Casa cu iederă

Bănuia că răpitoarea pândeşte dinspre Bălţi. De partea cealaltă a întinderii de apă se aflau dealurile haşurate de văiuge şi grohotişuri. Pădurea era departe: pe dealuri, arbori schimnici se refuzau cherestegiilor, atraşi aici de mirajul unor câştiguri uşoare, la îndemână. După zile de căutări, coborau dealul tuturor promisiunilor cu buzele umflate: sub scoarţa vânăt‑cărămizie a arborelui, cancerul lemnului înghiţea hulpav fibra; vâna crudă, puternică – rumeguş şi putreziciune…
Răpitoarea era vicleană, dar mândră: nu ataca pe neaşteptate; nici la adăpostul întunericului. Acţiona de obicei în zori, după prima rază a soarelui: îşi anunţa prezenţa mai întâi prin zbor planat, deasupra grădinii; concentrat, înaintea atacului, deasupra Casei cu iederă. Abilă, evita să se lase surprinsă; pândită, făcea feste inteligente vânătorului…
Hader nu era vânător. Patrona o mică dugheană cu dulciuri în Piaţa Libertăţii. Jumătate din ce câştiga cheltuia pe seminţe pentru hrana păsărelelor care cuibăreau sau numai se adăposteau în împletitura masivă a imobilului. Pasiunea pentru păsări o moştenise de la Tata‑Hader şi de mai departe, de la Moşu‑Hader şi mai de departe… N‑ar fi ştiut să spună… Probabil de când fusese ridicată Casa cu iederă – azi, imobil, ieri, cetate şi cândva…, iar n‑ar fi ştiut să spună… Dar ce mai conta!… Se bucura că existau păsările şi că ele se simţeau în siguranţă în vecinătatea locatarilor Casei: mierle, vrăbii, porumbei sălbatici, piţigoi, pupeze, rândunele, cuci, lăstuni, guguştiuci şi chiar o pereche de bufniţe trăiau aici în bună înţelegere. Bătrânul le iubea şi la rându‑i se simţea iubit de păsări. Le deprinsese obiceiurile şi cântecul, iar ele, mulţumite, îl întâmpinau vesele ori de câte ori se apropia de iederiş, cumpănind în mână săcuiul cu seminţe.
Necazurile au început într‑o dimineaţă, când Hader, ieşind să le hrănească, fu martorul unei scene de coşmar, de neimaginat până atunci la Casa cu iederă: sub privirile sale contrariate, un bolid viu, uriaş, s‑a năpustit fulgerător de aiurea în ţesătura de plante; o zbatere de aripi, piuituri disperate şi răpitoarea face cale întoarsă purtând în gheare victima: un guguştiuc tânăr, abia ieşit la zbor.
Din acel moment, Hader n‑a mai fost bun de nimic. Dugheana cu dulciuri din Piaţa Libertăţii a rămas închisă, spre dezamăgirea copiilor de la şcoala de vis‑à‑vis, care continuau s‑o asalteze în pauzele cursurilor, în speranţa că bătrânul ar fi revenit. În schimb, Hader pare că a uitat că este şi patron. Cât e ziua de lungă nu se mai desprinde de Casa cu iederă. Dă târcoale imobilului, observând, veghind, aşteptând. Numai noaptea târziu intră în odăiţa lui unde se închide până în zorii zilei următoare… Vecinii sunt uimiţi de comportamentul bătrânului. Au devenit suspicioşi. Câţiva cârcotaşi îl bănuiesc de intenţii rele, cei mai mulţi îl compătimesc. Motivele sunt, ca de obicei, imaginate: ba că bătrânului îi merg prost afacerile; ba că e bolnav de o boală despre care nu doreşte să vorbească; ba că singura rudă îndepărtată, un nepot dintr‑un sat din bălţile Dunării, a încetat să‑i mai dea veşti… Ceva se petrecea cu bătrânul atât de prietenos şi de vorbăreţ până nu demult… Tras de limbă, Hader se preface că nu înţelege, ori răspunde monosilabic. Despre nenorocirea la care asistase involuntar nu suflă nimănui o vorbă. Nădăjduieşte să rămână o simplă întâmplare…
Dar o nenorocire nu vine niciodată singură. Răpitoarea s‑a dovedit a fi o pasăre înverşunată, abilă, prevăzând totul, aproape matematic; singurul ignorat: Hader… Ataca şi prindea victima chiar sub privirile lui. I‑ar fi smuls‑o şi din braţe, dacă bătrânul ar fi catadicsit s‑o apere astfel. Bolnav sufleteşte, Hader se încăpăţânează să nu‑şi piardă cumpătul. Afacerile îi merg prost dar puţinii bani tot îi ajung să cumpere seminţe pentru păsările care se adăpostesc în perdeaua de iederă; mai procură arcuri şi sârmă oţelită; întocmeşte capcane; şi aşteaptă…
Ca un făcut, câteva zile la rând răpitoarea n‑a mai apărut. „O fi bănuit ceva?… I‑o fi dat cineva de veste?” se copilăreşte Hader. „Aş, nu se poate… Când îi va fi foame, se va întoarce…”
S‑a întors flămândă şi mai agresivă ca de obicei. Victimă i‑a fost o porumbiţă florie care tocmai începuse să cuibărească. „Dihania dracului! Cum de a ştiut să aleagă momentul?…” îşi frânge mâinile Hader. Cu o seară înainte, scosese laţurile. Răpitoarea evitase capcana, în schimb zeci de păsărele le deveniseră victime; din protector, fără voia lui, Hader le fusese călău… Bătrânul şi‑a recunoscut păcatul dar n‑a renunţat să se lupte cu diavolul…
Hotărât, dinspre baltă ar fi trebuit să apară… Hader o aşteaptă răbdător în ascunzătoarea lui improvizată în uscătoria de la etajul doi al imobilului. De tocul pervazului ferestruicii se sprijină puşca cu aer comprimat cumpărată cu ce bani i‑au mai rămas după falimentarea micului magazin cu dulciuri din Piaţa Libertăţii. Pentru o armă de foc performantă i‑ar fi fost necesari şi bani mai mulţi şi autorizaţie, iar lui îi lipsiseră şi banii şi timpul pentru îndeplinirea formalităţilor cu autorizaţia…
Pasărea sângeroasă nu se lăsă prea mult aşteptată. Apăru mai întâi ca un punct minuscul pe cerul oraşului, ca o minge pe cerul grădinii şi în cele din urmă se năpusti peste imobilul de culoarea ierbii. Deşi nu fusese luat prin surprindere, Hader reacţionă cum nu se poate mai prosteşte: involuntar, se adăposti în spatele peretelui betonat, sub tocul ferestrei, lovind şi arma, care alunecă pe podea. Încercase impresia că răpitoarea îl vizase pe el… Când îşi reveni, doar pene împrăştiate pe de‑a rândul îi confirmau că nenorocirea se consumase ca şi‑n alte dăţi…
După ultimul eveniment, Hader nu mai este bun de nimic; întins peste patul lui de scânduri, tace refuzându‑şi şi strop de băutură şi fărâmitură de pâine. Când aţipeşte, i se năzare numai volbură de păsări ucigaşe aruncându‑se bezmetice peste Casa cu iederă, făcând‑o să se cutremure. Nu ştie să le recunoască: aveau trup de reptilă, ciocuri proeminente, mai degrabă guri de căpcăuni dezvelind şiruri de dinţi cu lame de ferăstrău suprapuse, pântece acvatice placate în solzi de os şi coadă de şopârlă. Dacă nu le‑ar fi văzut în zbor, sfâşiind aerul, frecându‑se noaptea de corpurile cereşti până deveneau incandescente şi explodând în erupţii apocaliptice, ori haşurând bezna în geometrii dintre cele mai imprevizibile, nici nu şi‑ar fi închipuit că erau păsări. Dar erau…
A fost vis sau întâmplarea se petrecuse aievea?… Hader se ridică din patul în care zăcuse nevegheat de nimeni o noapte semănând cu o moarte clinică şi ignorându‑şi slăbiciunea fizică se târăşte până la fereastră. Afară plouă: apă şi foc se amestecă sub tavanul cupolei ce se închide peste Casa cu iederă, dar pe pereţii ei plânşi şi încâlciţi ca mătasea broaştei doar lichidul străveziu şi fierbinte al cerului se scurge în fuioare gălăgioase, tulburându‑se brusc la contactul cu asfaltul murdar, înţesat cu alveole din care ţâşnesc suculente puroaie nămoloase.
Hader se cutremură. Îşi turteşte faţa de geamul rece, să vadă mai bine. Plouă cu rafale peste burdufuri negre, greoaie, prăbuşite pe de‑a rândul lângă Casa cu iederă. Bătrânul cască ochii neînţelegând mare lucru. Numai când fulgerele se înteţesc, reuşeşte să desluşească arătările din noaptea de coşmar, reptilele‑căpcăun cu carcase oţelite, păsările‑şopârlă dezmorţite dintr‑o preistorie care pare că se repetă printr‑un neverosimil capriciu al destinului. Agonizează prin nămoalele curţii, cu aripile înmuiate şi ferfeniţite de furtună, atârnând frânte de‑a lungul trupurilor elefantine. Spectacolul este grotesc. Involuntar, Hader rânjeşte: trădate de zarea din care coborâseră odată cu apa şi focul, mureau. Bătrânul îşi înfundă şi mai mult faţa în fereastra umedă de condens. Vrea să vadă şi să se convingă de sfârşitul năpârcilor. Face lucrul acesta un timp pe care nu‑l poate aprecia, pe urmă roata zilei se rostogoleşte după asfinţit şi Hader simte somnul foarte aproape. Fără să şi‑l dorească prea mult, gustă, în sfârşit, liniştea de care păruse până atunci înstrăinat pentru tot restul zilelor ce le mai avea de trăit între zidurile Casei cu iederă.
În dimineaţa următoare, Hader hotărî să părăsească odăiţa cu aer închis în care zăcuse ca şi bolnav fără ca nimeni să‑i deschidă uşa. Priveşte mai întâi afară, pe aceeaşi fereastră a cărei sticlă este acum uscată şi limpede. Nu mai plouă dar culorile zilei sunt mohorâte, închise. Înghite în sec şi începe să‑şi târască paşii spre uşă. Simte în tot corpul dureri cumplite dar nu‑i trece prin minte să renunţe. Se strecoară cum poate până în curte şi îşi umple plămânii cu aer proaspăt.
Are în faţă aripa de est a Casei, un perete masiv dar corodat şi coşcovit, ameninţat de o prăbuşire iminentă. Doar ţesătura deasă de iederă îşi menţine, nealterată, prospeţimea, ascunzând ochiului străin adevărata vârstă a imobilului. Şi aici cuibăresc păsările. Securitatea lor este relativ asigurată de poziţia clădirii, mascată de alte două construcţii masive, o centrală termică şi instituţia bancară neterminată a unui sârb ce făcuse avere în Vest. Între ele – câţiva metri pătraţi de curte, un spaţiu închis, în felul său o închisoare care oferă o siguranţă aleatorie. Mai bine de un veac, de când probabil viermuiesc aici păsările, nimic şi nimeni nu le‑a deranjat. Pe de‑a rândul, seminţe de floarea‑soarelui, mei şi grâu, ignorate de zburătoarele mult prea sătule în abundenţa ce le‑o asigură fiecare dintre nostalgicii veritabilelor gospodării ţărăneşti, ei înşişi prizonierii cămăruţelor igrasioase şi prost aerisite, aşteaptă minunea germinării, care însă nu se întâmplă niciodată. În general, razele soarelui nu pătrund aici iar când reuşesc s‑o facă nu întâlnesc decât un sol ordinar, un amestec de pietriş, praf şi reziduuri toxice. Hader nu s‑ar fi gândit până astăzi la toate astea dacă nenorocirea nu s‑ar fi abătut din senin asupra Casei cu iederă. E adevărat, numai în partea dinspre grădină. Fâşia de pământ desenată cu pomi şi straturi cu flori devenise între timp nesigură. Câteva atacuri neaşteptate ale răpitoarelor solitare de peste Bălţi, pe urmă păsările‑reptilă din noaptea apocaliptică înlocuiseră liniştea cu coşmarul. Lui Hader i se opreşte răsuflarea numai gândindu‑se la ce îl aşteaptă de partea cealaltă a clădirii.
Se hotărăşte greu să ocolească aripa interioară a Casei prin nămolul clisos a ceea ce nu izbutise niciodată să fie o alee adevărată. Ştie că nu are de ales. Totul este o chestiune de minute. „Hai, Hader!… Grăbeşte‑te, Hader!…” se aude şi‑şi apasă palmele pe piept, să atenueze vocea. Îi trece prin minte că i‑ar prinde bine, pentru orice eventualitate, puşcoacea cu aer comprimat şi n‑ar fi rău să se întoarcă după armă. Parcă o şi vede, în cămăruţa lui, sprijinită de lada patului. „Ei, Hader, ce mai aştepţi?… Soarele e deja sus, omule!…”
În clipa următoare, hotărârea este deja uitată. Fulgerări de aripi şi piuituri dezarticulate îi înnegurează gândurile. Privirile bătrânului se răsucesc, involuntare, buimace, spre iederiş. Vede cum se smulg în afară cinteze şi grauri întunecaţi, turturele fudule şi gureşele vrăbii. Câteva se fac nevăzute peste centrala termică dar cele mai multe zboară dezorientate în jurul încrengăturii de plante, încercând să revină la locurile de cuibărit, se îndepărtează brusc, alungate şi cu mai mare spaimă de ceea ce se întâmplă înăuntru… Circumspect, Hader se apropie, caută unghiul cel mai favorabil, să poată vedea, dar şi să nu sperie şi mai mult păsările, şi rămâne pironit locului, necrezându‑şi privirilor: în iederiş vraiştea este totală: feluritele păsări, de‑a valma, îşi distrug cuiburile, împrăştiindu‑le, agitate, care cum apucă: cu ghearele răşchirate, cu ciocul şi cu aripile. „Nu!… Nu!… De ce?…” se împotriveşte Hader, întinde involuntar braţele să oprească dezastrul. Prinde din zbor câlţii, paiele şi fulgii şi îngrămădeşte totul în rămuriş. Curând simte că puterile încep să‑l lase. „Oh, nenorocire!… Păsările mele!…” bolboroseşte înfundat, continuând să se agite fără folos lângă ţesătura de iederă. Părea că‑şi pierduse minţile…
Cât să fi durat toată nebunia asta?… În iederiş n‑a mai rămas nimic de distrus şi păsările nu se mai agită, dar sunt în stare de şoc. Cu lacrimi în ochi, Hader caută în gând o soluţie, însă mintea nu‑l ajută, închide ochii şi i se năzare că vede păsări‑reptilă dându‑i târcoale. Curios, nu‑i este teamă şi nu încearcă să le alunge. Le urmăreşte zborul şi se minunează de abilitatea cu care se strecoară prin strâmtoarea locului în ciuda dimensiunilor uriaşe. Putea să jure că ar fi reuşit să‑şi găsească victimele şi‑n gaură de şarpe…
Nu peste mult timp, păsările‑reptilă dispar fără urmă. Bătrânul îşi simte braţul strâns ca într‑un cleşte şi se întoarce…
– Hader… Vechea ta meteahnă… Dar unde‑ai fost, bre, zilele astea?
Chiril, grecul de la mansarda Casei cu iederă, apăruse pe neaşteptate în spatele său. Mirosea, ca de obicei, a alcool tare şi prost. Cu siguranţă, acum se bucura că‑l surprinsese. Hader reuşeşte cu greu să‑şi ascundă iritarea:
– Oh, nenorocire!… Unde să fiu?… Nu m‑am mişcat din casă… Mi‑a fost rău, bre, Chiril… Am zăcut…
Grecul face ochii mari, speriat de câteva păsări care tocmai îi treceau peste cap, aproape atingându‑l cu aripile.
– Sunt aici cu sutele, bre, Hader, îşi trage răsuflarea, după sperietură. Nu le mai ajunge locul pentru cuibărit. De‑aia se frământă şi ziua şi noaptea…
Hader ar fi vrut să‑l contrazică, să‑i spună că a văzut cuiburile făcute ferfeniţă, dar se abţine.
– Nu fac rău la nimeni, spune într‑o doară. Suflete de la Mama‑natură şi ele…
Grecul îşi trece palma peste frunte. Se aşează pe treapta cea mai de jos a scării şi‑i face şi lui Hader loc alături.
– N‑am zis altceva, bre, Hader… Stai aici oleacă… Ai deschis azi‑noapte radioul?…
Bătrânul se ciuceşte lângă tovarăşul său de‑o viaţă. Aruncă în gol priviri de lehamite:
– Parcă de asta mi‑a ars mie azi‑noapte!… Am fost cu un picior în groapă, bre. Şi nu o noapte… Trei… Poate mai multe… Mă mir cum de n‑am putrezit până acum…
Ca de fiecare dată, Chiril nu‑i luă nici acum în serios spusele. Îl înghionteşte cu cotul să înceteze:
– Lasă prostiile, bre. Nu eşti tu om de moarte…
– Ei!…
– E aşa cum îţi spun eu… Dar moartea e undeva pe aproape, bre. Bântuie p‑acilea… Dacă Dumnezeu vrea, scăpăm. Dacă nu…
Hader se gândeşte la păsările lui. Şi la răpitoare… Până acum a atacat numai de partea cealaltă a Casei cu iederă. Aici n‑avea cum să ajungă. Atunci ce le‑a speriat pe păsări?… De ce îşi distrug cuiburile?… Simte pe genunchi palma grea a grecului. Face eforturi să‑l asculte…
– Ăştia nu glumesc, dom’le, au mai făcut‑o şi‑n alte părţi…, întăreşte Chiril verosimilitatea ştirilor de la radio.
Hader înalţă din umeri. Nu înţelege ce vrea să spună grecul prin „ăştia”… Şi de ce n‑ar glumi, la urma urmei?… Şi ce‑au făcut şi unde au mai făcut‑o?…
– Ştiu şi eu? zice evaziv. Poate c‑o vor mai face…
– Cu siguranţă, înalţă tonul Chiril. Serbia a primit ultimatum dar pe sârbi în cur îi doare de ultimatumul lor. Ăştia‑s oameni mândri, bre… Ăştia…
– În cur îi doare, întăreşte Hader.
Rabdă cu stoicism o nouă lovitură peste genunchi. Grecul Chiril, fostul şef al cherhanalei din oraş, fost pescar pe Dunăre, fost marinar de cursă lungă pe mare, are palma grea, ca o lopată încărcată cu piatră.
– Da, bre, dar acum au de‑a face cu yankeii, îi explică. Or cu ăştia nimeni nu s‑a jucat până acum.
– Ei, dracu’, cum o să se joace!…
– Păi vezi?… Şi ăştia le‑a spus: în 48 de ore ieşiţi din regiune… Toţi care vă ştiţi fără acte în regulă… Fără paşapoarte…
– N‑aveau paşaport?…
Hader pare căzut din altă lume, însă Chiril ia întrebarea ca pe o glumă:
– Ce crezi că le‑a răspuns sârbul?… N‑avem acte dar avem tancuri… Am adus cu noi şi tancuri… He, he, he… Adică armata…
Chiril îşi şterge lacrimile. Şi fiindcă Hader nu gustă gluma, revine serios:
– Bre, yankeul nu acceptă astfel de chestii. Nu vine el din America lui să te întrebe pe tine de acte… De‑altceva vine…
– De pildă?
Grecul înalţă din umeri. Pare pus în încurcătură:
– De pildă… De pildă… Ştie dracul ce e‑n capul lui?… Poate că ştie… Însă, cum am auzit eu la radio, e groasă, bre, Hader. Dacă Serbia nu cedează…
– De!… mormăie Hader.
Îl roade că nu pricepe de ce pleacă păsările. Ascultă vânzoleala din iederiş şi inima i se strânge: Dacă aici se întâmplă ce se întâmplă… Ce‑o mai fi dincolo?… Pe latura dinspre Bălţi a Casei cu iederă păsările sunt la discreţia răpitoarei. Cât fusese zdravăn, păsărarul se împotrivise cum putuse mai bine. Fără cine ştie ce succes, dar răpitoarea se ştia ameninţată. Hader încearcă să‑şi dea seama cât zăcuse la pat. O zi? Două? Trei?… Mai multe?… Răpitoarea îşi făcuse probabil de cap…
– Noi, aici, bre, nu purtăm râcă la nimeni, îl aude pe Chiril şi‑i e ciudă că trebuie să‑l asculte în loc să meargă dincolo să vadă ce se întâmplase cu păsările, cât timp el lipsise. Să vină acum unul la mine şi să‑mi spună: bre, ce ai tu de împărţit cu Hader de‑l asupreşti şi‑i pui capul?… Păi nu‑l scuip în ochi?… Fiindcă de când mă ştiu, eu cu Hader nu m‑am certat, Hader mi‑e prieten… Şi vine ăla şi‑mi spune… Aşa ca să bage râcă…
Hader crede că păsările comunică între ele ca oamenii şi că nu se poate ca mierlele şi cintezoii şi lăstunii, turturelele şi toate celelalte să nu fi aflat de la suratele lor de după colţul Casei de prezenţa răpitoarei. Dacă ar putea, le‑ar spune că n‑au a se teme de nimeni câtă vreme el şi Chiril‑grecul… Nu‑şi continuă gândul… Aşa a gândit şi în zilele trecute… Şi totuşi…
– Bre, yankeul e încăpăţânat, nu‑l scoţi dintr‑ale lui, întăreşte grecul.
– Ei, cum!… îl aprobă Hader tot fără să priceapă.
Pe urmă se încurajează, spunându‑şi că nu este încă totul pierdut. Păsările vor rămâne în iederiş, n‑au unde cuibări, în altă parte. Iar răpitoarea, dacă nu se va potoli, le va veni cumva la mână… El şi Chiril‑grecul o vor pândi cât e ziua de lungă, doar nu au altă treabă. Şi puşcoacea cu aer comprimat va prinde bine; şi palma ca o lopată încărcată cu pietriş a grecului… Bătrânul surâde. Chiril îi interpretează în felul său zâmbetul:
– Nu râde, bre, Hader, c‑ai să vezi ce încă n‑ai văzut… Yankeul…
– Mai dă‑1 dracului! întoarce Hader capul într‑o parte.
În iederiş, larma începe să redevină asurzitoare şi bătrânul crede că păsărelele astea i‑ar scoate din minţi şi pe yankeii grecului; se mai gândeşte că Chiril i‑ar fi mai de ajutor cu un sfat decât să‑i răstălmăcească ştirile de la radio. Îl fixează cu mai multă atenţie dar fără să încerce să înţeleagă îngrijorarea vecinului. Aşteaptă numai momentul să poată deturna discuţia, să‑i vorbească despre păsările lor şi despre răpitoare; şi despre ce‑ar fi trebuit făcut pentru ca dihaniei să‑i piară cheful de‑a mai traversa Bălţile…

***

Peste două străzi de la Casa cu iederă se află Terasa, un local de mâna a doua ţinut de un aromân. Mărunţel şi puţin vorbăreţ, lui Ioan nu‑i place să povestească împrejurările care i‑au adus familia în oraş pe vremea când el era numai un copil. Astăzi, trecut de jumătatea vieţii, se consideră de‑al locului şi se înţelege foarte bine cu Mitra, o sârboaică sau o albaneză care‑i este soţie fără ca legătura lor să fi fost legalizată vreodată. Când a cunoscut‑o, femeia i‑a mărturisit că n‑are pe nimeni şi s‑a învoit să i se spună Mitra, numele ei, unul albanez sau sârbesc, părându‑i‑se tânărului şi fără noimă şi greu de pronunţat. Pe atunci, Ioan abia trecuse de douăzeci de ani iar femeia se apropia de treizeci.
În viaţă, aromânul s‑a dovedit norocos. A muncit pe brânci, a încropit cum a putut Terasa şi‑a îmbătrânit odată cu ea. Localul i‑a înlocuit şi rudele şi prietenii şi i‑a consolidat poziţia socială în oraş. Cine nu‑l cunoaşte astăzi în urbe pe aromân?… Nu l‑au considerat niciodată un străin, le deveniseră chiar indispensabil el şi localul său. Şi Ioan era mulţumit: timpul lui se scursese fără evenimente care să‑l pună pe gânduri; părea că va rămâne veşnic neschimbat…
În secret, aromânul are un hobby mai puţin obişnuit. Se scoală cu noaptea în cap, ia o cafea şi urcă în mansarda din spatele localului. Deschide larg ferestrele şi primeşte în faţă briza care se scurge dinspre Bălţi şi salcâmi. Inspiră aerul proaspăt ca pe un drog ce‑i provoacă bună dispoziţie şi‑l întremează pentru tot restul zilei. Nu‑şi doreşte mai mult…
Dar, de la un timp, dimineţile îi par lui Ioan tensionate şi prevestitoare de rău. Zorile mijeau însoţite de neliniştile din timpul nopţii fără ca aromânul să încerce, ca în alte rânduri, să le dea la spate, considerându‑le doar fantasme ale unui somn obosit. În dimineaţa aceasta la fel…
Coboară pe platou şi priveşte în jurul lui. Sunt câţiva sârbi la masa de sub palmier. Studenţi. Beau cafea şi sporovăiesc despre fotbal. Totuşi, Ioan e circumspect. De la o vreme, în ţară se petrece ceva… Ceva nu e în regulă… Ascultă dimineaţa la radio, în secret, ascuns cu aparatul său cu tranzistori în cămăruţa cu băuturi din import. Veştile din Capitală sunt sumbre. Redactorul de la ştiri i se pare un alarmist. Amestecă, incoerent, politica naţională cu cea internaţională într‑un comentariu din care Ioan nu mai înţelege nimic. Simte doar un fel de teamă, dar de teamă încearcă să se scuture ca de un gunoi: „Doamne fereşte, aici e încă linişte dar mai ştii?…” Despre temerile sale, Ioan nu vrea să vorbească cu nimeni. Nici cu Mitra, cu atât mai puţin cu clienţii obişnuiţi: majoritatea albanezi, dar şi sârbi, turci şi macedoneni…
Ioan ascultă radioul în secret de parcă ar fi singurul care o face iar ceilalţi habar nu au pe ce lume trăiesc… Nu, aromânul nu e atât de naiv; este convins că toţi ascultă ştirile venite din Capitală, dar evită discuţiile pe această temă fiindcă nu vrea să fie implicat: „Ei, Ioan, ce zici tu de asta?…” Ce‑ar fi putut să zică?… „E de rău dar nu pentru mine, pentru ăla sau pentru celălalt… Noi n‑avem nimic unii cu alţii, am deschis ochii unii asupra altora şi ne place cum trăim…” Aşa ar răspunde aromânul dacă i s‑ar fi pus întrebarea. Dar nu… Slavă Domnului, nu deocamdată… Or dacă, să zicem, s‑ar trezi cu studentul Miladin că‑l întreabă: „Ce e în capul tău, aromânule?… Ce musteşti?… De ce nu zâmbeşti niciodată?… De ce urci preţul la bere?… Pentru cine strângi bani?…” Dar câte întrebări nu se pot pune… Ce‑ar fi putut răspunde?… „Ca să trăiesc… Mă descurc şi eu cum pot… Ca voi toţi… Şi tu, Miladin, vrei să trăieşti…”
Poate că şi Miladin ascultă dimineaţa ştirile… Poate şi la prânz… Poate şi seara… Dar sârbul ori e viclean, ori îl doare‑n cur de toate bazaconiile astea… Nu i‑ar pune niciodată lui astfel de întrebări fiindcă nu‑i trec prin cap. Se simte, în schimb, bine la Terasa, unde bea bere sau rachiu aromân, cu bani puţini iar alteori chiar pe datorie. Noaptea, doarme buşit în odăiţa lui de la mansarda Casei cu iederă şi nici nu visează ce transmite radioul din capitala ţării… Pe urmă, Ioan se împacă cu gândul cel mai bun: Cine e el?… Un aromân oarecare. Este adevărat, redactorul de la radio bate câmpii mai mult despre albanezi… Şi despre yankei… Parcă şi despre ruşi… Despre aromâni n‑a suflat o vorbă dar mai ştii…