ADAM. Iarna neagră

ADAM. Iarna neagră – Alcaz

Edith 1954-1957

– Bun, a început Olga, acum că lucrurile sunt clare, poţi răspunde dorinţei mele?
– Care?
– Un copil.
– Da.
– Ce, da?
– Îţi răspund.
– Şi-mi răspunzi ce?
– Da.
– Ce, da?
– Vreau un copil.

– Ura!
Şi s-a aruncat în braţele mele.

– Cu o condiţie, am adăugat, să fie băiat.
– Ah, nu! Va fi fată!
– Vreau ca primul să fie băiat.
– Fiindcă tu vrei mai mulţi copii?
– Trei. Doi băieţi şi o fată.
– Ca familia ta?
– Nu m-am gândit la asta, pentru că – în familia mea – cei trei copii proveneau din trei mame diferite.
– Atunci, vei avea cei doi băieţi de la alte mămici.
– Am trăit asta şi am găsit că nu este cea mai bună soluţie.
– Atunci?

– Atunci, vreau cei trei copii de la aceeaşi mămică. Nu-ţi cer prea mult, nu?
– Uşor pentru tine… şi agreabil, în plus. Dar pentru o femeie…
– Mama Lina a avut opt.
– Cu acelaşi… ?
– Da. Şandor. Sărmanul şi-a dat sufletul destul de tânăr, la 50 de ani, pentru că altfel ar fi continuat seria.
– Atenţie, cei opt copii l-au doborât.
– Tu spuneai că pentru noi, bărbaţii, este agreabil.
Şi i-am povestit cum a murit bietul Şandor, după eforturile de a ridica o trăsură.

– Vezi, a răspuns ea, că aveam dreptate? Cele opt naşteri l-au slăbit… Noi, ne oprim la trei, cum ai propus.
– Şi începem cu un băiat.
– Nu. O fată. I-am găsit chiar şi numele: Maria.
– Dar…
– Nici un dar! La treabă!
Şi ne-am pus la treabă, dar, după câteva luni, rezultatul era nul. Olga mi-a spus, dezamăgită:

– Trebuie să văd un ginecolog. Şi tu, de altfel.
– Eu mi-am trecut probele, acum câţiva ani.
– Cu cine?
– Cu o aventură din tinereţe.
Aventura asta se numea Adriana, care m-a anunţat, într-o zi, că nu putea răspunde dorinţelor mele, fiindcă tocmai avusese, de dimineaţă, o intervenţie, ca să se debaraseze de fetusul al cărui autor eram. Dar, povestind Olgăi, mă întrebam cine era, în realitate, autorul. Problemă pe care, probabil, şi-o punea şi frumoasa Adriana.

– Dar, dacă vrei, am adăugat, vin şi eu să-mi facă un control.
Control pe care nu a mai fost nevoie să-l fac, pentru că ginecologul a descoperit o obturaţie congenitală care necesita o plastie tubulară, adică o intervenţie care să corijeze funcţionarea trompelor şi să permită astfel fecundarea ovulelor. Tratamentul a durat câteva luni, fără să avem certitudinea reuşitei.
Între timp, într-o sâmbătă după-amiază din luna mai 1955, fratele meu a sunat la noul nostru apartament.

– Eu sunt, Dame!, a strigat, luându-mă în braţe. Te caut de luni de zile.
– Şi cum m-ai găsit?
– Mama Lina, pe care am vizitat-o acum o săptămână, m-a orientat către noua ta funcţie, la Ministerul Industriei chimice, iar de acolo am căpătat noua ta adresă. Dar eşti un secretos de prima clasă!
– Biata Mama Lina, a avut un şoc când ai vizitat-o. Vino să ţi-o prezint pe soţia mea.
– Cum? Eşti căsătorit acum? Eşti, într-adevăr, un…
– Lasă. Iat-o pe Olga, soţia mea… El este Mihai, fratele meu, steaua căzătoare – dar la el, rătăcitoare – despre care ţi-am vorbit!

Olga l-a îmbrăţişat şi i-a spus, cu umorul pe care i-l cunoşteam:

– Trebuie să-m pun o dorinţă, deci!… Bine ai venit, Mihai!
Fratele meu m-a privit, căutând o explicaţie.
– Îţi doreşti ceva, dragul meu, când vezi o stea căzătoare. Ai uitat?
– Prea subtil pentru mine… Bună ziua, Olga, şi felicitări la amândoi!
Anghelina, venită să-l vadă pe vizitator, a alergat la bucătărie ca să prepare o cafea. „Bravo, Mihai, îmi spuneam, ai cucerit-o! Fiindcă eu… ”.

– Şi, a continuat fratele meu adresându-se mie, felicitări pentru cariera ta. Eşti deja director…
– Adjunct.
– Nu contează. Nu ai decât 28 de ani. Olga, dacă eu sunt o stea căzătoare, Dame este o stea urcătoare… Şi, marele meu frate, eşti şi membru de partid?
– Nu.
– Dar, cum… ?
– Nu ştiu. Întreabă-l pe ministrul meu. Dar să lăsăm asta. Spune-mi care sunt noutăţile?
– Nimic nou pe frontul nostru. Cucoana vrea să ştie dacă promovarea ta va avea vreun efect şi la punga ei.
– Nu.
– Asta gândeam şi eu.
– Şi Alix?
– Ah, la ea, poate, noutăţi. Ţi-am spus că a devenit o frumuseţe.
– Da.
– Ei bine, studenţii de la Facultatea de Medicină se învârtesc în jurul ei, ceea ce mi se pare normal. Ea, micuţa noastră surioara, îi ţine la distanţă… în afară de unul.
– De asemenea, normal.
– Nu prea. Pentru că draga noastră Cucoana a intrat în joc şi ea este cea care triază pretendenţii.
– Nu!

– Da. Noi am scăpat… tu, prin plecarea ta, şi eu, prin lipsa de interes. Alix a fost întotdeauna sub conducerea ei şi, deci, victima ideală.
– Biata fată.
– N-o plânge, ea e ascultătoare şi Cucoana o scuteşte să gândească singură.
Anghelina a apărut cu tava ei plină de delicii, pentru care fratele meu a felicitat-o, cu un surâs cuceritor. Anghelina noastră era aproape să scape tava din mână, iar eu nu mi-am putut stăpâni remarca:

– Eşti la înălţime, Anghelina, ca de obicei!

Ea mi-a aruncat privirea ei arţăgoasă şi a ieşit demnă.

– Adam, mi-a reproşat Olga, tu o aţâţi.
– Mihai, m-am întors către fratele meu, trebuie să-ţi povestesc un detaliu din viaţa acestei încântătoare Anghelina. Era la Cluj, înaintea războiului pe care tu l-ai trăit dureros. Într-o zi, a venit la mama Olgăi, ca să-i spună: „Doamnă, nu mai pot sta la dumneavoastră!”. „De ce?”, a vrut să ştie patroana ei. „Pentru că amândoi băieţii dumneavoastră m-au insultat!”.„Nu pot să cred!”, a exclamat mama Olgăi. „Ba da. Ştiu că eu sunt o femeie ordinară, dar ei m-au făcut extraordinară!”
În timp ce Mihai râdea cu poftă, Olga s-a uitat cu reproş la mine:

– De unde ai aflat povestea asta?
– De la tatăl tău.
– Ah, ăla!

Înainte de a pleca, fratele meu mi-a făcut semn să-l însoţesc. La uşă, s-a eliberat de povara care-l apăsa:

– Dame, am nevoie de ajutorul tău.
– Pocherul?
– Da.
– Cât?
– O mie şase sute… Mă ajuţi, dacă vrei, dar scuteşte-mă de predica ta.
– Vino luni la birou.
– Mulţumesc, frate mai mare. Ştiam că pot să contez pe tine.
– Şi încă un lucru, Mihai. Acum, cu noile mele funcţiuni, nu mai este necesar ca tu să continui să participi la cheltuielile casei. Am să le plătesc singur, ca înainte.

Sâmbăta următoare, cam la aceeaşi oră, soneria m-a întrerupt din portretul unui ţăran, pe care-l desenam pentru revistele mele, la care nu renunţasem să lucrez. Nu era fratele meu, cum mă temeam, ci Picky, pe care nu-l mai văzusem de la angajarea lui la uzina „Progresul”.

– Iată-te!, am exclamat. Credeam că ne-ai uitat!
– Pot să intru?
– Desigur.

Când l-a văzut, Anghelina a deveni radioasă şi a alergat la bucătărie ca să prepare tava de „binevenit”, iar Olga l-a sărutat, destul de rece, pe obraji.

– Ştiu că trebuia să vă vizitez mai de mult, dar m-am simţit vinovat. Voi m-aţi primit cu braţele deschise şi eu m-am purtat ca un mitocan.
– Ăsta-i cuvântul, i-am spus. Îmi stătea pe limbă.
– Adam!, a intervenit Olga.
– Are dreptate, a continuat Picky, dar nu ştiam ce să vă spun. Spusesem prea multe, ultima oară când ne-am văzut.

Am zâmbit şi l-am hărţuit:

– Ai ceva nou?
– Da.
Anghelina ne-a întrerupt, cu tava ei celebră, plină de cafea, prăjituri, dulceaţa ei şi nu mai ştiu ce, iar atmosfera s-a destins. După plecarea ei, încântată de complimentele primite, discuţia a reluat:

– Te ascultăm, i-am spus.
– Să începem cu începutul. Directorul Simion este într-adevăr un tip formidabil! Nu numai că m-a primit bine, că m-a ascultat fără să facă comentarii şi că mi-a confirmat angajarea ca mecanic-şef, dar a ţinut să mă însoţească la atelierul de întreţinere – fiindcă sunt încă trei, de producţie – ca să mă prezinte muncitorilor adunaţi pentru această ocazie, să consolideze astfel prezenţa mea lângă ei şi să-mi asigure autoritatea necesară. De atunci, ambianţa este foarte bună, mă simt perfect în noul meu rol, activitatea îmi place enorm, muncitorii m-au acceptat, mă respectă şi chiar, scuzaţi-mă, mă iubesc un pic… deci mă simt bine în pielea mea, pentru că uitasem că aşa ceva mai este posibil… Pentru toate astea, Adam, nu am cuvinte să-ţi mulţumesc!
– Sunt mulţumit că am reuşit şi restul nu depinde decât de tine. Şi, încă un lucru… te-am ajutat să urci pe cal, dar de acum tu-l conduci. Nu conta pe susţinerea unui director din minister – eu, de exemplu! – să te scot din eventuale necazuri pe care le provoci. Nu conta decât pe tine, pe munca ta, pe rezultatele tale!

Olga a încercat să mă domolească:
– Nu fi prea dur cu el!
– Ascultă, discursul acesta îl ţin tuturor celor pe care-i ajut să găsească o slujbă. Nu vreau să fiu protectorul permanent al celor pe care-i recomand să-şi găsească un loc sub soare.
– Am înţeles, şef!, m-a salutat Picky, ca un bun soldat.
– Continuă, Te ascultăm, fiindcă simt că mai este ceva.
– Ţineţi-vă bine, directorul Simion mi-a găsit un apartament pe care-l ocup acum, un studio la doi paşi de uzină. El m-a ajutat şi să-l mobilez şi mă simt acolo ca un prinţ.
– Bravo!, a exclamat Olga. Dacă ai nevoie de ceva…
– Nu, mulţumesc! Am tot ce-mi trebuie…
– Spune, Picky, l-am întrerupt, înainte de a continua, pot să-ţi pun o întrebare?
– Bineînţeles.
– Ai aflat ce i s-a întâmplat patronului tău Pătrăşcanu?
– Da, mi-a răspuns sec.

Arestat la 28 august 1948, procesul n-a avut loc decât şase ani mai târziu, în aprilie 1954, iar în noaptea de 17 aprilie, a fost asasinat de „foştii lui tovarăşi”.
– Dar n-am terminat, a continuat Picky.
– Simt că acum vine surpriza!
– Şi ai dreptate. Imaginaţi-vă că la uzină am găsit femeia visurilor mele… Nu fi vexată, Olga!

Ea i-a răspuns:
– Nu-ţi fă griji, dragul meu! Şi eu am găsit omul vieţii mele.

Am început să râd:
– Terminaţi, voi doi! Mă faceţi să plâng!… Continuă, Picky.
– Ea este dactilografă la noi la întreprindere, de câţiva ani, deja. Se numeşte Edith şi…
– Nume bizar, am remarcat eu.
– Nu-i de la noi, a observat şi Olga.
– Nu, a precizat Picky, este americană.
– Nu!, am strigat amândoi, Olga şi eu.
– Pot să vorbesc?
– Nu, i-am răspuns sec. Cu trecutul tău şi acum cu o americană, nu ai nevoie decât de o frânghie cu care să te spânzuri. Eu mă ofer să ţi-o găsesc, dacă vrei!
– Pot să vorbesc?
– Nu te mai ascult!, i-am spus.
– Eu, da!, a precizat Olga.
– Bun, iată!, a reluat prietenul nostru. După 23 august 1944, Malaxa, marele capitalist patron al uzinelor metalurgice din Bucureşti care purtau numele lui, a ţinut să le refacă, după bombardamentele americanilor şi apoi ale nemţilor. A făcut, deci, apel la furnizorii lui americani dinainte de război, ca să reechipeze atelierele, sperând că, odată cu pacea, afacerile vor redemara în galop. Aşa cum, în 1944, toată lumea credea că pacea aduce fericirea.
– Numai că s-au înşelat.
– Mai târziu. Continui: americanii din Cleveland, furnizorii lui Malaxa, au răspuns favorabil, mai ales că o bancă americană asigura şi întreaga finanţare. Noile maşini au fost trimise şi, cu ele, o echipă de montori, printre care Mister Miller. Înainte de plecarea lor spre România, Mister Miller a fost implorat de două fete – dintre cei şase copii – să le aducă şi pe ele în Europa, crezând că România se mai găseşte în Europa.