ADAM. Iarna roșie

ADAM. Iarna roșie – Alcaz

Adamo… La natura definita degli altri è costretta entro leggi da noi prescrite. Tu, non costrito da alcuna augustia, la definirai seconde il tuo arbitrio, cui ti affidate. Ti ho poste del mezzo del mondo, perche di la potessi, guarandati intorno, scorgere meglio tutto che e nel mondo.
(Adam… Natura, definită de către alţii este supusă regulilor stabilite de noi. Tu, scutit de orice constrângere, o vei modela după propria ta voinţă, pe care ţi-am acordat-o. Te-am aşezat în centrul lumii, pentru că de acolo vei putea percepe mai bine ce se petrece în jurul tău).
«Discurso sulla dignita dell’uomo Pico della Mirandola (1463-1494)»

PROLOG
1.

– Ei, bine!, a început mama mea, acum că te-ai instalat ca şef de familie, poţi să-mi explici de unde vei aduce banii pentru casă şi pentru studiile copiilor mei?

„Copiii mei” însemna, în sufletul ei, Mihai şi Alix. Adică doi copii care nu erau ai ei, ignorând sau făcându-se că-l ignoră pe singurul ei vlăstar – eu. Dar atitudinea asta dura de prea multă vreme ca să mă mai simt umilit. Marea mea durere era pierderea tatălui, care m-a părăsit la puţin timp după ce m-a acceptat – şi iubit, îndrăznesc să spun – chiar dacă sentimentele astea n-au apărut decât la cei paisprezece ani ai mei.

– Cucoană, i-am răspuns, l-am întâlnit pe domnul Bunescu, la el, la birou. Este de acord să vă asigure, ca văduvă a unuia dintre cei mai vechi colaboratori ai săi, o pensie de o mie cinci sute de lei pe lună… reajustată în funcţie de inflaţie.
– Dar soţul meu îmi aducea dublu!
– Da, Cucoană, dar diferenţa era prima pentru vânzările lui, care, din nefericire…
– Acum te faci avocatul lui Bunescu?

Am preferat să tac. Mama mea era în stare să-l acuze pe domnul Bunescu de boala tatălui meu. Ea a continuat:

– N-ai răspuns la întrebarea mea!… Nu te uita la mine aşa… aştept un răspuns!
– Domnul Bunescu mi-a propus să fiu secretarul lui particular, până la sfârşitul studiilor mele. Şi eu am acceptat.
– Şi cu cât te plăteşte?
– Două mii de lei pe lună.
– Şi cât ai să-mi dai mie?
– Jumătate.
– Nu-i de ajuns! Tu n-ai nevoie de o mie de lei pentru tine… cu casă, masă, spălat, călcat…
– Dar cu pensia de la domnul Bunescu se ajunge aproape la ce aducea tatăl meu.
– Mai lipsesc cinci sute, dacă ştii să calculezi! Eu ştiu!… Şi eu îi vreau!… Copiii mei sunt mari şi cheltuielile la fel… Deci, tu îmi dai aceşti cinci sute care lipsesc, ceea ce face o mie cinci sute… Şi, cu asta, am terminat!
– Dar, Cucoană, trebuie să-mi cumpăr cărţi şi…
– A fi şef de familie, se plăteşte… Gata!

Mi-a întors spatele, ca să plece din camera mea, dar, înainte de a deschide uşa, s-a oprit. A revenit ca să se aşeze pe scaun şi să mă întrebe:

– Ai anunţat moartea tatălui tău fraţilor lui din Oltenia?
– Nu-i cunosc şi nu am nici adresa lor.
– N-aveai decât să mi-o ceri!
– Nu m-am gândit… Nu i-am văzut niciodată.

Cu un ton mai calm, a continuat:
– Îmi amintesc de unul dintre ei… Fane cred că-l chema. A venit să ne viziteze acum vreo douăzeci de ani… În sfârşit, nu contează, dar am adresa lor pe undeva. M-am gândit la ei, acum câteva zile. După moartea tatălui lor, care era şi tatăl lui Victor, şi-au împărţit pământurile şi mai ştiu eu ce, fără să se gândească şi la noi.
– Cucoană, dacă am înţeles bine, tatăl meu i-a părăsit când era copil, fiindcă nu era atras de aceste pământuri şi nici de munca pe care ele o cereau.
– Ei şi?
– Deci, tatăl meu a lăsat pământurile astea fraţilor lui, pentru că ei le lucrau.
– Ei şi?
– Deci, n-a pretins niciodată partea lui de moştenire, la moartea tatălui său, acum opt sau nouă ani, dacă nu mă înşel.
– Ei şi?… Dacă el n-a pretins-o, eu o pretind!
– Cum?
– Aşa cum auzi. Acum, că tatăl tău a murit şi că noi nu mai avem din ce trăi, am dreptul la partea mea de moştenire!… Mă rog, a noastră…

Eram înmărmurit. Mai întâi prin „noi nu mai avem din ce trăi” şi, apoi, prin această aviditate pe care o descopeream.
– Şi, i-am spus calm, ce vreţi să faceţi?
– Să te trimit acolo, cu o împuternicire semnată de notar şi de mine şi de fiul meu Mihai, ca să căpătăm ceea ce ni se cuvine.
– Pământurile?
– Da, pământurile! Dar în bani. Pe care unchii tăi trebuie să ni-i plătească sau, dacă ei nu vor, pe care tu ai să-i obţii acolo, vânzând terenurile celor care le doresc.
– Nu sunt de acord.
– Eu nu te întreb dacă eşti de acord sau nu, ci să faci ce-ţi spun! Dacă refuzi, nu mai eşti fiul meu şi am să mă adresez unui avocat, care – pentru 25 la sută – o să-i deposedeze pe unchii tăi de tot ce posedă… aceşti 25 la sută fiind partea ta legală… Ştiu toate astea, pentru că m-am interesat. 50 la sută sunt pentru mine şi voi, copiii lui, va împărţiţi ceilalţi 50 la sută.

Am privit-o uimit. Nu glumea, era evident, şi va face ceea ce-mi spunea. Am vrut să merg mai departe:
– Cucoană, noi suntem trei copii şi partea fiecăruia este de 16,5 la sută.
– Ah, tu te gândeşti la Alix? Ea n-o să primească nimic, fiindcă nu e fiica tatălui vostru.

Şi a completat cu o altă răutate:
– Cel puţin pe hârtie… că n-o să aflăm niciodată adevărul!… Mă rog, ea este adoptată, ştii bine!
– Cu toate drepturile, totuşi!
– În cazul ăsta, o s-o iau pe partea mea… Oricum, a adăugat cu un zâmbet şiret, trebuie să-i asigur o zestre la căsătoria ei.

După câteva clipe de gândire, i-am răspuns:
– În cazul ăsta, de acord.
– Aşa te vreau, fiul meu!

Eram sau nu eram fiul ei, după supunerea pe care i-o arătam.

2.

După o săptămână, luam trenul către Craiova, înarmat cu mandatul pe care Cucoana îl redactase la notarul Preda, semnat de toţi, inclusiv de Alix (în caz de… ), precum şi cu copia telegramei expediate unchiului Fane, anunţând venirea mea şi, la cererea mamei mele, scopul acestei vizite.
– Trebuie, spunea ea, să ştie ce-i aşteaptă… şi să se prepare! Şi nu uita să-i ameninţi că vom pretinde şi partea noastră din beneficiile pe care le-au realizat în ultimii opt ani!… În felul ăsta, ai un element în plus pentru negocierile cu ei, dacă se arată prea lacomi…

Trenul de Craiova era şi mai încărcat decât cel de Piteşti, când m-am dus să-l vad pe fratele meu, în spital, cu un an în urmă. Dar, de data asta, nu mai aveam teama atacurilor din partea avioanelor nemţeşti, pentru că războiul se terminase, în sfârşit, de câteva luni.

După o noapte întreagă, aşezat în culoar pe valiza mea şi împiedicat să dorm mai mult de zece minute, împins încoace şi încolo de cei ce căutau un loc, am debarcat la Craiova, cu două ore întârziere. Bineînţeles, nimeni nu mă aştepta la gară. Doreau aceste rude necunoscute să-mi arate că prezenţa mea era nedorită? Urmarea a confirmat această ipoteză.

Cu cincizeci de lei, la care am căzut de acord după o jumătate de oră de târguieli, o căruţă găsită la piaţa mare m-a condus, după amiază, la Daneţi-Locusteni, satul tatălui meu. Ştiam de la el că, în Oltenia, tocmeala este un sport popular, în lipsa altuia.
– Tu vii pentru prima dată la Daneţi?, m-a întrebat căruţaşul.
– Da.
– De unde?
– De la Bucureşti.
– Ta!, a făcut el cu limba, înseamnă că eşti plin de bani.
– Nu. Sunt student.
– Sunt şi studenţi bogaţi.
– Nu eu.

S-a întors, ca să mă vadă mai bine.

– Nu eşti prea vorbăreţ.
– Da. Mai ales cu cineva care-mi vorbeşte aşa.
– Ah, Domnul doreşte să-i spun dumneavoastră!
– Nu, nu asta. Dar speram că se poate vorbi şi prieteneşte.
– Ta!, a repetat el cu limba. După ce mi-ai furat cincizeci de lei?
– Greşeală! Dumneata mi-ai furat cincizeci de lei.
– Brrr!, a strigat, trăgând de hăţuri, ca să se oprească. Spune, înainte de a te da jos din căruţa mea, pe cine cauţi la Daneţi?
– Pe unchii mei.
– Şi cum se cheamă unchii tăi?
– Logan.

A fluierat, a tăcăit din limbă şi şi-a invitat caii să pornească din nou cu un „Diii!” modulat. Apoi, a continuat:

– Unchi de tată sau de mamă?
– De tată.
– Şi cum îl cheamă?
– Se numea Victor.
– E mort?
– De trei luni.
– Victor… Victor, a mormăit, nu-l cunosc! E plecat de mult, deci?
– Da.
– Era bătrân?
– Cincizeci şi şase.
– Ceara mă-sii!… Accident?
– Cancer.
– Ce-i aia?
– O tumoare la intestin.
– Aha! Rac… Rău, foarte rău.

Mi-am amintit că în vestul ţării cancerul poartă numele acestui crustaceu, pentru motive pe care le ignoram.
– Loganii sunt oameni legaţi de ţarinile lor. Muncitori de dimineaţa până seara, dar taciturni… nu ca mine! De altfel, suntem niţel uniţi prin legături de sânge, dar în sat suntem aşa cam toţi… mai mult sau mai puţin.

Apoi a zâmbit sub mustaţa stufoasă:
– Vezi deci că suntem rude!… Pe care Logan îl cauţi, că sunt mai mulţi? Unchi, veri…
– Fane.
– Ta!, a făcut iarăşi cu limba, nu puteai să alegi altul?
– E singurul pe care mama l-a cunoscut, când a venit să-l vadă pe tata, acum douăzeci de ani. Dar pentru ce-mi spuneţi că am ales rău? E chiar aşa de ciufut?
– Un om dur… Dar, în sfârşit, tu n-ai venit aici ca să-i cauţi gâlceavă, nu?
– Nu.
– Atunci, e în regulă… Te las în faţa casei lui.

Satul era mic, dar plăcut. Multă verdeaţă, pe care toamna o pictase în culori calde, de la roşu sclipitor la galben aurit, ca un „indian summer”.
Cu un brrr! sonor, căruţaşul şi-a oprit caii în faţa unei mari case, retrasă cu câţiva metri de gardul din scânduri rărite, ca să permită privirilor din afară să admire proprietatea, care lăsa impresia unei bunăstări şi prosperităţi.
– Fane!, a strigat el, ai o vizită!

A coborât, mi-a pus valiza în faţa porţii, unde şi-a repetat strigătele, care au trezit un dulău adormit lângă coteţ. O femeie cu un aer bătrân şi cocoşat a ieşit din casă şi a ţipat la câine să se potolească.
– Ioano, i-a spus căruţaşul, spune-i lui bărbată-tu că nepotu-su din Bucureşti a sosit.

Apoi mi-a urat „Noroc bun!” şi s-a urcat în căruţă, care a dispărut a doua uliţă la dreapta.
– Tu eşti Adam?, m-a întrebat mătuşa Ioana.
– Da.
– Te aşteptam mâine.
– Dar telegrama…
– Las-o moartă. Intră.

Am urmat-o în curte, evitând dulăul care reîncepuse să latre ca să-i arate stăpânei lui, dar mai ales mie, că el îşi joacă cu conştiinciozitate rolul de câine de pază. Mătuşa Ioana a trecut pe lângă casă şi s-a îndreptat către o bojdeucă situată la capătul vastei curţi. Era bucătăria, separată, ca la ţară, de „casă”, şi se vedea că era neîngrijită, rău mirositoare, înnegrită de fumul unei maşini de gătit cu lemne şi abia luminată din exterior, printr-un mic geam. O masă destul de largă, cu cinci scaune împrejur, şi câteva etajere atârnate de pereţi, în care se înghesuiau pahare, farfurii, cratiţe şi alte ustensile vechi, compuneau mobilierul.
– Stai aici!, mi-a ordonat ea. Fane vine într-o jumătate de oră… dacă aşa o să vrea Dumnezeu! Eu mai am de lucru.

După care a ieşit, lăsându-mă singur, aşezat pe unul din cele cinci scaune. Am profitat de această linişte ca să-mi caut în valiză caietul care-mi servea de suport al încercărilor mele literare. Înainte de a pleca, îl cunoscusem pe secretarul de redacţie al revistei „Humorul”, care semna „Piticul vesel”, poreclă sub care se ascundea doctorul Alexandru Paşcanu. El auzise de mine şi eu de el, dar nu ne cunoşteam. Întrevederea a fost amicală şi am lăsat, înainte de plecare, câteva din micile mele poveşti, pe care el le-a păstrat pentru următorul număr al revistei. După dispariţia lui „Păcală” şi a „Epigramei” ale lui Virgiliu Slăvescu, de altfel ca toate revistele de umor, săptămânalul „Humorul” era singurul care mai rămăsese pe piaţă. Iar eu ţineam să continui drumul care-mi adusese atâtea plăceri… şi chiar câţiva bani.