Zilele şi umbra mea. Volumul I

Zilele şi umbra mea. Volumul I de Traian Chelariu

Traian Chelariu sau o viaţă trăită eroic

De o sinceritate uimitoare, aşa cum preciza Nicolae Manolescu, însemnările zilnice ale lui Traian Chelariu din perioada 1956-1960 făceau nu doar radiografia unui timp căzut, adevărată vârstă demonică, ci şi portretul moral al unui intelectual care, suportând nedreptăţile istoriei, se salva printr-un stoicism nobil, căruia i se asocia încrederea, nespectaculoasă, anonimă aproape, în principiile unei vieţi devotate culturii. „Jurnalul lui Traian Chelariu, îşi încheia Nicolae Manolescu prezentarea, este un document – factual şi moral – excepţional”. Scriind prefaţa acelui volum, intitulat Strada Lebedei nr. 8 [2002], mi se părea că, dincolo de latura documentară şi autenticistă, bogată, fără îndoială, jurnalul lui Traian Chelariu constituie o veritabilă surpriză prin lecţia pe care însăşi viaţa autorului o întruchipează. Sensul cu adevărat spectaculos este, finalmente, cel al documentului moral, căci stării agonice a timpului istoric Traian Chelariu îi contrapune viziunea unei situări, purificatoare, în purgatoriu.

La fel de interesante – deopotrivă ca document factual şi moral – sunt paginile de jurnal din anii interbelici. La drept vorbind, Traian Chelariu a selectat din el fragmentele cu caracter mai general şi le-a publicat încă din anii tinereţii, mai întâi în presa bucovineană, apoi în volume. Zaruri [1936], Casă pe nisip [1940], Pietre la cari mă-nchinai [1937] – cărţi cu un conţinut reflexiv – sunt consecinţa notaţiilor zilnice. Căci pitorescul şi derizoriul vieţii imediate, atât de importante pentru istoricul literar şi pentru cercetătorul mentalităţilor unui timp şi unui loc, sunt dublate de o preocupare constantă pentru teme majore. Dacă n-am şti că exagerăm, am spune că însemnările sale zilnice consemnează mai degrabă gânduri decât fapte. Şi am putea crede că, mai târziu, mai ales până în 1956, în vremea în care a trecut prin teribile degradări morale şi faptele erau umilitoare, Traian Chelariu a preferat să refuze cu totul notarea cotidianului refugiindu-se exclusiv în reflecţii moral-filozofice.

Aşa s-au născut fişele, continuate ulterior în paralel cu jurnalul din anii ’50, care aveau să formeze În căutarea Atlantidei, volumul din 1989 despre care Mircea Iorgulescu credea că va fi „o revelaţie pentru cugetarea morală şi filozofică românească, pe deplin comparabilă cu ceea ce a însemnat pentru proză publicarea lui Vasile Voiculescu”. De reţinut, de asemenea, cuvintele lui Andrei Pleşu, care, în prefaţa ce trebuia să însoţească acest volum, spunea: „Dincolo de tot ceea ce se poate recolta din lectura propriu-zisă a acestui volum, două beneficii importante rezultă, pentru omul de cultură de azi, «la sfârşitul lecturii»: mai întâi, redeschiderea unui dialog (îndeobşte periclitat) între filozofie şi poezie şi apoi victoria – încurajatoare – a discreţiei harnice împotriva timpului şi a vremurilor. În cuprinsul unei vieţi care nu i-a menajat răgazurile, Traian Chelariu a lucrat neîntrerupt, la lumină când s-a putut, «sub obroc» când au cerut-o împrejurările. Ar fi putut fi uitat cu totul. Dar printr-o secretă – şi binecuvântată – economie a valorilor, el iese, iată, cu mult-puţinul său, la suprafaţă, dovedind că, în spirit, nici un destin nu se poate pierde: se poate doar amâna, până când istoria se mai cuminţeşte şi oamenii recapătă deprinderea res-pectului”. În treacăt fie zis, volumului din 1989 i-a urmat, în 2003, altul, cu acelaşi titlu, cuprinzând fragmentele care nu fuseseră incluse în volumul anterior. De remarcat că, după ce-l citeşte, la Paris, pe Valéry, Traian Chelariu îşi propune să scrie cândva o carte, Discurs la capătul minţii, „pe care s-o poţi citi de oriunde şi oricum, de la mijloc către început şi sfârşit şi invers; pasaj cu pasaj sau pe sărite. Înţelesul lor să reziste lecturii la fel cum rezistă oricărei lecturi o carte de maxime”. O astfel de carte este În căutarea Atlantidei. La drept vorbind, dincolo de sensul linear, existent, o astfel de carte poate fi şi jurnalul propriu-zis, numit Zilele şi umbra mea.

În fine, preocuparea pentru cotidian a revenit, aşa cum am văzut, în anii ’50. Cât despre jurnalul interbelic, cu titlul tocmai invocat, titlu dorit de autor şi notat pe câteva din cele zece caiete manuscris păstrate, fragmente consistente s-au publicat în volum în 1976. Corneliu Popescu, care a avut în mână jurnalul integral, mărturiseşte: „Volumul de faţă cuprinde o primă selecţie din Jurnalul lui Traian Chelariu. Ne-am oprit, în principal, asupra unor fragmente, episoade şi însemnări din perioada anilor 1929-1936, după noi reprezentative pentru specificul, ritmul şi ambianţa generală a Jurnalului. Dar, ca orice selecţie, este supusă preferinţelor subiective ale alcătuitorului ei”. Evident, nu numai preferinţe subiective au generat selecţia propusă de Corneliu Popescu.

Publicat acum integral, jurnalul acesta, scris pe mai multe nivele, vine cu zonele lui de interes. Viaţa Cernăuţilor din anii ’30, cu mediul universitar, cu disputele politice, cu complicaţiile conflictuale din interiorul generaţiei tinere, atmosfera de la Fontenay-aux-Roses ori de la Accademia di Romania, din Roma, chipuri de oameni rămaşi anonimi sau deveniţi celebri, fixaţi cu precizie în câteva linii de condei, toate acestea, aparente detalii, se oferă fără rezerve cercetătorului pasionat de amănunte şi de explicaţii ori simplului curios. În ce mă priveşte, mi s-au confirmat acum, când am citit jurnalul, câteva dintre ipotezele pe care le emisesem cu ani în urmă, când am publicat teza despre Mişcarea Iconar. Că între membrii tinerei generaţii de scriitori se vor fi manifestat puternice stări conflictuale, că revista „Iconar” a apărut în iulie şi nu, cum consemna istoria literară, în septembrie 1935… Dar sunt aici scrisori întregi semnate de rebelul confrate Mircea Streinul sau de ministrul Ion I. Nistor, fragmente de ziare sau invitaţii la ştiu eu ce întruniri, fotografii de epocă sau decupaje din presa vremii (câteva, din primele numere ale revistei „Iconar”, care lipsesc din bibliotecile publice), volume sau chiar reviste, de negăsit în biblioteci (câteva numere din revista „Îndrumarea” apărută la Rădăuţi în 1932, volume semnate de Teofil Lianu – Rod, Aspazia Munte – Învolburări, Cristofor Vitencu – Destăinuiri, ba chiar Programul editurii Iconar pe anul 1934), în fine, atmosfera din Cernăuţii anilor interbelici, cu toate fracturile ideologice şi cu consecinţele lor, toate se găsesc aici.

Aş trece, însă, aici peste acest interes de istoric literar faţă de jurnalul lui Traian Chelariu. Mai interesantă mi se pare figura acestui intelectual, aşa cum se articulează ea în cele cîteva mii de pagini. Altfel spus, putem afla din paginile acestea de jurnal cine este Traian Chelariu?

La un moment dat, un coleg cernăuţan îi scrie de la Roma, dându-i sfaturi în legătura cu atitudinea pe care ar trebui să o aibă faţă de direcţiunea Academiei din Roma. Îi recomandă să fie „cât mai ostru şi semeţ” şi îl numeşte pur şi simplu dârz: „Binenţeles, sfatul ce ţi-l dau n-am pretenţie să fie urmat. Tu fă cum crezi că e bine. Cum te ştiu însă, destul de dârz, cred că nici nu mai era nevoie să ţi-l ofer”. Altundeva, notează el însuşi: „toţi cunoscuţii mă ţin de om dârz, violent, brutal, după cum li se pare momentul în care le spun verde-n faţă tot ce gândesc”. La Fontenay-aux-Roses, colegii îi fac cadou de Crăciun un aeroplan, pus tocmai în vârful bradului, „fiindcă-s, notează el cu umor cuvintele celor apropiaţi, filozof cu capul în nori”. În fine, într-un pamflet imund, publicat într-unul din primele numere din Iconar, Barbu Sluşanschi, fostul prieten, îl transformă într-un monstru moral.

Or, dârzenia, francheţea, opţiunea pentru cultură sunt la Traian Chelariu semnele unei libertăţi a spiritului. Mai mult, ale credinţei, don-quijoteşti, în fond, în valorile individului. Traian Chelariu îşi apară, cu orice risc, libertatea de gândire şi de acţiune. La un moment dat, în criza pasională care îi marchează tinereţea, refuză să rămână pentru un post oarecare în Italia, care i-ar fi adus împlinirea sentimentală, spunând: „Eu nu înţeleg să intru în împărăţia de apoi fiindcă am păzit cu acest scop poruncile, ci păzesc poruncile de dragul adevărului din ele. Nu pot şi nici nu vreau să fiu robul faptelor bune, ci om liber”. Este felul său de a înfrunta lumea cu o superbie al cărei orgoliu se va toci în timp, dar care dă seama despre conştiinţa unei permanente confruntări cu destinul. „Sincer şi serios, se declară într-un loc. Sincer până la cruzime şi serios până la durere”. De fapt, destinul, iată tema majoră a preocupărilor lui Traian Chelariu. În fine, o chestiune asupra căreia vom reveni. Să reţinem că, făcându-şi bilanţul pe 1933, notează: „Nu am lucrat decât foarte puţin, nici măcar atâta cât trebuia ca să-mi fac pe deplin datoria, căci am rămas încă dator până şi cu teza pentru «Mélanges». În schimb, aportul de experienţă al lui 1933 e mai mare. M-am liberat de câteva prejudicii şi de câteva himere.