Baia Balkan

Baia Balkan de Ileana Cudalb

Facerea unei case necesită voinţă şi pricepere, cu atât mai mult facerea unei lumi. Acum cred că Muzulie Ceatpat avea geniu, împrejurările însă i-au fost neprielnice. Amintirile mele legate de proiectul lui se pierd în tenebrele Templului săpat, mai înainte de toţi vecii, în stânca vulcanică de natură, de oamenii primitivi, ori de către sfinţii atraşi prin lucarna surprinzătoare a cupolei, în strădania lor de a comunica cu o lume mai presus de fire.

Templul Celui Foarte Mare, Bai Ulgun, cum se pomeneşte el din străvechime, este o cavernă ascunsă vederii în inima korganului înalt acoperit de zmeuriş şi tufe de alun crescute printre grohotişuri. Calota lui, deschisă lumii de un trepan uriaş, permite accesul în interior pe traseul şerpuitor al unei scăriţe săpate în tâmpla de piatră până la arhitrava care încercuieşte naosul. De aici se ajunge la platforma principală mult mai uşor pe scara solidă de stejar ce coboară în frânturi de câte şapte trepte, în jurul unei coloane de susţinere, până la locul unde se petrec toate: jertfe, imprecaţii, rugăciuni. De jur împrejur, delimitând parcă secvenţial spaţiul şi timpul pe suprafaţa concavă a platformei, douăsprezece şanţuri subţiri pornesc în raze, ca spiţele unei roţi ce se unesc într-un punct virtual din mijlocul chepengului pătrat aflat în opoziţie cu lucarna rotundă din acoperiş şi care, prelungit sub podeaua naosului, duce într-un hău bănuit, unind astfel cerul cu pământul.

Dintr-o veche tradiţie se atribuie templului o istorie încărcată de personaje şi evenimente pline de semnificaţii care opun în permanenţă pe misionarii din Sciţia Minor, discipolii luminaţi, ocrotitori ai celor săraci şi oropsiţi, coborâtori din Zarathustra, cu războinicii societăţii de bărbaţi care durează până astăzi şi a căror filozofie de viaţă, furia destructivă, marchează omenirea încă din zorii acestei civilizaţii.

Legenda spune că ultimul zaotar, preot sacrificator din Bactriana, hulit de căpeteniile păstorilor şi de preoţii karapan, preoţi care murmură, s-a refugiat la Întorsura luând cu el textele gatha, imnurile sacre pe care profetul le închinase zeului său suprem, Ahura Mazda. Mai târziu, oamenii, în dorinţa lor de a da substanţă zvonurilor, au acreditat ideea că ultimul rege dac a ascuns aici comori inestimabile înainte de a fi fost decapitat de duşmanii săi. Ulterior, încercările cutezătorilor de a dezvălui misterele Templului au creat noi şi noi legende, ridicând tot atâtea semne de întrebare cît şi movilele tombale presărate peste tot în interiorul peşterii.

Din respect pentru cei duşi, oamenii veniţi aici să se închine au întemeiat jos la poalele muntelui o vatră şi au hotărât să trăiască în strânsă comuniune cu spiritele ce sălăşluiesc în peşteră, instituind astfel cutume care să le asigure convieţuirea cu această lume nevăzută. Şi pentru că una dintre relicvele găsite în peşteră era statueta unei femei opulente, oamenii au considerat asta un semn de la divinitate şi au hotărât să încredinţeze văzutele şi nevăzutele acestei întocmiri în paza unei fecioare jurate. O femeie templier care să pună obştea în armonie cu văzduhul. Palaghia, stră-stră-străbunica mea, a fost prima fecioară jurată din neamul nostru, al bălcăneştilor. Zeii au ales-o după legile lor nescrise, au ocrotit-o, i-au îndreptat paşii spre mohorâtul ţinut al Histriei, şi de acolo până la Întorsura, refăcând astfel drumul transhumanţei străbătut de înaintaşii noştri din Terra Blachorum.

Nu întâmplător a fost aleasă ea dintre toate seminţiile omenirii. Puritatea îi fusese maculată de clocotul năvalnic al sângelui tânăr, soarta ei însă a fost să sacrifice dragostea pe altarul credinţei întru statornicia neamului ei, cu toate slăbiciunile lui. A fost prima fecioară jurată cu rod. Fiul ei născut dintr-o împreunare furişă a dat mai târziu comunităţii noastre un lung şir de patriarhi, care la fiecare generaţie a ales o altă femeie templier din această familie.

Aşa se face că neamul bălcăneştilor trăieşte de la descălecarea lui pe aceste locuri în strânsă legătură cu cerul şi pământul, cu lucrurile înconjurătoare, vădind tenacitatea unei buruieni locale, nepieritoare, care în ciuda vitregiilor îndreptate împotriva ei se încăpăţânează să reziste, meritându-şi astfel, pe drept cuvânt, numele de pir. Suntem uniţi prin sânge, dar şi prin credinţa că suntem veşnici. Călcăm fără poruncă, neabătuţi, pe acelaşi drum, de la naştere şi până la moarte, pe pământul presărat cu oasele străbunilor din vatra satului până sus pe culmea Babiţei, unde ne închinăm în faţa troiţei ridicate înaintea intrării în Templul Sfântului Baia, un sfânt al tuturor posibilităţilor.

Nimeni nu ştie exact care este istoria acestui loc de pelerinaj. Scrijeliturile păstrate în arcada dinspre răsărit par mai degrabă nişte exerciţii de scriere decât o suprapunere în timp a mesajelor sacre. Un bou legat pe altarul de sacrificiu, salvat în ultimul moment de Grupul prietenilor, Frya, care înfruntă Aesma, furia societăţii de bărbaţi; spicul de grâu, unul din marile secrete eleusiene; Brimo, regina morţilor la traci şi fiul ei Brimos născut în foc; lumina călăuzitoare a stelei lui David încorporând principiile Yin şi Yang, după modelul integrării contrariilor; Fecioara cu pruncul ridicând asupra lumii grea povară, crucea; şi, în sfârşit, crucea Sfântului Andrei, simbolizând martiriul oamenilor din acest colţ de lume.

Semne şi însemne ale trecerii lor pe acest pământ răbdător şi primitor. Popularea şi depopularea lui de-a lungul timpului, i-a crescut sacralitatea făcând din el, pe bună dreptate, o sursă de mistere. Poate că acesta este şi motivul pentru care a fost ridicată aici troiţa.

Există în familia mea obiceiul de a asocia în permanenţă numele cu fapte ori cu forme ciudate pe care le întâlnim în decursul vieţii. Astfel îmi explic de ce numele korganului unde a fost descoperit Templul este acelaşi cu numele pe care îl poartă o ciupercă în formă de copită de cal care creşte aici peste tot, pe piatră, pe trunchiul copacilor şi care, uscată, mai asigură şi astăzi provizia de iască în gospodăriile săteşti. Anumite mâncăruri nu se gătesc decât la focul de iască.

Tot ce se ştie este că întâi stătătoarea neamului nostru, Palaghia, a numit aceste ciuperci Babiţa după obiceiul ei de a vorbi o limbă cu inflexiuni ciudate.

Mereu m-am întrebat dacă timpul a dat temeinicie credinţei noastre, dacă repetarea obiceiurilor întocmai s-a făcut după o regulă anume, dacă viaţa mea este o replică la distanţă a bucuriilor şi împlinirilor care au marcat alte făpturi, dacă fascinaţia mea pentru apucăturile lui Muzulie se înscrie în succesiunea temporală în care binele şi răul rezultă din fericirea şi suferinţa care alternează conform principiului transformării materiei într-un lanţ nesfârşit de existenţe.

Când ne-am adunat în ziua aceea la Templu, rude şi vecini, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, cu toţii ştiam că prezenţa noastră acolo consfinţea o lege mai presus de fire. Grupul înţelepţilor constituind parcă ad-hoc un comitet de primire ne aştepta răbdător – bătrâni îmbrăcaţi în cămăşi albe de in ţesute în război de mamele şi surorile lor pe vremea când oamenii mai făceau hainele în casă, noţiunea de haine de gata nu exista nici în vorbirea şi nici în ştiinţa lor, motiv pentru care cămăşile de in au căpătat, între timp, valoare de patrimoniu.

Abia împlinisem paisprezece ani atunci, semnele bărbăţiei deşi prezente întârziau să se vadă, dar în afară de mine nimeni nu părea să-şi facă griji pentru asta. Părinţii aveau alte semne după care urmăreau creşterea mea. În cartea vieţii Ursitorile, Mirele, au scris după cum a fost mama pregătită să le întâmpine în cea de-a treia zi a naşterii, aşa că în ciuda staturii mele pipernicite tata m-a îndrumat spre grupul făcut de flăcăii satului şi aceia mi-au făcut loc între ei.

Solemnitatea pregătirilor, frigul din peşteră şi fumul seminţelor de cânepă care se ridica din vasul de aramă, tot mai subţire, pe măsură ce se apropia de deschizătura rotundă ca un ochi ceresc în cupolă, mă impresiona până la leşin. Simţeam viaţa pâlpâind ca o luminiţă în candela zidirii mele şi mă temeam că la cea mai mică adiere ar fi putut să se stingă.

În scurt timp o rumoare venind din afară şi zgomote repetate care anunţau o acţiune iminentă m-au scos din starea de transă şi m-au readus în mijlocul evenimentului.

De mulţi ani, în ziua Ignatului, întâiul gospodar al satului, cel care de la război încoace ţinea locul fecioarei jurate ca şi răbojul bunelor şi relelor ce se petreceau în comunitatea noastră, dădea semnalul tăierii porcilor. Îmbrăcat în straie de duminică şi însoţit de ceilalţi oameni, el ieşea în bătătură unde nevasta lui rânduise după lege pe masă un pahar cu apă neîncepută, o turtă coaptă în spuză, o mână de grăunţe, o legătură de busuioc şi cuţitul cu lama lungă şi ascuţită încât să taie firul de păr dintr-o singură mişcare.

Ajutat de toţi cei prezenţi, el aducea animalul în faţa acestui altar şi rostea o rugăciune de mulţumire la care asista şi victima, indiferentă parcă, grohăind scurt doar atunci când oamenii rosteau în cor, Amin!

După acest ritual, care de cele mai multe ori se petrecea fără nici un incident, întâiul gospodar lua cuţitul în mână şi cu o mişcare sigură, fulgerătoare, spinteca guşa porcului de la o ureche la alta astfel că animalul abia dacă mai avea timp să scoată un sunet, ca un strigăt de uimire, în timp ce cădea în genunchi dându-şi duhul.

Imediat intra în scenă gospodina casei care aduna sângele animalului într-un lighenaş curat, sânge pe care îl folosea mai târziu la preparatele din carne. Cu acest sânge eram însemnaţi şi noi, copiii satului, pe frunte şi pe piept ca să fim feriţi de deochi, de boli şi de primejdii.