Cerbul din pădurea pierzaniei

1.

Toamna anului 1532. O veste înspăimântătoare ţâşneşte ca fulgerul din cetatea de scaun a Bucureştilor şi se răspândeşte ca gândul până în cele mai îndepărtate unghere ale Ţării Româneşti: „Au pierit Vlad‑Vodă, fiul lui Vlăduţ‑Vodă!” Vorba apare limpede. Împrejurările morţii sunt însă tulburătoare. Voievodul ieşise la plimbare după un chef prelungit şi ajunsese în jos de reşedinţa sa domnească, la locul ce se cheamă Popeşti. Acolo Dâmboviţa făcea vad mare şi adânc cât l‑a cuprins pe domnul Ţării Româneşti în pânzele sale şi nu i‑a mai dat drumul.
La biserici începuseră să bată clopotele pentru Vlad Vodă cel înecat. Şi, cum înecul nu e totuna cu spânzurătoarea, se tocmiră obiceiurile cele mari ale înmormântării şi slujbele cuvenite după datină. Că vorba înţeleaptă nu poate găsi nici o pricină înecatului şi dacă în vin nu te poţi îneca el netezeşte cărare şi ajută apa să‑şi facă obrocul. Gura lumii şi mai slobodă mai înecătoare ca apa. Iar mintea dispusă veşnic a iscodi. „Oare a fost atât de prins de văpaia licorii încât a alunecat de‑a dreptul în apă?”… „N‑a prilejuit a da din mână şi s‑a tras ca toporu la fund?”… „Ori cum a fost cu putinţă ca domnitorul să umble bezmetic, de unul singur şi să nu afle la ceas de cumpănă nici un slujitor care să‑i întindă o mână de ajutorinţă?”… „Nu cumva cei ai lui Gogoaşă ce erau în grozavă râcă faţă de Vodă să‑i fi dat acea mână împingându‑l şi mai avan în hăul vâltorii?”
Dar morţii cu morţii şi viii cu viii. După ce prin grija doamnei celei mari Anca, mamă a răposatului, Vlad Înecatul a fost aşezat spre odihnă la mănăstirea Dealului lângă părintele său Vlăduţ, toţi au dat vina pe apă. Că ea e tare lacomă şi ce prinde odată de căpătâi suge în buţi şi nu‑i mai dă drumul decât după ce l‑a vlăguit, l‑a umflat şi vineţit şi l‑a liniştit pe vecie.

***

Boierii însă cu mare grijă se adunară şi se sfătuiră pe cine să pună domn în scaun la Bucureşti. Aşa era obiceiul din moşi strămoşi. Fie că era pe placul unuia sau altuia, la început toţi îl voiau pe un domn la care se hotărau. Că nu putea rămâne scaunul gol ca stupul fără matcă pentru a se risipi oamenii ţării precum albinele. Mai apoi începeau necazurile şi vrăjmăşiile. Acum, în această toamnă a lui 1532 lăsară pe cel înecat în seama slujbelor şi se strânseră la sfat pentru a hotărî asupra celui mai nimerit.
Când toţi fură adunaţi se auzi vocea puternică şi clară a banului Craiovei, venit de grabă din părţile olteneşti la acest ceas de răscruce. Toţi îl priveau cu admiraţie, chiar şi vrăjmaşii. Că era un bărbat în toată puterea cuvântului: falnic, precum stejarul, înalt tot ca el, voinic la trup şi mândru la înfăţişare. Un păr de culoarea abanosului, frunte lată, mustaţă bogată, ochi negri şi adânci, Barbu III Craiovescu era vrednic de toată lauda. Vorbi frumos şi convingător, ca de obicei, şi direct, aşa cum îi era felul, fără ocolişuri şi deşarte cuvinte:
– Cinstiţi boieri, toţi dorim cu bună ştire să alegem drept cap al ţării, voievod al nostru bun şi înţelept pe un om priceput şi cu tragere de inimă pentru ţară!
Vorba lui Barbu Craiovescu fu însă clintită din rosturile ei de Vâlsan Logofătul. Altfel de fire, mult mai răsucită şi mai piezişă decât a banului. Un om de grabă mânios şi fără cumpătare în gând şi la vorbă. Vrăjmaş pe el şi pe vecin şi veşnic cu poftă de harţă:
– Luminatule ban, să nu‑ţi fie drept supărare vorba mea de la un asemenea ceas de istoavă, dară noi toţi ştim din îndelungată şi aşezată chibzuinţă că trebuie să ne ţinem de datină şi să alegem nu orice venetic, ci numai os de domn din cinstita şi slăvita stirpe şi casă a Basarabilor!
Banul zâmbi! Un zâmbet care te putea încălzi, dar şi înfiora. Îl ştia bine pe Vâlsan şi toate apele în care se scălda zilnic. De mult nu mai încerca să‑şi risipească timpul cu el. Zise aşadar cu bună‑voinţă:
– Aşa e precum spui, logofete Vâlsan – şi noi ştiam că trebuie să alegem os de Basarab. Dară domnia‑ta ne‑ai reamintit‑o şi n‑ai greşit prin nimic. Vorba străbunilor noştri latini: „Repetitio est mater studiorum!”
Îl cerceta cu bucurie pe Vâlsan care făcuse ochii mari la auzul dictonului rostit de el. Toţi ştiau că banul citise mult şi era cunoscător al limbii latine şi greceşti, al celor frânceşti, nemţeşti şi turceşti în timp ce Vâlsan era şi el, ca şi banul, frumos împodobit pe dinafară, însă gol pe dinăuntru. Purta chelie şi era trecut de patruzeci de ani în timp ce banul nu ajunsese încă acolo. Urât la înfăţişare, slăbănog şi puţin adus de spate, era şi prin fizicul său inferior banului. Nu se lăsa însă deloc aşa cum niciodată nu voia să cedeze în faţa nimănui. Reprezenta boierimea munteană, de prin părţile Argeşului şi se mânia până şi la auzul numelui influentei familii olteneşti a Craioveştilor. Spătarul Dragomir, un bărbat cam pe măsura banului, deşi muntean, se amuza pe socoteala năravurilor lui Vâlsan, văzându‑l cum fierbe în propria lui zeamă. Tocmai voia să ia cuvântul când auzi din nou vocea parcă şi mai piţigăiată a lui Vâlsan Logofătul:
– Dacă‑i aşa cinstite ban, dacă ştii că trebuie să alegem un Basarab curat, poate îţi este cu ştiinţă şi care ne este alesul. Cel care să fie priceput, să vrea binele ţării şi al nostru!
Banul îl pricepu şi de astă dată. Ştia că Vâlsan ţine foarte mult la scaunul său de logofăt după cum el ţinea la bănia Craiovei. Aceasta din tată‑n fiu în grijă şi ctitorire, de la Pârvu I Craiovescu, pricină pentru care ei se mai numeau şi Pârvuleşti. Ştia că gândul îl munceşte pe Vâlsan ca şi pe Dragomir, pe spătarul Peia şi pe toţi boierii munteni ca nu cumva să încapă tronul pe mâna vreunui craiovesc. Acesta era „veneticul” de care adusese vorbă logofătul. De aceea îi răspunse pe cât de iute pe atât de senin:
– Da, m‑am gândit, logofete, care să fie alesul nostru şi deci al ţării!
La aceste cuvinte rostite după felul banului, dârz şi hotărât, toţi amuţiră. Aşteptau să vadă: este muntean sau oltean? Şi atunci toţi avură prilejul să se convingă încă o dată cât de abil era banul, dar şi cât de cinstit juca întotdeauna, cu cărţile pe faţă:
– De nu vi‑e cu supărare, cinstiţi boieri, eu m‑am gândit ca în scaunul Ţării Româneşti să‑l înălţăm pe Vintilă, judeţul de Slatina. E os de Basarab, feciorul lui Radu cel Mare şi al doamnei Cătălina, frate cu vajnicul Radu Vodă de la Afumaţi, pe care cu câţiva ani în urmă mulţi dintre noi îl încingeam cu brâu şi cu porfiră după bătălia ce avu la Didrih cu paşa de Nicopole!
La auzul acestui nume Vâlsan logofătul tresări. Nu‑i displăcea ca pe tron să se înalţe judeţul de Slatina cu care se afla în legături bune. Pe deasupra, cunoştea prea bine obârşia acestuia. Pe lângă că era Basarab, mai era şi de prin părţile Buzăului, născut, crescut acolo. Judecia o luase se pare în vremea domniei fratelui său Radu Vodă de la Afumaţi.
Dar, ca şi cum ar fi vrut să nu lase lucrurile netulburate, Barbu III Craiovescu vorbi din nou clar şi apăsat:
– Pe judeţul de Slatina îl cunosc ca pe propria mea persoană. Ca ban al Craiovei am stat mereu de veghe la treburile cetăţilor şi aşezărilor din jur. Unde e Craiova, unde e Slatina. Vorba ceea la o aruncătură de praştie. E un gospodar priceput şi un om chibzuit, hotărât şi neabătut la fapte… Numai dacă nu şi‑o uita şi el, ca şi alţii, bunele obiceiuri şi datini. Şi n‑o aluneca în pierzania mândriei sale necugetate. Atunci…
Boierii se cutremurară ca şi cum acel atunci şi sosise, aducător de apocalipsă şi pierzăciune. Chiar şi Vâlsan logofătul se înfioră de aceste cuvinte care nu prevesteau nimic bun. Căută el însuşi să devină părtinitor şi să îndulcească din asprimea vorbelor lui Barbu Craiovescu.
– Omul e supus tuturor dorinţelor, patimilor şi apoi greşelilor. Poate o mai greşi şi el. Dar de‑l alegem l‑om face să înţeleagă din prima greşeală.
Tăios, banul îi scurtă el acum vorba lui Vâlsan:
– Nu, logofete, nu încape a doua greşeală pentru nimeni. Dar mite pentru un domnitor! Străbunul latin mai are o vorbă pe care să n‑o uiţi: „Non bis in idem!”
Logofătul Vâlsan căscă din nou ochii mari nepricepând nimic. Dragomir se amuză într‑ajuns de aceasta, iar ceilalţi boieri se porniră să râdă. Rămas de unul singur Vâlsan se făcu a pricepe totul, mai ales că banul îi ceruse şi lui consimţământul pentru alegerea judeţului ca domn al Ţării. Tuşi scurt şi îngălbenindu‑se la faţă de ciudă că nu poate birui vorba lui Barbu Craiovescu răspunse clar de astădată şi cu supuşenie în glas:
– Alegerea e cât se poate de bună. Şi eu şi toţi îl dorim înălţat în scaun pe Vintilă, judeţul de Slatina!

***

Oricât de înverşunate ar fi fost vorbele ce le‑au rostit, boierii se grăbiră totuşi, ca un singur om, să ajungă la Slatina. Bătură câteva ceasuri bune drumul Craiovei, în carete luxoase şi cu caii cei mai inimoşi. Banul era cu ei dar în careta sa, cea mai impunătoare, trasă de cei mai aprigi armăsari. Nu voia să fie alături de ceilalţi pentru a se mai sfădi pe drum cu ei şi mai cu seamă îl evita cu orice preţ pe Vâlsan logofătul. Drumul acesta îi era mult mai umblat şi mai cunoscut decât celorlalţi deoarece ducea la el acasă. Acum era însă hotărât să meargă la fel ca ceilalţi boieri de‑a dreptul la Slatina, la judecie. Voia ca noul domn să ştie de unde îi venea izvorul domniei, cine rostise în sfatul boierilor cuvântul pentru Vintilă. Dorea din suflet ca noul Vodă, prietenul dar şi subordonatul său până ieri, domnul Ţării de astăzi, să ştie şi să‑l respecte ca şi înainte, să lase bănia Craiovei ca şi până acum şi ca întotdeauna în mâinile şi diriguirea înţeleaptă a boierilor Craioveşti. Era destul de tânăr. Mai avea de trăit şi de ctitorit. Avea un fecior mândru la privit, abia înnumărând 18 primăveri, semănând cu el, cel de altădată ca două picături de rouă. Şi fiul său numit Pârvu, al câtelea Pârvu parcă nu‑i mai ştia acum socoteala, trebuia după ce avea el să se pristăvească să ia în mâinile sale destinele băniei – Domnii se perindau mai adesea în scaunul Ţării Româneşti, banii erau mai statornici şi mai dârji parcă, apărându‑şi din răsputeri măria aceasta căpătată prin trudă şi chiar jertfe. În timp ce careta mergea şi surugiul se făcea auzit pentru a‑şi dovedi vrednicia îndemnând armăsarii, gândurile lui Barbu III Craiovescu alergau mai iute încercând parcă să ajungă dintr‑odată la Slatina.
Şi în sfârşit ajunseră. Păşiră în curtea judeciei şi se înfăţişară de grabă celui care conducea atunci destinele Slatinei, Vintilă, boierul cel drept şi iscusit. Nici nu mai avură vreme a privi în jur. Pentru că în afară de Ban care ştia cu ochii închişi peisajul şi clădirea judeciei, aproape toţi ceilalţi boieri munteni nu văzuseră niciodată Slatina. Altfel, dacă ar fi fost atenţi ar fi putut observa că aşezarea era situată în câmp deschis. Ceva mai încolo, spre apa Jiului începeau să se lase pădurile şi să se înalţe dealurile.
Intrară pe rând şi îi făcură închinăciune. Şi‑i strigară într‑o pornire:
– Să ne trăieşti, măria‑ta, Vintilă‑Vodă Basarab!
Numai banul nu strigase nimic. Rămăsese mut, într‑o demnitate a lui născută şi neplecată. Dar judeţul de Slatina nu avea cum să observe atunci acea reţinere, fiind uimit de ceea ce auzise. Abia sosise în ziua aceea la judecie şi tocmai se pregătea să audă din gura vătafilor săi ce se mai petrecuse în oraş pentru a întocmi apoi măsurile ce se impuneau. Auzind cele spuse de boieri se frecă la ochi pentru a se convinge că nu e vreun vis înşelător. Atunci putu fi văzut în toată lumina măreţiei lui, chiar şi de cei care nu‑l văzuseră niciodată. Pentru că din cei zece boieri câţi se înfăţişaseră la judecie, banul cum am mai spus şi încă vreo doi boieri craioveşti îl cunoşteau. Cât despre boierii munteni, aceştia n‑aveau de unde să‑l cunoască. Vintilă judeţul nu se prea învrednicise pe la curtea domnească din Bucureşti decât la mari răstimpuri. În rest trăia izolat în Slatina, ca boieri la casele lui, şi ca judeţ în clădirea frumoasă a judiciei. Rareori, când trebile juderciei îl mai iertau puţin, o lua pe frumoasa lui soţioară, jupâneasa Rada, se urcau în careta lor strălucitoare, bătută în tuleie de bronz pe margini, asemănătoare celor de la curtea frâncească şi… băteau calea spre părţile Buzăului, locurile sale de baştină, unde încă avea moşii întinse şi roditoare. Acolo adăstau două, trei zile, în liniştea caselor boiereşti ale cumnatului său Momce, care ţinea de soţie pe sora sa, jupâneasa Cârstina. Şi se înturna voios dar cu sufletul prins în nostalgia locurilor natale. Peisajul slătinean îl ajuta însă repede să‑şi revină şi să intre în apele rosturilor sale.
Boierii munteni nu‑l cunoşteau. Dar dacă Vintilă judeţul se mirase la auzul vorbelor celor veniţi, boierii avură şi ei temei să admire figura impunătoare a judeţului. Nu era prea înalt dar frumos rânduit de natură cu plete negre, ochi rotunzi şi vioi, nas drept, armonizându‑se bine feţei prelungi, sprâncene scurte, mustaţă şi puţină barbă, ca atunci când se aşează primul strat al zăpezii. Era distins şi fără egal. Aducea totuşi ca o trăsătură generală cu alţi voievozi Basarabi care îi precedaseră în scaunul ţării şi mai cu seamă cu fratele său Radu Vodă de la Afumaţi. Nici acest amănunt nu scăpă boierilor, deprinşi a socoti şi învârti domniile după bunul lor plac, pricepuţi în trăsăturile de caracter ale voievozilor pregătiţi a urca în scaun împărătesc. Observară şi altceva: pe faţa judeţului de Slatina surprinderea începea să fie dublată de sentimentul unei bucurii ce sta să prindă fiinţă. Îi privea cu uimire pe boieri. Dar nu mută vreme. Se dezmetici parcă şi le zise la rândul lui cu voce blajină:
– Au ce se întâmplă, cinstite obraze, şi ce trebuie să aleg din cuvintele domniilor voastre cu care mă chemaţi?
Întrebându‑i, observase că în rândul celor veniţi erau şi craioveşti şi munteni. Ba parcă mai mult munteni dar asta nu avea nici o însemnătate. Îl văzu şi pe banul Barbu III Craiovescu pentru care avea o deosebită veneraţie şi care acum îl vizita pentru prima oară în mijlocul acestor boieri. Se simţi stânjenit de prezenţa lui în picioare, alături de aceşti nou veniţi. Altădată se repezea să‑i aştearnă loc de şezut şi să‑l întrebe de sănătate. Apoi mergeau la casele lui şi banul era ospeţit şi omenit cum se cuvenea primului demnitar al Olteniei, altădată al doilea în rang după voievod. E drept că acum obiceiurile se mai schimbaseră şi în lista dregătorilor apăreau mai întâi marele vornic, apoi marele logofăt şi după aceştia marele ban al Craiovei. Dar Barbu III Craiovescu rămăsese acelaşi om care merita întreaga admiraţie şi Vintilă nu o clintise deloc. Alteori îl primea pe ban direct în casele sale, atunci când acesta venea însoţit de jupâneasa Despa, atât de înţeleapta sa soţie şi buna prietenă a Radei. Acum îl văzu pe ban rămânând nemişcat, cu figura lui impunătoare şi aşteptând parcă să‑i vină rândul, după rang, la vorbire. Nu se întâmplă chiar aşa. De el se apropie Vâlsan logofătul care înclinându‑se îi zise:
– Nu eşti tu oare, cinstite judeţ ot Slatina, fiul marelui, preabunului Radu Voievod, care acum odihneşte la Dealul?
– Ba sunt! încuviinţă cu mândrie judeţul.
Stan pârcălabul, un uscăţiv şi mai în vârstă boier al fostului sfat boieresc, zise şi el cam pe acelaşi ton:
– Nu eşti, cinstite jude ot Slatina, fratele marelui şi vajnicului voievod Radu de la Afumaţi?
– Sunt! încuviinţă şi de data aceasta Vintilă judeţul.
Atunci marele spătar Radu, fratele logofătului Vâlsan, privindu‑l în ochi vorbi cu oarecare tristeţe în glas:
– N‑ai auzit că Vlad Vodă a pierit înecat în apa Dâmboviţii?
– Ba am auzit! Am auzit prea bine trista veste a morţii sale!
– Atunci cine, spuse spătarul Peia, e mai nimerit a se înălţa în scaunul domnesc decât tu, vlăstar al marilor Basarabi!
Bucuria care abia mijise înainte în sufletul lui Vintilă judeţul acum se înfiripă de‑a binelea şi irumpe în floare preschimbându‑se în fapt. Îi sclipeau ochii în chip neobişnuit. Dar de data aceasta bucuria era sporită de un sentiment de teamă şi reţinere. Gândi fulgerător: „Una sunt trebile judeciei şi alta ale unei ţări întregi”. Dădu apoi imediat glas acestui gând:
– Voi fi eu vrednic de bunul meu părinte şi de viteazul meu frate, cinstite obraze?
– Cu toţii nădăjduim, mărite, aşteptăm de la tine fapte mari! ziseră într‑un glas boierii.
Vintilă judeţul îi privi din nou. Mai întâi pe toţi deodată. Apoi pe fiecare în parte ca pentru a le citi în suflete. Tocmai se pregătea să‑şi spună cuvântul când se auzi vocea impunătoare a lui Barbu III Craiovescu străbătând încăperea. Era semn că banul socotise necesar abia acum să vorbească. Banul avea mândria şi demnitatea lui. Îi plăcea ca atunci când vorbea să se facă auzit şi bine înţeles. Şi dacă se putea, ce s‑a spus până la el să fie doar vorbe de şagă, bune de umplut timpul. El să vină şi să aşeze cuvântul hotărâtor. Nu se dezicea nici de data aceasta:
– Te cunosc, Vintilă, de multă vreme. Şi îmi eşti ca un frate. Îţi ştiu şi bunele, şi relele. Dară socotind că cele bune îs mai multicele am vrut a fi domnul acestei ţări româneşti şi am pus cuvântul faţă de cinstiţii boieri şi dregători ce ne aflăm aici, spre a şti şi ei pe cine să aleagă la astă vreme de cumpănă. Dar dacă eu am socotit şi toţăi boierii te‑au vrut asta nu numai pentru că eşti os de Basarab ci mai cu seamă pentru că eşti chibzuit şi priceput gospodar. Şi, după cum din judecia ot Slatina ai făcut o grădină frumoasă oraşului, ţara întreagă s‑o înfloreşti şi s-o preschimbi într‑o mare grădină!
Ochii lui Vintilă judeţul sclipiră din nou. Ochii lui limpezi şi rotunzi. Voi să dea glas simţămintelor sale dar vocea autoritară a banului se auzi din nou: Şi tot nu este de ajuns, judeţe ot Slatina. Eu, banul Craiovei, voi a‑ţi mai spune un cuvânt. Să nu uiţi de unde vii şi unde vei ajunge! Să nu nedreptăţeşti pe cei ce te‑au ridicat ci să‑i ţii la cinste şi înţelepciune!
Ochii judeţului de Slatina se înnegurară. Bucuria se preschimbă în cenuşă. Nu cuprindea încă în minte tot ce voise să spună Barbu III Craiovescu. Dar îl simţea străin pentru întâia oară pe ban şi neprietenos. Parcă dispus să‑i fie stăpân şi după ce s‑o înălţa în scaun . Îşi muşcă limba aproape până la sânge pentru a nu schimba vorba dulce şi blajină pe cea veninoasă şi piezişă. Păru a nu fi tulburat câtuşi de puţin de vorbele banului şi simţi în acele clipe mai multă atracţie spre logofătul Vâlsan decât spre acest ban ţanţoş şi trufaş care nu‑şi mai găsea parcă loc în această încăpere destul de strâmtă a judeciei. Arboră un aer senin şi extrem de firesc, ochii lui căpătară culoarea bucuriei şi zise adresându‑se tuturor celor de faţă:
– Vă mulţumesc pentru încredere, cinstite obraze! Primesc a mă înălţa în tronul Basarabilor spre binele şi fericirea acestui tărâm românesc!