missir, o capodoperă ignorată, din păcate. Dar cartea dumitale? întreabă. Stă să apară, zic. Aştept…

Mircea Ciobanu: Am avut un tată nebun şi o mamă sfîntă. Eu siderat de această mărturisire. În glasul lui: mîndrie, fatalism, teamă, sfidare, un fel de a provoca destinul. În liniştea ce a urmat (perplexitatea mea prea-cunoscută…), gîndul la ai mei.

28 iulie. Mi-a apărut a treia carte de proză: Blana de viezure, la Cartea Românească, sub redacţia lui Mircea Ciobanu şi cu o splendidă copertă de Al. Szatmary, prelucrare iscusită a unei fotografii de-a mea. Asta după exact opt ani de amînări şi hărţuieli cu romanul de la Eminescu şi după 11 ani de cînd aştept apariţia cărţii de poezii, la aceeaşi onor editură. Totuşi, mare bucurie, bucurie şi uşurare: se pare că am ieşit de pe lista neagră, dacă va fi fiind adevărat că la a doua carte m-au lăudat cei de la Europa Liberă.

Îi duc Blana… prietenului D. Alexandru şi peste două zile mă cheamă să discutăm. Impresie foarte bună, mă felicită din nou. Ca nostimadă: a arătat cartea celor de la secţia de transporturi (unde lucrează din greu ca bobinator) şi aceia au rămas cu gura căscată văzînd dedicaţia: lui Dumitru Alexandru, imediat sub titlul primei povestiri; în buimăceala lor au crezut că toată cartea îi este dedicată lui „nea Mitică”. Zice, amuzat: Am crescut uite-aşa în ochii lor! În fond şi pentru el dedicaţia a fost o surpriză, căci nu-l prevenisem, deşi am luat decizia cu mult timp în urmă, după ce i-am dat spre lectură cîteva proze scurte şi a opinat: stil foarte limpede, scrii americăneşte, intrînd direct în subiect. În ce mă priveşte, n-am făcut decît să rămîn consecvent mie însumi, dedicînd poezii şi proze, pe măsură ce ele apar, bunilor mei prieteni: un loc la masă, cînd vin pe la mine (mînca-vor săracii…) şi, oricît de tîrziu, un text cu dedicaţie…

Îl caut pe Caius la Institutul Babeş, în acelaşi scop; îl zăresc pe celălalt mal al gîrlei, probabil că ieşea în oraş; îl strig, revine, trece podeţul şi ne întoarcem la el la laborator. Plăcut impresionat de dedicaţie, de prezentarea grafică şi de apariţie în ansamblul ei. Vorbim în birouaşul lui ce va apărea descris în Curtea interioară, răbdare de-am avea… Dincolo, colaboratoarele umblă pe vîrfuri. Într-adevăr, Caius ştie să se impună. Mai corect ar fi să spun: el impune tuturor – îmi impune şi mie, în toate împrejurările, deşi am fost colegi de clasă la liceu. O minte cuprinzătoare, strălucită, dar nu numai atît, căci cunosc şi cazuri de minţi strălucite care însă nu reuşesc să se plaseze în elită. Or, amicul are personalitate, este o prezenţă, face impresie excelentă, (pe chipul lui şi în tot comportamentul său se vede intelectualul rasat ce provine dintr-o familie de intelectuali – asta nu e de colea…); el stîrneşte încredere, iar din partea colaboratorilor un soi de devotament necondi-ţionat, care în cazul lui pare firesc…

Ieşim împreună, ne despărţim la Cişmigiu şi eu o tai direct spre Romană, la atelierul lui C. Popovici.

A treia? întreabă, lăudîndu-mi coperta. (Poza care constituie fondul copertei o ştia şi Caius, fusesem împreună să vedem expoziţia de fotografii de la sala Brezoianu: Un cosmos în apă, aşa se intitulează.) Ştiu bine că am în C. Popovici un cititor foarte avizat. De altfel, totdeauna m-a impresionat cu vastele sale lecturi. Mai la începutul prieteniei noastre îmi făcuse o copertă pentru primul volum de proze scurte, însă redacţia a obiectat că nu au procedee tehnice pentru execuţie. Tot pe-atunci plănuiam să scoatem împreună o carte despre roci ca material la îndemîna sculptorului: Piatra şi dalta. Dar cîte nu punem noi la cale, sănătoşi să fim! I-am dedicat lui Constantin P. una dintre poeziile scrise prin 1968, dar el nu va afla decît la anul – sau cînd va fi să apară volumul de poezii. L-am descris acum vreo opt ani, alături de prietenul comun actorul Ludovic Antal în romanul doctorului Radulian, însă cine ştie cîţi ani vor mai trece pînă să apară această carte urmărită parcă de un blestem, scrisă prin ‘72-’73…

Ne întîlnim cînd vin prin Bucureşti în timpul campaniilor, vorbim cîte toate, dar despre asta nu i-am suflat o iotă, păstrez secretul, oricît s-ar amîna surpriza pe care i-am pregătit-o. Cum nici lui Caius nu i-am spus că i-am dedicat poemul Muzeul Poetului care dă titlul volu-mului depus la Eminescu…

Uneori mă şi minunez: Ştiu ei oare aceşti cîţiva oameni, prietenii mei, bănuiesc ei măcar cît de mult reprezintă pentru mine? Şi că aceste rare întrevederi ale noastre mă ajută să rezist şi să scriu şi să merg mai departe, trecînd peste toate supărările din viaţa particulară?

10 august. Mulţi dintre poeţii noştri au fost / sunt ftizici; asta înseamnă apetit sexual ridicat şi nevoia imperioasă a ingestiei de alcool – poate instinctul de apărare? De pe urma celei de-a doua metehne cîţiva au şi supravieţuit, dar cei mai mulţi s-au stins prematur.

Iată nişte versuri cutremurătoare, celebre de altfel, ale lui Bacovia – un supravieţuitor el însuşi – nici măcar foarte meşteşugite, ci părînd de-o mare simplitate, care este a capodoperei. Ar trebui să scrii un foarte documentat tratat de medicină sau altul de psihologia bolnavului, ca să echivalezi cumva precizia informaţiei din aceste stanţe:

„La toamnă cînd frunza va îngălbeni
Cînd pentru ftizici nu se ştie ce noi surprize vor veni,
Alcoolizat şi trist cum n-am mai fost cîndva
Tîrziu, cu o monedă rece, în geamul tău eu voi bătea.”

Poetul însuşi, din cîte înţeleg, a fost ftizic, a băut zdravăn şi a trăit pînă pe la 75 de ani – însă mereu cu spaima morţii, survenită abia în 1957; am impresia că băutura nu i-a stimulat talentul, ci i l-a minat, în timp; pe de altă parte, se poate să-i fi ajutat să se menţină printre cei vii. Cred că nu greşesc prea mult, dar se poate să şi greşesc, deoarece la noi lucrurile astea nu se scriu. Afli aşa, din vreo „străină gură”.

Cum am aflat eu de existenţa unui poet Bacovia? Nicidecum în liceu, cum s-ar fi cuvenit, ci de la o femeie beată, într-o seară, pe bulevardul Tolbuhin, în drum spre căminul studenţesc Matei Voievod. Cred că eram cu încă doi trei colegi şi acea doamnă s-a băgat în vorba noastră. Trebuie să fi fost prin ’58-’59.