Prolog
Aceste proze s‑au născut începând cu 2010, când mi‑am propus să scriu o sută de povestiri după modelul cvadripartit al simfoniei; n‑ar fi trebuit să depăşească o mie de cuvinte fiecare. Ideea celei dintâi s‑a născut la Varna, într‑o după‑amiază de august, în timp ce urmăream salvamarii recuperând trupul unui tânăr din mare: unul dintre ei îşi legase o coardă de talie, înotând cu hotărâre printre valuri, iar în momentul în care a reuşit să cuprindă victima cu braţele, cei de pe mal au tras de funie până i‑au scos din apă pe amândoi. Mi‑am zis atunci că, iată, poţi recupera relativ uşor trupul unui om din adâncuri, dar oare ce se întâmplă în tot acest timp cu sufletul său? De ce oare, când trupul e pe cale să eşueze, sufletul nostru devine neputincios în a‑i da o mână de ajutor? Sau, măcar, are vreun interes s‑o facă? Am schiţat povestirea în aceeaşi săptămână, reîntors la Callatis, intitulând‑o Trupul şi sufletul, şi, până s‑o includ în volumul Călăuzitorul de suflete (2014), mai întâi a apărut în Discobolul şi în alte două periodice.
Mărturisesc că mi s‑a potrivit modelul cvadripartit, numărul relativ limitat de cuvinte, dar şi acea dimensiune intenţională amintind oarecum de parabolă. Au urmat celelalte proze, unele născându‑se pe parcursul unor călătorii, altele în vis, scrierea lor fiind una dintre cele mai intense experienţe pe care le‑am trăit (ca om şi ca scriitor deopotrivă). Şi dacă în destinul eu au existat răstimpuri care m‑au îndepărtat (dureros) de mine însumi, mărturisesc că aceste povestiri m‑au readus pe propriu‑mi făgaş, apropiindu‑mă de propria‑mi esenţă…
Nu atât revelaţii, aşadar, cât mai degrabă strălimpeziri, fante prin care se revarsă fiorul de lumină pe coala albă, prin cenuşiul prozaicului şi mediocrului din vecinătatea unui destin marcat de simţul demnităţii, al responsabilităţii.
Şi dacă parabolele din Călăuzitorul de suflete erau europene, iar pe cele din Ultimul uriaş din Zarand le‑am numit transilvane, pe cele din acest al treilea ciclu (final) le voi considera, pur şi simplu, existenţiale, cu o semnificativă componentă experienţială. Mi‑am propus să cuprind cât mai mult în cât mai puţine cuvinte, dar şi cât mai simplu cu putinţă, în cele din urmă constatând (nu fără satisfacţie) că, dincolo de dimensiunea lor uşor fantastică, povestirile au, ades, şi consistenţa unor poeme. Cele treizeci şi trei de parabole din acest volum închid, prin urmare, cercul celor o sută, variante ale lor fiind publicate deja în reviste. Ordonarea lor în volum este alfabetică. Consider că în acest prim veac de nou mileniu nu mai este vremea scrierilor interminabile; timpul universului e tot mai alert, iar al nostru, al muritorilor de rând, parcă tot mai zgârcit. Le dedic soţiei şi celor doi copii ai mei, fără sprijinul pe care mi l‑au acordat scrierea lor nefiind posibilă.
Recenzii
Nu există recenzii până acum.