Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu

Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu de Gheorghe Postelnicu

La aproape 50 de ani de la sfârşitul tragic al lui Vasile Voiculescu, opera sa nu a prins umbra uitării. Cu cât eliberează unghiuri noi de cercetare, cu atât mai multe întrebări gravitează în jurul ei. Implicarea afectivă nuanţează orice scriere şi istoricul literar are propriile convingeri etice, artistice, religioase, care îl fac failibil. Poate că unele întrebări spun acelaşi lucru în moduri diferite, altele implică prin răspuns altă întrebare, şi tot aşa, la nesfârşit, dar iată întrebările pe care ni le-am pus de la început, întrebări pentru care nu ştim dacă am găsit răspuns complet şi competent şi, în consecinţă, le adresăm cititorilor noştri. Alegoriile voiculesciene au îmbogăţit înţelepciunea naţiunii, autorul crezând cu tărie în finalitatea artei. Valorile etice astfel promovate rămân valabile: munca, stăruinţa, compasiunea, frăţia, sacrificiul. Aşadar, cine este mai îndreptăţit să le explice, criticul sau teologul? În ultimii ani s-a creat un stereotip supărător printre exploratorii tărâmului mistic voiculescian. Temperatura mai înaltă a frazelor vine din impresia falsă că misticismul ar avea nevoie de consolare. E adevărat că în perioada Rugului aprins poetul era încredinţat că existenţa are un sens care transcende planul material, dar nu detaliile biografice ar trebui să susţină şi să ridice valoarea poeziei. Dacă eseistul simte nevoia unui confort emoţional, e problema lui, nu a lui Voiculescu. Teologia vorbeşte de un Dumnezeu mic, iar ştiinţa de un Dumnezeu mare. Cine va aduce expertiza poetică de profunzime, teologul sau literatul? Dar, vorba unui filozof, poate că nu toate întrebările care încep cu „cine” sunt legitime şi merită un răspuns. În momentele dramatice ale vieţii (războiul, profilaxia bolilor contagioase, pierderea soţiei, singurătatea, detenţia), Voiculescu a folosit numele Creatorului cu multă moderaţie şi înţelepciune şi atunci nu ne putem opri conştiinţa să întrebe în ce măsură credinţa sa a constituit o filozofie de viaţă şi un sistem etic? În ce măsură creştinismul său se baza pe cunoaştere şi în ce măsură pe credinţă? Unii analişti literari au afirmat, fără să poată dovedi, că Vasile Voiculescu a avut o gândire religioasă, dar cât de puternică a fost ea? Care au fost punctele tari şi punctele slabe ale acesteia? Demonstraţia noastră, sperăm că se va putea vedea, reface drumul său de la credinţa simplă la cea profundă, numită isihastă. Mărturie stau cuvintele Pelerinului rus, transcrise de poet în 1949. Credinţa sa emoţionează prin faptul că nu este cosmică, ci pământeană, una a limbajului muntenesc, dar este, oare, Voiculescu, omul pe care îl prezentăm noi? Nu cumva fiecare epocă îl vede altfel?

Simpla explicare a unor segmente ale operei pare mai curând retorică decât logică, o interpretare personală care ţine de afinităţi, de aceea credem că toată moştenirea Voiculescu trebuie adusă în zona luminoasă a prezentului. Metoda noastră include o dorinţă onestă şi sistematică de a reconstitui modelul voiculescian, pentru a ilustra puterea pe care au avut-o ştiinţa, creaţia şi credinţa asupra acestuia. Dacă cităm din monologul lui Hamlet, personaj iubit de poet („În ceruri şi pe pământ, Horatio, se află mai multe lucruri / Decât visează filozofia ta”), o facem pentru a întări ideea lui Voiculescu despre bucuria vieţii, o constantă a întregii opere: „Bucuria e cel mai mare mister sufletesc… Nu o simţi nicăieri şi e în tine. Ea vine dinlăuntru şi-ţi umple fiecare celulă de osanale. Bucuria e fără motiv lumesc şi e cel mai înalt extaz al omului. Durerea e un val, bucuria – marea…” Dacă trăim mai departe cu gândul că ne aflăm într-o cultură mică ce gravitează în jurul unei culturi mari, ne plasăm singuri într-o perspectivă întunecată. Voiculescu a fost destul de puternic pentru a pătrunde tot ceea ce crease gândirea până la el, iar opera, în acest context, constituie declaraţia de dragoste faţă de oameni şi virtuţile lor.

Ne-ar fi plăcut să scriem această carte prin 1980 – 1985, când, dintr-un soi de concurenţă ideologică, publiciştii buzoieni erau pe punctul de a-l provincializa şi confisca, ajungând ei înşişi captivi ai imaginii deformate. Scoaterea din context a unor momente de viaţă era păcatul cel mare. Oricum, inserţiile locale au cariat efigia scriitorului care devenise doar poetul smereniei şi al stării de veghe mioritice. Numai cunoscându-i în întregime viaţa şi opera putem afla că el nu l-a căutat pe Dumnezeu în corpul omenesc sau în obiectele înconjurătoare, având suficiente dovezi cu privire la existenţa sa. Nu a tulburat viaţa copiilor cu întrebări teiste, după cum nici aceştia nu s-au simţit datori să-l interogheze. Divinitatea voiculesciană acceptă rugăciunea şi se preocupă de faptele bune ale oamenilor, de păcate şi mărturisirea lor prin miracole, dar mai cu seamă prin îngeri, metafora religioasă predilectă. Înţelegem şi mai mult acest lucru dintr-o „aşchie” de meditaţie: „Viaţa e poliedrică: la laturile de jos, dimensiunea pasională, pământeană, se adaugă o a treia, înălţimea, dimensiunea spirituală, şi transfigurându-se, trecem la a patra: extazul”.

De ce o carte despre viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu?

Răspunsul poate fi complex şi nuanţat. Pe de o parte, acumularea unei cantităţi mari de contribuţii biografice şi critice a impus reevaluarea lor. Pe de altă parte, chiar varietatea şi bogăţia informaţiilor pun sub semnul îndoielii destule afirmaţii anterioare. Mai trebuie adăugat că arhiva orală pârscoveană este încă activă, dar până când? Dincolo de aceste motive rămâne faptul că Vasile Voiculescu a fost un erudit cu o gândire profundă, un nemuritor. Personalitatea sa multilaterală trebuie reaşezată în actualitate. Nu din retorică trufaşă repetăm întrebarea, modificând-o puţin: de ce o monografie Voiculescu în epoca demitizărilor? Înainte de a da alte răspunsuri, mărturisim că suntem preocupaţi de felul în care va fi receptată. Probabil că voiculescologii consacraţi vor fi curioşi să afle cum îl prezintă Gheorghe Postelnicu din Pârscov pe Vasile Voiculescu, ilustrul său înaintaş şi consătean. Sperăm să constate că nu au în faţă o carte de celebrare, deşi nu am spune adevărul dacă nu am recunoaşte că în perioada documentării am fost însoţiţi de o sensibilitate admirativă, decentă şi folositoare prin faptul că ne-a dus zi de zi mai departe.

Afirmăm din nou că masa de informaţii a fost mare şi variată. Cu toate astea, ne-am propus să secăm toate izvoarele, apoi să le cartografiem coerent şi omogen. Principiul ştiinţific impus permite puţine îndrăzneli verbale şi aşa am putut evita terminologia complicată de concepte prea largi şi aprecierile teribiliste. O trăsătură care sperăm să fie reperată este afirmarea mobilităţii literaturii române petrecute în stabilitatea culturii europene. Construcţia noastră scoate la lumină pas cu pas fondul autohton şi contribuţia acestuia la tezaurul integrator. Cât priveşte structura neobişnuită a cărţii şi cronologia subiectivă, acestea ţin de lipsa noastră de simpatie faţă de lucrările didactice. Titrarea capitolelor ar fi fost, oricum, arbitrară şi nu ar fi satisfăcut, de fel, cronologia. Cititorul se va orienta singur. Din această cauză, lucrarea poate fi socotită beletristică, ceea ce n-ar fi chiar atât de rău, având în vedere formaţia mea de prozator. Timpul va hotărî când vor fi necesare rectificări şi reveniri stilistice.