Antropologia (Poiesis)

Cuvânt-înainte
Poiesis circumscrie o problematică ce transcede preocuparea științei ca rod al inteligenței sumative, vizând răspunsuri ce pot veni, pe căi mai ocolite, din transcendență. Experiența, în sensul ei consacrat, aplicată datului, nu constituie un obiectiv imediat al poiesis-ului, ci, mai degrabă, ținta pare a fi depășire a empirismului, dar nu a experienței, în sens de fapt trăit sau experiență de gândire. Depășirea poate avea loc însă nu printr-o critică a cunoștinței sau a facultăților cunoașterii, ci prin punerea laolaltă a rezultatelor experienței trăite cu reflexii de ordin mult mai general, care țintesc absolutul. De aceea, între experiență ca dat, inteligență analitică și intuiție poietică nu poate fi un semn de egalitate. Theoria, în sens clasic, de oglindire, dar și de contemplație a unei realități de dincolo de experiență, care depășesc posibilitățile intelectului, ca și pe cele ale rațiunii și ale logicii clasice, o pot apropia, ca intenție, de metafizică. Dar poieticitatea nu este metafizică nici în sensul aristotelic, al filosofiei prime, nici în cel actual, al unei cunoașteri care depășește granițele experienței, deoarece știința nu se poate rupe niciodată de experiență.
Lucrările dedicate acestei teme au fost publicate, de-a lungul timpului, în „Revista de filosofie”, „Studii de istorie a filosofie românești”, „Studii de istorie a filosofiei universale”, „Studii de teoria categoriilor”. Altele au constituit subiectul unor prezentări la conferințe sau simpozioane naționale. Autorul a încercat să le ofere deschidere către filosofia culturii sau filosofia artei, tema sau ideea centrală, cea a creației sau a sintezei creatoare în diferite domenii ale spiritului, fiind cea care l-a călăuzit, ca și o serie de concepte care pot fi lămuritoare în dezvoltarea ei, uneori analizate antitetic, abstract-concret, universal-particular, imanență-transcendență, creație-imitație, formă-conținut etc.