Apaosuri

Prima

Într-o zi i se spuse privighetorii
să iasă din basmul lui Andersen în care se născuse
şi să zboare la un împărat care se lupta de ani de zile
cu armata sa împotriva altui stat.
După ce-o ascultă acesta avu ideea să plece la război
înarmat doar cu ea.
Faţă-n faţă cu inamicii săi a pus privighetoarea să cânte;
de după umerii soldaţilor au răspuns alte privighetori
apoi s-a lăsat peste toţi pacea.
Cu timpul acest fapt a fost oarecum uitat, adică răstălmăcit
şi oamenii au inventat avioanele cu care
distrugeau state la fel de mici precum cel aflat în uitare.
Numai că, odată, în timpul unui raid,
în dreptul lor a apărut un stol de privighetori
care se auzeau din cer precum clopotele lui Lars von Trier
în Breaking the Waves
şi pe pământ au început să cadă ca nişte fulgi
părinţi înviaţi, buchete de flori, case de turtă dulce
şi o pace ca de basm încuiat undeva
şi lăsat să se rescrie când este uitat.

A doua

Odată, în faţa blocului meu,
s-a făcut o seară în care ne-am oprit jocul de fotbal
ca să urmărim pentru prima dată sărutul unor tineri
scoşi afară dintr-un film unde se pare că nu mai încăpeau,
pe locul unei maşini vechi proaspăt dispărută de lângă un tei.
Ne-au urmat toţi vecinii şi s-a făcut atât de linişte
că nu se mai vedea nimic în jur
ci se-auzea, ca în pământ, doar foşnet.
Totul a ţinut astfel până când părinţii lui au refuzat-o ca noră-
ai ei n-aveau bani, nici maşină
şi nu plecau pe Transfăgărăşan în concedii,
iar ea oricum nu putea rămâne-nsărcinată la nici o
altitudine.

Băiatul de jucărie, botezat cu numele iubitului,
într-o zi dispăru de pe măsuţa din salonul unde ea exersa                                                                  fertilitatea
şi se căsători cu alta care-avea tot ce se cere de-obicei
într-un sat cu uliţele pe verticală.
Ea a făcut la fel cu unul care-o bătea.
S-au reîntâlnit pe nişte holuri,
el vânăt la faţă, ea neiubită, ambii divorţau.
Apoi au venit la noi acasă
de le-am arătat biblioteca făcută la cererea mea
din teiul din parcare.
Nunta n-a durat nici măcar o noapte,
ea tot n-a putut face copii,
dar şi-a dorit atât de mult încât
tata a lăsat-o însărcinată pe mama.
Eu am zăbovit cu părinţii lor să le număr
firele de păr alb, tot mai puţine.
Acum trebuie să fie-adolescenţi
cufundaţi într-o tăcere cu foşnet
ce se-arată la sfârşitul oricărei poveşti terminată cu
un sărut
dat de el ei în dreptul unui geam prin care îi vede şi acum,
la fel de tineri, toată lumea adunată ca într-un balcon uriaş.

A treia

Imediat ce parcarea nu se mai silea
cu nimic în spate printre noi
prindeam a urmări pământul cum se destupa
cu fiecare fir de iarbă de pietrele de caldarâm
ce se lipeau sub cer în formă de cupolă.
În spatele cearşafurilor mânjite cu sloganuri
apăreau oameni de toate vârstele.
Din patru colţuri ţâşneau peştişori de aur
rămaşi undeva deasupra noastră
pentru a ne îndeplini toate dorinţele
inclusiv pe cele despre maturizarea mingiilor sub
loviturile de picior
şi despre înălţarea noastră la cer preţ de un crampon.
Când ne întorceam părinţii începeau să se adune
la aeroportul din faţa scării, în sala de sub coridor,
pentru a-şi primi fiii învingători la Sevilla.
Pe drumul spre paturi
gloria ne vindeca rănile de la coate şi genunchi.
Acum ele se vindecă altfel.
La un gest al meu s-ar rescrie totul, dar n-ar mai fi la fel.

A patra

Uneori mama pleca
lăsându-mă în grija unei dame suspendată,
cu nişte cuie bătute sub braţe, deasupra frigiderului.
Ca să-i aprind becurile din palme
trebuia să-l deschid, să mă caţăr pe uşa lui,
în dinţi cu o cutie cartonată de pe care-mi începeam
ascensiunea
prin aerul curat şi mirosul de trunchiuri.
Mergeam la unchiul şi la mătuşa din Braşov –
ciocolata de la ei îmi îndulcea singurătatea până la uitare.
La coborâre totul era mai cald în jur –
eram purtat pe spatele schiorului de pe un pulover rareori
purtat –
lumina difuză mi-amintea de mama
pe care-o căutam prin casă c-un buchet de flori
culese din milieul de pe frigider, pe ghicite, la urcare.
Şi apărea, iar eu gândeam că zburase undeva sus –
nimeni nu se-ntorcea din oraş atât de repede,
cu aripile transpirate ca norii
şi încărcată cu verdeţuri ce nu cresc nici acum în faţa
blocului.
De-acolo trebuia să vină, din acel loc ţinut secret –
îşi revărsa asupra mea acea lumină cu iz de busuioc
ce mi-a curs mai târziu printre buze din prima icoană
sărutată.
Sora mea abia sosită de la şcoală se gudura pe lângă mine
fără să mai ştie nimic despre statueta cu vocea severă, cu                                                                  sânul rece
şi în ochi cu nimic din lumea de unde vin copiii.
Mai târziu m-a dat şi pe mine la şcoală;
pe drum îmi spuneam în fiecare zi că
numărul bisericilor creşte, pământul se înalţă,
mama nu îmbătrâneşte şi eu merg cu ea.
Numărul bisericilor creşte, pământul se înalţă,
mama nu îmbătrâneşte şi eu merg cu ea.
Numărul bisericilor creşte, pământul se înalţă,
mama nu îmbătrâneşte şi eu merg cu ea.