Cercul sălbatic

– Am puţin timp la dispoziţie, zise domnul căpitan Viorel Munteanu, iritat de mângâierile Dianei.
– Unde te grăbeşti? îl întrebă femeia; avea vocea moale.

Tot timpul te grăbeşti undeva, eşti aferat, trufaş… La o adică toţi suntem făcuţi din aceeaşi apă, din acelaşi pământ…

Şi ne vom întoarce la timp… în lutul din care am fost creaţi. Atenţie, cine nu are timp – nu are vocaţie, degeaba face umbră pământului.

Diana pronunţa cuvintele, de parcă şi-ar fi dorit să le alinte. Şerpoaica. Îşi ridică privirile spre Danaia rembrandtiană; era o copie pe pânză, înrămată, a celebrului tablou, invocat, când şi când, de tânăra femeie, fascinată de frumuseţea disperată a Danaiei. Rama era ciobită în colţul din dreapta Dianei.

Domnul căpitan o privi fix; nu avea timp să stea la taclale. Trebuia neapărat să dea acel telefon amânat de câteva zile; de aici probabil irascibilitatea.

– Vreau să ajung departe, Di, nici nu bănuieşti cât de departe…, murmură înciudat domnul căpitan, deşi era conştient de faptul că venise neinvitat; mai exact, dăduse buzna. Atunci… nu avea decât să suporte hachiţele amantei sale, urmărind, pe furiş, cracii ei de iapă rasată, care îi transformau în praf şi pulbere preceptele morale; mă rog, o parte din ele. Adevărul e că îi fusese dor de ea; alungă însă acest gând, insistând asupra desenului botticellian al rotulei Dianei.

Deocamdată, pentru a ajunge unde îşi propusese, trebuia să dea telefonul acela.
– Alo, bună ziua, oftă în receptor domnul căpitan. Cu domnul Silviu Vilavici, dacă se poate, vă rog. Îşi mută privirile de pe chipul rembrandtian, urmărit cu un surâs umed, pe telefonul de un gri stins, marca Sony. Aparatul era acoperit de nişte pete de provenienţă incertă. Căpitanul îşi ridică privirile de pe acestea la tapetul din faţa ochilor, împânzit de desene abstracte, triunghiuri, semicercuri de culori stinse, între gri şi galben închis, figuri geometrice dispersate pe un fundal verzui.

– La telefon.

Vocea ieşită din difuzorul telefonului mobil era caldă.

Domnul căpitan îşi cam pierdu glasul. Între timp, Diana continua să-l mângâie, jucându-se cu cârlionţii deşi ai domnului căpitan, care îi luă cu un gest repezit mâna din părul lui des.
– Domnule Vilavici, îmi pare rău că sunt pus în neplăcuta situaţie de a vă…
– Cu cine am onoarea?
– Îiii, a, da, pardon, sunt căpitanul Viorel Munteanu.
– Mirel Munteanu?
– Viorel Munteanu.
– Vă ascult, domnule căpitan.

Din păcate, îmi cer scuze…

Vă ascult.
– S-a întâmplat ceva îngrozitor. Noi sperăm că totuşi o vom găsi, dar…
– Cu cine s-a întâmplat ceva îngrozitor? Pe cine trebuie să-l găsiţi?
– Pe fiica dvs., stimate domn.
– Care dintre ele? se auzi după o pauză de gândire.

Silviu Vilavici se aşeză pe un scaun de bucătărie; avea speteaza fisurată. Demult ar fi trebuit să-l dea la vechituri.

Mă rog, de vreme ce ţinea la amintirea aia, din motive de ordin sentimental…
– Vlada… Vlada Vilavici.
– Fiica mea e plecată de zece zile la mare. Acum două, ba nu, trei zile am vorbit la telefon. Era bine.
– Da, dar între timp a dispărut.
– De unde deţineţi o asemenea informaţie?
– Ne-a anunţat Lara Hrenciuc.
– Lara? Am văzut-o ieri pe strada noastră. Îşi făcuse cumpărăturile la supermarketul din colţ. Nu înţeleg nimic.

E o confuzie la mijloc, dom´le.
– Mi-aş dori din toată inima să fie o confuzie. Din nefericire, nu este aşa. Domnul căpitan respiră uşurat. Diana îl lăsase, în sfârşit, în pace. De ce, Dumnezeule, o fi venit în plină zi la femeia asta, când are un program nesuferit?

Acum regreta, dar…, cum se spune, ce e făcut e bine făcut.
– De când s-a anunţat dispariţia Vladei?
– Acum trei zile. Da. Acum trei zile. Mai exact, miercuri seara.
– Şi eu de ce aflu abia azi?
– Ştiţi…, se bâlbâi domnul căpitan. Speram să o găsim totuşi. Şi ne-am gândit… că…

Situaţia era jenantă. Nu şi pentru un ins ca domnul căpitan Viorel Munteanu. Sigur de sine în orice împrejurare, presimţea că va ieşi cu bine şi din situaţia asta, destul de neplăcută de altfel. Între timp, Diana, relativ plictisită, ieşi din cameră. Era neruşinat de tânără; avea douăzeci şi unu de ani, era studentă la Politehnică, în penultimul an. Provenea dintr-o familie de profesori de ştiinţe exacte, intelectuali descinşi dintr-o serie monotonă şi previzibilă de oameni ai cărţii. Haritina Niţescu, numele de fată al mamei sale, profesoară de matematici, se măritase cu Dorin Belinski, profesor de fizică, din câteva motive, cu excepţia celui care, la o analiză atentă, ar fi contat; nu l-a iubit niciodată, mai mult decât atât: nici nu i-a trecut prin cap să se iscodească asupra unui asemenea lucru; n-a fost îndrăgostită de el. Pur şi simplu au fost colegi de liceu, au stat într-o bancă în clasele superioare, apoi au fost studenţi la aceeaşi instituţie de învăţământ superior, se vedeau zilnic aproape la cursuri şi… Atunci de ce nu s-ar fi căsătorit?

La rigoare, poţi să te căsătoreşti cu cineva pentru că ai stat într-o bancă, aşa cum ţi-ai propune un mariaj cu cineva, fiindcă are ochi gri, nasul cârn, iar bunica e rusoaică pur-sânge.

Pentru Dorin Belinski situaţia era diferită: a ales-o cu bună ştiinţă pe …