Trei mii de semne. Jurnal de scriitor

Miercuri, 28 Ianuarie, 1998. Însemnările unui egocentric. Mă simt ca după o furtună dezlănţuită. Acum două săptămâni am revăzut trilogia Ultimul zid. Multe sonete le‑am rescris, am renunţat la circa douăzeci de poeme. Am lucrat mai bine de o lună cu o intensitate impusă parcă de cineva mai puternic decât mine. Serile eram stoarsă. Dimineţile însă reveneam la manuscrisul meu cu înverşunare calmă, rece aproape, metodică. Creierul era limpede, de parcă apele subterane ale trupului se concentraseră în creier. Gândeam cu tot trupul deodată. Şi acum îmi surprind gâtul sucit după acest trecut aproape cald, un trecut ce‑mi stă alături. Vreau să recitesc manuscrisul şi‑mi este frică. Dacă nu rezistă? Nimic din fericirea, încântarea resimţite când mi‑am zis că manuscrisul, în sfârşit, este pus la punct! Mi‑este ruşine că l‑am prezentat Editurii Cartea Românească, mai exact, directorului acesteia, criticul Dan Cristea, înainte să înceapă Târgul de Carte Gaudeamus, la sfârşitul lunii noiembrie anul trecut. Sunt un încurcă lume. Dacă Ultimul zid, la lectura pe care o tot amân – din laşitate – nu va ţine?! Mă macină îndoielile… Mi‑e teamă că voi rescrie tot volumul; sunt peste nouăzeci de poeme, mai bine de jumătate – sonete… Când mă gândesc că nu cu puţin timp în urmă un poem curgea din altul; cartea mi se părea bine construită. Am lucrat un an la construcţia ei. Anul trecut a fost extrem de rodnic în poezie. Totul în jur gâlgâia de poezie. Ţineam să‑l mai întârzii pe Tatăl meu – a murit la 27 februarie ’97 – lângă mine. Ce copilărie, Doamne! Câtă suferinţă – atâta poezie! Nu ştiu dacă voi mai avea vreodată forţa să scriu.
În scris nimic nu e sigur. Şi, totuşi, atunci când scriu, ciudat, mă simt în siguranţă. Acum scriu ca să‑mi gonesc oboseala şi somnolenţa care m‑au cuprins. Mi‑e teamă că aceste rânduri, de care am nevoie, sunt aşternute grăbit din egoism, din dorinţa de a mă ascunde de mine însămi, de a fugi de migrenele care mi‑au făcut praf săptămâna trecută… A trecut o lună de la începutul anului. Bilanţul acestei luni e sărăcăcios, şters. De fapt, scriu ca să‑mi fixez disperarea, ca pe o insectă într‑un grăunte de chihlimbar. Cred că acest diagnostic este exact.

Vineri, 30 ianuarie. Ieri, în sfârşit, se pare că am scăpat de migrene, am scăpat de acea senzaţie de tensiune insuportabilă între tâmple, de melcul care – e o metaforă, desigur – stă în miezul creierului şi, în loc să se retragă în cochilie, îmi înghite puţin câte puţin creierul. Astăzi mintea îmi este ceva mai limpede. N‑o să mă las pradă îndoielilor, voi lupta; n‑o să devin victimă a melancoliei sau a tristeţii. Îmi poruncesc să nu mă mai simt dezorientată. Medicamentul? Trebuie să revin la lucru. Să lucrez şi totul se va aranja cu de la sine putere. Pentru un timp cred că e binevenit să nu citesc nici unul din manuscrisele mele, nici trilogia în manuscris Ultimul zid, nici eseurile ce poartă titlul (provizoriu, se pare) Labirintul exilului. Un timp, o săptămână‑două, voi lucra intens, voi încerca – Dumnezeu să‑mi dea putere – să scriu la nuvela – poemul epic? – Vulturi de noapte, începută ieri. O am de mult în minte, trebuie să fac efortul susţinut să mă eliberez de ea, de alte câteva poeme epice pe care le port în mine de mai mult timp. Apoi să termin eseul despre Virginia Woolf, despre Drumul la zid de Nicolae Breban – o capodoperă, peste care criticii de mâna întâi au trecut neluând‑o în seamă sau, şi mai grav, denigrând‑o cu bună ştiinţă.
E ora unsprezece şi jumătate. Mintea îmi este limpede. Cred că va urma o perioadă fertilă în scrisul meu. Poezie, cu siguranţă, nu voi scrie poate un an, poate mai mult. E firesc; anul trecut peste mine trecuse o avalanşă. Voi reveni la proză şi la eseu. Iar ca să mă ajut, trebuie să revin la aceste domenii fără să mă descurajez eu însămi cu întrebări de genul ce caut eu în proză sau ce caut în eseu? Mă voi concentra în această direcţie. Poetul din mine îşi va lua o vacanţă binemeritată, cred eu. Aceste însemnări mă vor ajuta să mă disciplinez, să mă adun în mine însămi. Deşi, dacă mă gândesc bine, ideea de disciplină mă deprimă.
Nu ştiu dacă aceste notiţe se vor constitui, cu timpul, într‑un jurnal. Sunt sigură de faptul că ele, fără să fie publicate deocamdată, îmi vor servi drept o cură de tratament, un fel de terapie intensă, strict necesară, fără de care mi s‑ar întâmpla, presimt acest lucru, ceva rău. Ele, notiţele, indiscutabil, vor fi exclusiv pentru uz intern. Voi recurge la ele sporadic, nu‑mi voi fixa un program. Voi scrie aici când voi simţi nevoia să mă organizez, să mai scotocesc puţin în mine însămi, să mă reţin şi să întârzii în forul interior. Voi scrie aici de toate pentru mine. Habar n‑am dacă acest jurnal (sau ce o fi până la urmă) va fi publicat vreodată. Eu, în primul rând, am nevoie de el. Prin urmare, nu mă gândesc în aceste clipe la o eventuală editare. Intenţionez să mă fixez pe o şină normală pentru mine însămi. Să revin la gândurile mele, la obsesiile mele.
Mi‑a scris mătuşa mea de la Ploieşti, Margarita (Tudoran), care afirmă, între altele, că Papà „a râs de soartă şi de moarte” – ceea ce nu e adevărat. Papà râdea rareori. Cu soarta şi cu moartea se luase la trântă, fiind un luptător. Îmi spunea adeseori şi mie să nu mă las păgubaşă, să mă iau la trântă cu cerul, cu destinul.

Nicolae (Breban) m‑a anunţat că în două nopţi succesive s‑a afundat în lectura primei mele antologii, Nu mă atinge, apărută la sfârşitul anului trecut la Editura Vinea şi lansată la Târgul de Carte Gaudeamus. „Uneori‑adeseori, admiraţia pentru talentul tău remarcabil se îneca în bucuria, chiar mândria că eşti prietena mea de idei” îmi scrie N., împărtăşindu‑mi din proaspetele impresii de lectură a poemelor mele. N. speră „cu forţe reunite, să impregnăm viaţa literară românească”. La finele caldului, extrem de caldului răvaş, îmi mulţumeşte că i‑am dăruit „acel timp special ce se numeşte sentiment şi gravitate a fiinţei” şi mă asigură „că vom învinge, că vei învinge, adică vei exprima semnul pentru care ai fost trimisă”.
Ţepeneag se bucură de faptul că încet, încet – reproduc prêt du texte – încep să ocup în literatura română locul pe care îl merit. Chiril Covalgi mă anunţă că în nr. 2‑3 a. c. al revistei moscovite Inostrannaia Literatura va apărea amplul poem Cântec de leagăn. Versiunea în limba rusă îi aparţine.
Deocamdată, după ştiinţa mea, n‑a apărut nici un studiu, nici o recenzie despre antologie. E adevărat că aceasta a fost anunţată în România Literară. Văzut la începutul anului, întâmplător, în Piaţa Romană, Lucian Vasiliu m‑a informat că a scris pentru Convorbiri Literare despre antologie. Nu mă atinge a fost prezentată în ajunul sărbătorilor de Nicolae Manolescu la emisiunea Profesiunea mea, cultura. Cineva, cred că Lilia Traci, dacă nu greşesc, m‑a informat că într‑un interviu acordat ziarului Adevărul literar şi artistic – suplimentul literar al ziarului Adevărul – D. Boerescu a aşezat antologia mea printre cărţile proaste. Acum doi, trei ani, într‑o superficială cronichetă despre Împotriva mea, acelaşi critic menţionase că am „un trecut detestabil”. De unde şi până unde? Până să scrie acele rânduri, consemnând că de reţinut din toată cartea este metafora „lolitele fantasmelor mele”, criticul mă văzuse de două sau de trei ori; am vorbit cred că tot de atâtea ori generalităţi mai mult. D.B. mi‑a scris în grabă, la Muzeul Literaturii, o recomandare pentru a deveni membru al Uniunii Scriitorilor; tot el mă informase că se fac primiri în USR. Ca la câteva săptămâni după acele câteva discuţii cvasimondene cu Boerescu, ce se consideră, nu numai spre uimirea mea, criticul nr. I al generaţiei nouăzeci, să mă trezesc cu o cvasivituperare publicată de revista Luceafărul. Iată un fragment de realitate care, prin conţinutul ei, poate fi considerat nonliteratură. Rânduri aşternute – mai exact, bătute la maşină – cu un calm zâmbitor. Cred că, în sfârşit, am învăţat să tratez cu ceva mai multă răceală injuriile la adresa mea şi a cărţilor mele. Să fie oare o dovadă a presentimentului că voi reuşi să exprim, vorba lui N., semnul pentru care am fost trimisă? Voi învinge? Acest lucru îl voi afla peste 15‑20 de ani. Sau poate nici atunci.
Am ascultat Schubert. Simfoniile nr. 8 şi nr. 9 (La grande).

Mi s‑a făcut dor de „jurnalul” meu. Ultimele trei zile le‑am făcut praf: mondenităţi, discuţii, „încleştări” de idei, opinii incandescente, momente de plictiseală urmate de dueluri verbale captivante. Sâmbătă am primit vizite. Duminică am fost invitată la masă de nişte vechi deja prietene: Rhea şi Diana. Au primit, de curând, o garsonieră – un pretext de a sărbători evenimentul, de a mai sta puţin împreună. Dintre noi trei – la această concluzie am ajuns după îndelungi dezbateri – lucrează cu adevărat Diana. De circa un an e angajata Editurii Humanitas. Programul de lucru e de opt ore; în realitate, însă, Diana lucrează ades câte 10 ore pe zi, uneori şi în zilele de odihnă. E uimitor cum a izbutit această editură, în numai opt ani, să capete un indiscutabil prestigiu, să aibă – cred că e singura instituţie care s‑ar putea lăuda cu o asemenea performanţă – o reţea de difuzare în întreaga ţară, contracte încheiate cu editori din străinătate. Cert e că Gabriel Liiceanu, „filosoful”, conducătorul editurii, ştie să găsească tineri scriitori interesanţi, ştie să‑i lanseze pe piaţa literară, să le construiască un destin. Este o calitate rară. Cele două pilde ce‑mi stau la îndemână sunt Horia Patapievici – parţial, opera lui G. Liiceanu – şi Mircea Cărtărescu, pe care a mizat şi continuă să mizeze şi Nicolae Manolescu. Nu vreau să lunec în culoarele ipocriziei tocmai aici, în aceste pagini, susţinând că nu mi‑aş fi dorit să devin un autor ce‑şi publică volumele de poeme, proză sau eseu la această editură de mâna întâi, competitivă cu cele mai vechi şi bătrâne edituri.
Diana are 29 de ani, este extrem de vie, fină, inteligentă şi are răbdare pentru noi. Are o înţelepciune nativă, se pare. Rhea (Cris) mă surprinde plăcut prin spiritul ei de pătrundere, perspicacitate, talent, abilitate.
Aştept să‑mi dea cele două interviuri pe care le‑a făcut cu mine şi cu Breban, ca să le fac corectura în şpalturi. Cartea de dialoguri semnată de Rhea va vedea lumina tiparului în martie. Îi ţin pumnii şi, bien sûr, voi merge neapărat la lansarea acesteia, sub ale cărei auspicii se vor aduna personalităţile intervievate de poeta şi ziarista Rhea Cristina pe parcursul ultimilor trei‑patru ani: Ana Blandiana, Nicolae Breban, Laurenţiu Ulici, Horia Patapievici, Cătălina Buzoianu etc. Editorul i‑a spus lui Cris că interviul făcut cu mine – Sper să devin ceea ce sunt: poet – este reuşit. Cred că a exagerat.
Astăzi am fost la lansarea romanului Feţele semnat de vechiul meu prieten, Cristian Tiberiu Popescu. O lansare interesantă, puţin pestriţă. Cristian m‑a făcut să exclam când îl văzusem: „Uite, în sfârşit, un om fericit”. Acest debut pentru el este, indiscutabil, o împlinire. Debutează, asemeni lui Tudor Arghezi, la 47 de ani. Prima carte a lui Cristian este şi o victorie a mea; de când îl pisălogesc apropo de publicarea manuscriselor adunate în sertar. Abia aştept să‑i citesc romanul. Mi‑a spus bucuros, puţin timorat, că în aprilie urmează să‑i apară un volum de nuvele. Nelu Oancea, poetul şi timonierul Editurii Eminescu, mi‑a cerut un manuscris. După ce i‑am răspuns că am două manuscrise prezentate la alte două edituri, unul de poezie şi altul de eseu, a insistat să‑i dau manuscrisul de poeme. Am replicat că un asemenea gest e amoral. „De acord” mi‑a spus editorul. Dar în condiţiile în care trecem printr‑o perioadă de tranziţie, iar editurile au o situaţie financiară precară etc., e firesc să prezinţi acelaşi manuscris la câteva edituri concomitent. N‑am făcut niciodată aşa ceva. Totuşi, faptul că mă va include în lista autorilor ce urmează să fie publicaţi din subvenţiile acordate de Ministerul Culturii, precum şi insistenţa lui, aproape m‑au convins. Ajunsă acasă, m‑am odihnit şi mi‑am făcut curaj să recitesc Ultimul zid. Dincolo de sfârtecările mele, dincolo de îndoielile sâcâitoare, acest volum de poeme este bun. Mă inundă acum, când scriu aceste rânduri, o profundă bucurie, simţită şi atunci când am recitit cele circa o sută de poeme. Sunt fericită că am scris această carte ce a crescut din suferinţă, din confruntarea cu moartea Tatălui meu. C.G. Jung susţinea, în cartea lui totală Ma vie, că moartea este una din cele mai brutale experienţe. Ultimul zid este prima carte care mi‑a fost dăruită; ştiu că în cazul în care n‑aş fi scris‑o, mi s‑ar fi întâmplat ceva rău. După moartea părintelui meu m‑am clătinat. Un sprijin real, incontestabil, a fost acea mână uriaşă, invizibilă, extrem de prezentă, care mă aşeza aproape zilnic în faţa maşinii de scris, dictându‑mi fiecare vers, fiecare hotărâre pe care trebuia s‑o iau atunci când mă aflam într‑un impas scriptic. Temele care mi s‑au impus – moartea, viaţa, Dumnezeu, poezia – erau dificile, mă depăşeau. Aşa credeam atunci. Or, pot afirma fără strângere de inimă că la 31 de ani, dacă vrei, dacă ai talent, dacă ştii tehnică, dacă te ţine în ghearele ei o suferinţă care te obligă să o exprimi, altfel mori, dacă eşti iubit de Dumnezeu, poţi să scrii despre moartea ce poate fi mai vie decât viaţa, despre pierderea autorităţii paterne, a zeului, despre dialogul tău cu Tatăl de pe pământ şi cu Tatăl din ceruri; la 31 de ani poţi să scrii psalmii tăi, dacă poezia a devenit „realitatea ta de oţel”. Există momente când orice deosebire dintre viaţă şi moarte se pierde, dispare; viaţa şi moartea devin un întreg intangibil ce poate fi privit fără efort şi, mai ales, poate fi descris. Pentru că am abordat câteva teme imposibile, mi‑am complicat sarcina: mi‑am propus să scriu mai bine de o jumătate din carte sonete. Am ales o formă fixă pentru a‑mi disciplina gândirea, discursul, şi, recunosc, am ridicat ştacheta mai sus ca de obicei pentru a mă aduna în mine însămi. Prima parte am construit‑o după modelul sonatelor beethoveniene. Sonatele Fetei din Întuneric cuprinde, ca la Beethoven, 32 de sonate, dintre care ultima este neterminată. Fiecare sonată e alcătuită din patru strofe/ patru părţi. Îmi doresc, prin acest capitol, să ajung la logodna antică dintre poezie şi muzică. Ce mă uimeşte? Dincolo de dramatism, moartea e tratată, totuşi, cu seninătate, cu tandreţe chiar. N‑aş fi bănuit că voi putea scrie vreodată poeme tandre despre moartea lui Papa care, repet, m‑a făcut să mă clatin: pentru prima oară după mai bine de un deceniu, când am avut probleme cu ochii – o galopare a miopiei stopată prin opt intervenţii chirurgicale, dintre care două au fost nereuşite – m‑am gândit la sinucidere. Scriind, m‑am tratat de mine însămi, m‑am înstrăinat de acea făptură din mine care era cuprinsă de disperare. Scrisul m‑a salvat de mine însămi, m‑a scos din acea prăpastie ameţitoare ce mă înghiţea, încet, sigur, iremediabil. Scriind, mi‑am depăşit angoasa, m‑am depăşit pe mine, cea de atunci. Cât de rău îmi pare că nu e Papa alături ca să‑i mărturisesc realizarea mea. Cât de dor îmi e de el, de făptura lui de oase şi nervi. De Crăciun, când a venit ora la care poţi să‑ţi pui în gând o dorinţă pe care ţi‑o împlineşte Moş Crăciun, mizând pe experienţa trecutului – toate dorinţele mele, de regulă, deveneau realitate – mi‑am spus să‑mi fie adus părintele înapoi. Ce copilăroasă pot fi uneori, Doamne!!
Mâine, după ce voi reveni acasă de la Editura Eminescu, voi mai scrie despre Ultimul zid.

Marţi, 3 Februarie. Norocul de‑a avea caracter rezolvă dileme morale. Precum i‑am promis domnului Oancea, i‑am făcut o vizită la sediul Editurii Eminescu, i‑am dat câteva exemplare din Contemporanul. Ideea europeană, i‑am cerut ultimele cărţi apărute la editura condusă de domnia sa, pentru a le prezenta la rubrica Ex Libris ce găzduieşte minirecenzii la apariţiile de ultimă oră. Mi s‑au oferit, în acest scop, prelegerile lui Nae Ionescu în trei volume (Introducere în logică, Introducere în logica matematică, Introducere în istoria logicii), Opera lui Tudor Arghezi de Nicolae Balotă, Prolegomene sociologice la satul românesc de Mircea Vulcănescu, ediţii antologice editate în colecţia Poeţi români contemporani: Nichifor Crainic, Ţara de peste veac şi Nicolae Ioana, Tabloul singuraticului. I‑am promis că îi voi prezenta cât de curând un manuscris de eseuri sau o selecţie din cărţile mele de poeme. Nu‑mi pot permite să prezint acelaşi manuscris la două edituri concomitent. Aşa nu se face.
Nelu Oancea m‑a înţeles. Mi‑a mulţumit pentru gestul pe care l‑am făcut, iar eu l‑am asigurat că recenziile vor apărea în cele mai bune condiţii. M‑a invitat să mai vin după cărţi. Mi‑am făcut reproşul – pentru a câta oară – că nu cultiv relaţii, că nu sunt practică.
L. m‑a anunţat că în jurul prânzului am fost introdusă pe lista celor care vor beneficia de subvenţii de stat (deci, exact ce îmi promitea că va face Nelu Oancea!); i‑am dat manuscrisul Ultimul zid, revăzut, promiţându‑i că voi mai interveni doar în stadiul corecturilor în şpalturi. Până atunci, însă, răbdare. „Răbdarea e totul” scrie Rainer Maria Rilke în scrisorile sale către un tânăr poet. Până atunci, după 15 februarie, la Ministerul Culturii va fi convocată o comisie care va decide autorii ce urmează să beneficieze de subvenţii. Sper să mă aflu printre ei. Lili a fost caldă şi evazivă în egală măsură. Are probleme cu ficatul, insomnii. Recomandarea mea: Vitamax, efect rapid, cvasimiraculos.

Acum sunt vag nostalgică: m‑am despărţit de „copil”. Oare Ultimul zid va avea norocul de‑a apărea curând şi cât trebuie să aştept­? Ca să publici o carte, s‑o faci auzită în corul de voci pestriţ şi inegal, existent la ora actuală, trebuie să investeşti în explicarea ei atâta energie cât ai investit în scrierea ei. Nu e vorba numai de energie, ci şi de pricepere, dexteritatea de a te face auzit, de a explica limpede, convingător, folosindu‑ţi farmecul, mesajele aşezate între cele două coperte ce‑ţi poartă – ca pe un semn, ca pe o promisiune, ca pe un îndemn de a fi tu însuţi – numele literar. Dacă aş fi întrebată ce carte scrisă de mine aş lua, plecând în paradis diseară, aş răspunde fără a ezita: Ultimul zid. Această alegere, bineînţeles, nu anulează celelalte volume semnate de mine. Aş alege Ultimul zid, fiindcă, scriind această carte, am descoperit alte dimensiuni. Ultimul zid este, se pare, cartea mea cea mai adevărată. E bine construită: dialogul cu Tatăl meu de pe pământ, în cel de‑al doilea capitol, în cea de‑a doua „carte”, intitulată Cartea ademenirii, urcă, accede spre discursul psalmic, spre dialogul cu Tatăl cosmic, Părintele din ceruri, iar cartea a treia, Sonete crepusculare, se deschide către dificila temă, Poezia, în care se revarsă şi tema sacrificiului. Observ cu bucurie că discursul meu liric se strânge, se concentrează tot mai evident, una dintre notele distincte ale trilogiei fiind cea tragică. Psalmii sunt gravi şi senini. Din aceste rugăciuni în răspăr curge o forţă liniştită, ce‑şi caută limitele. Neîncrederea în cuvinte se atenuează şi era atât de explicit şi plastic exprimată în Sonate. Se pare că am ajuns la dexteritatea de a‑mi surprinde gâfâitul interior. Am avut nevoie, în această întreprindere, de o bună doză de curaj cu atât mai mult cu cât în lunile în care am scris trilogia viaţa mea, realitatea mea se mutaseră cu câţiva centimetri înspre anormalitate. Reacţia mea, în toiul experienţei morţii, era nefirească prin intensitatea cu care am trăit‑o. Este inuman, este monstruos să suferi atâta. O fiinţă mai puternică din mine, poate, are geniul suferinţei. Eu? Nu, nu cred că am ieşit din acea suprarealitate ce mă trăgea în ungherele ei limpezi, tragice, obscure.
Câtă suferinţă, exact atâta poezie. Dumnezeu m‑a iubit. Şi mi‑a dăruit această carte care m‑a obligat să mă menţin pe linia de plutire. Scriu aceste rânduri cu plăcerea ce ţi‑o procură certitudinea unei împliniri. Când e vorba de arta scrisului, cuvântul certitudine îşi anihilează vigoarea. Totuşi, să mă înfrupt din aceste zile, săptămâni care vor urma, să mă înfrupt din acea senzaţie de împlinire şi să scriu, să scriu, să scriu. Nu‑mi doresc nimic altceva.
Ieri am terminat prima parte a eseului despre V. Woolf. Astăzi voi continua să recitesc Valurile. Apoi: monografia despre Sf. Augustin (P. Bernard Ştef) şi nietzscheanul Zarathustra.

Lucrez la Vulturi de noapte, poem început acum mai bine de o săptămână, pe 29 ianuarie. Nu cred că spaţiul unei nuvele, fie şi de proporţii, îmi va oferi prilejul de a realiza tot ce îmi doresc în materie de proză în aceste pagini. Dar nu sunt sigură că voi scrie un roman. Intrarea mea pe domeniul prozatorilor mi‑a provocat o rafală de autoironii. Ce caut eu la ei? Nuvela, schiţa, povestirea, romanul constituie pentru mine un regat străin. Deşi am scris cronici, studii şi eseuri despre proză. Ce caut, deci, eu într‑un spaţiu ce nu‑mi aparţine şi nu ştiu dacă îmi va aparţine vreodată? Oare Vulturi de noapte va fi un eşec? Şi dacă va fi un eşec, voi avea forţa să mă adun din marasmul lui? Voi avea puterea de a‑l transforma într‑o victorie?
În ciuda îndoielilor şi a autoironiilor, scriu cum mi‑aş fi dorit să scriu de mult. De câteva zile am senzaţia că mă învârt ca pe un cerc al perfecţiunii. Nu pentru că mi se pare perfect ceea ce scriu; nici pe departe. În fiecare dimineaţă, după ce îmi revin din somn, fac un duş, mă spăl pe dinţi, îmi beau cafeaua tare, cafeaua‑esenţă (spune Mama), fumez două‑trei ţigări, mă îndrept spre maşina de scris şi totul curge din mâinile mele, de parcă am dat de vâna unor ape subterane, de a căror existenţă nu aveam de unde să ştiu. Scriu zilnic, aproape zilnic câte două‑trei pagini. Tot ce ating, mişcă, respiră. N‑am trăit această stare cu asemenea intensitate decât în timp ce lucram la cărţile mele de poezie, mai ales, la Împotriva mea, Valea Regilor şi trilogia Ultimul zid. Mă surprind uneori, fericită, întrebându‑mă: „Ce se întâmplă? Ce ai de gând să faci cu mine, Doamne?”. Unde merg? Unde voi ajunge? Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu. Ceea ce îmi doresc mai mult ca oricând e să scriu, să scriu înainte; Bacovia e cu noi? Întrebările mele îşi vor găsi, ele însele, răspunsul, problemele teoretice sau practice, poetice sau prozaice se vor soluţiona prin ele însele, fără contribuţia mea. Nu‑mi dau seama dacă exprim exact ce simt, dacă descriu pertinent experienţa prin care trec. Ştiu că Vulturi de noapte, Aculina Juşkov, protagonista principală, mă sprijină, mă ajută să fac suportabilă această perioadă de secetă a poeziei mele, secetă pe care o presimt ceva mai îndelungată decât era de obicei. Poate Vulturii… va fi o carte în care mă voi odihni. Totuşi, încordarea cerebrală cu care lucrez la ea, mă face, mai ales serile, să mă simt fericită, mă face să cred că din nou pun pietre la temelia unei alte împliniri spirituale. Să vedem. On va voir.