Viaţa de student

Viaţa de student de Lucian Pricopie

Capitolul 2
Examenul

Ascult, întreb, învăţ, înţeleg.
Mi se pare uşor?
Mi se pare o glumă?
Ficatul mi se va desface în bucăţi.
Nu voi putea nici măcar scânci.
Ştiu oare prin ce trebuie să trec pentru acel carton pe care scrie „diplomă”?
Cumva cred că părerea mea contează?
Cred cumva că sunt altceva decât un număr de ordine într-un tabel?
Să caut repede un şerveţel să-mi şterg laptele de la gură.
De acolo i se trage numele.
„Studiu”.
De acolo a apărut student, studenţie, studenţeşte.
Deci studiu.
De cum mă trezesc până adorm.
Este singurul lucru pe care îl am de făcut.
Doar pentru asta să respir.
Am de rezolvat o complicată problemă tehnică?
Am de desenat un cerc?
Mi se cere să număr pe degete?
Mi se cere să-mi dau jos căciula, pălăria, boneta, gluga, coiful, fesul sau şapca atunci când intru în sală?
Cam asta am de făcut ca să am şi eu o diplomă.
Este aşa de greu?
Unde mă cred aici?
Încă în braţe la mama?
La un „cico” cu „pretenul”, „pretenarul”, „băieţaşul”, „fratelo”, „fată”, „soro”?
Unde mă cred aici?
S-ar putea să mă sperii atât de tare, încât de nevoie voi găsi noi moduri în care să plâng.
Mi-am băut lăpticul de dimineaţă?
Am spălat dinţişorii?
Am sandvişul la purtător?
Ghiozdanul meu albastru cu steluţe şi flori e plin cu tot ce trebuie?
Ştiu să stau frumos în bancă?
Am căscat urechile?
Acum să intre în mine.
Am copacul cu fructe în faţă, să dau drumul la cules.
Nu plec acasă cu coşul gol.
Nu spun „nu-mi place”, „asta nu e pentru mine”, „ce-mi trebuie mie toate astea?”.
Pe coji de nuci încinse voi plânge în genunchi dacă nu rămân cu nimic din toţi anii ăştia.
„Vă sunt recunoscător pentru timpul pe care mi-l acordaţi.
Vă rog să-mi spuneţi, transmiteţi, comunicaţi sau indicaţi tot ceea ce am de făcut pentru a mă descurca aici.”
Să deschid ochii să văd ce primesc:
Învăţătură, educaţie.
Descoperirea talentelor şi vocaţiilor.
Dezvoltare personală şi profesională.
Comunicare, rezolvare de probleme, lucru în echipă, proiecte, cercetări.
Surpriza şi bucuria că cineva sau ceva îmi dă la o parte capacul de pe cutia în care mă aflu.
O viaţă care mă îmbogăţeşte spiritual şi material eventual, dacă sunt perspicace.
Să-mi dau jos ochelarii de cal şi să fiu atât de recunoscător pentru acest poate cel mai mare cadou pe care îl pot primi la vârsta asta, încât să nu-mi mai încap în piele de bucurie.
Să mulţumesc. Acum.
Să fiu atât de supus şi de ascultător, încât toată existenţa mea să depindă de vorbele celui de la catedră.
Să îi înţeleg fiecare răsuflare, să-i simt fiecare mişcare, să-i absorb toată energia.
Acest proces mă va forma, mă va educa, mă va întări, mă va iniţia, mă va ajuta, mă va modela, îmi va arăta.
Cel din faţa mea se află acolo pentru un motiv.
Fie că-mi pasă sau nu, fie că înţeleg sau nu, fie că îmi place sau nu.
Să-l las să mă modeleze, să mă sculpteze, să facă din mine ceva mai bun.
E mai mare decât mine, e mai învăţat decât mine, e mai înţelept, ştie.
Să mă las în grija lui.
Să accept ce îmi oferă.
Să mă deschid.
E ca şi cum aş primi în mod gratuit înţelepciune, putere şi energie.
Să pot să recunosc un om de elită chiar dacă eu nu pot să număr corect nici pe degete.
Când întâlnesc un aşa om, existenţa mea să nu mai aibă nicio importanţă.
Tot ce trebuie să fac este să uit cum mă numesc şi să-l ascult pe el.
Poate dura o clipă, ore sau luni.
Dar când va deschide o uşă în mintea mea, mă va face să văd altfel lucrurile, va aprinde o lumină pentru mine.
Trebuie să fiu recunoscător, în mod total, pentru că s-ar putea, în urma ascultării lui, să încep o nouă viaţă.
Nu.
Părerea mea chiar nu contează.
Chiar nu am un cuvânt de spus.
Cu cât mai repede înţeleg aceasta, cu atât mai bine îmi va merge.
Bucata de bordură este prietenul meu.
Ciment, scară, bancă, balustradă, gard.
Aici voi aranja cursurile în ordine, aici voi face rost de notiţe, aici voi plânge că totul e prea greu sau de nepătruns.
Aici voi aştepta intrarea la examen sau rezultatele.
Aici voi bea cafeaua, cafelele, espressoarele de cafea sau fabricile producătoare de cafea.
Aici voi fuma păşuni întregi de tutun, eventual cumpărat la bucată sau „dă-mi şi mie”.
Dacă eu nu fumez, voi inhala fumurile altora.
Aici voi deveni expert în a-mi face singur manichiura prin muşcarea şi sugerea degetelor.
Aici mă voi ruga, aici voi spera, aici voi întreba, asculta, băga la cap, înţelege.
Deocamdată aici sunt, pe bordură.
Când mă voi ridica de pe bordură, voi începe să trăiesc.
Cu ce sunt eu special, de vreau să ies atât în evidenţă?