Cină cu langustine

În aşteptarea fluxului

Soarele e aproape jos. Dacă închizi ochii şi apoi îi şi deschizi poţi să‑ţi închipui că tocmai a răsărit. Nisipul e cald. Chiar şi dacă nisipul e cald poţi să‑ţi închipui că soarele a răsărit, nu demult, că în spatele tău e crângul acela rar de măslini sălbatici, cu frunzele lor albicioase şi ghimpii lungi; măslinii sălbatici care, primăvara, când urcă bancurile de sardele către gurile fluviului, miros a aer dulce. Dar iluzia asta se duce repede. Dincolo e răsăritul, aici e apusul.
Ea îşi ridică trunchiul, sprijinindu‑se în coate. Apoi îşi roteşte privirea uşor. Construcţia aceea de lemn, pe piloni şi, ceva mai încolo, o barcă, nu una, două şi, în spate, malul înalt, galben, pe buza căruia se văd pinii cu nişte coroane aplatizate, orizontale, ca şi cum ar fi fost apăsaţi de o palmă, egalizaţi. El îşi ţinea ochii închişi. Tot ce vede ea a fost văzut de el nu mai e aproape nimeni, spune ea şi aşteaptă
Întinderea aceea imensă dintre mal şi apă. Un spa­ţiu nefiresc, aproape ca un vid; fiindcă pare de neîn­ţeles de ce s‑a ridicat tocmai acolo malul, cui a fost abandonat acest spaţiu inutil. Pinii se orânduiesc pe buza falezei, adică a malului. Pământul malului e de un galben roşiatic, nu e nici un fel de iarbă pe el, e frac­turat de ravine puţin adânci, ca şi cum ar fi fost spălate de torenţi dacă vrei, poţi să pleci, spune el cu ochii tot închişi şi încearcă să se gândească la culoarea pământului decopertat cum ai să te întorci în oraş?
Clădirea aceea de pe piloni, ca o epavă uşor ridicolă. Pilonii sunt mâncaţi, roşi, jos, scândura e putredă, dacă scândura nu ar avea culoarea asta cenuşie, totul ar fi cu adevărat ridicol n‑ai să poţi să te întorci, nu există autobuz îmbracă‑te, spune el, ai fost destul de politicoasă nu ştiu ce vrei să…
Pinii trebuie să‑şi piardă primii culoarea. Contre‑jour. După ce coroanele îşi pierd culoarea, rămân trunchiurile. Printre trunchiuri se vede albastrul spa­ţiilor dintre ei. Probabil că trunchiurile sunt destul de groase dacă se văd atât de bine de la distanţa asta. El îşi ţine ochii mai departe închişi. Floarea măslinilor săl­batici e galbenă, un galben închis, noaptea se revarsă din ea un aer dulce amărui. Acum, în faţă, e Atlanticul şi, în spate, pinii de un verde albastru. Undeva, nu prea departe, e Lisboa. Ca să ajungi acolo, trebuie să treci printr‑un orăşel, în care se mănâncă la mesele de pe trotuare melci mici cu cochilii cât o monedă de cinci bani, melci scoşi din cochilii cu vârful unui ac de gămă­lie.
mergem la mine, e loc pentru amândoi… dacă vrei putem sta de vorbă undeva, oriunde, chiar şi pe marginea şoselei, pentru că aici e frig, e…
aştept
ce aştepţi?
fluxul
ce!?…
fluxul
îţi baţi joc de mine
uite, îl aşteptăm amândoi, nisipul e cald, ne îngropăm în el, dacă vrei pot să fac şi focul, ştiu să fac un foc
înalt, fierbinte…
hai să mergem, ne oprim undeva, unde vrei tu…
…fluxul
eşti nebun!
sunt nebun
ascultă, de ce vrei să‑l vezi, ce‑i atât de…
…nu ştiu; stau aici până vine fluxul… după aceea mă întorc la mine, să văd răsăritul…
Pinii cu decupajele lor bizare, ca nişte tăieturi de cartoane de carnaval. Atlanticul, rece.

Weekend exuberant

Străzile sunt paralele, întretăindu‑se în unghiuri drepte cu alte străzi paralele. Nu se vede marea, dar se simte aerul ei umed, sărat. Hotelul face parte din frontul de construcţii de înălţime mijlocie, cu câteva caturi. Camera hotelului are o fereastră care dă spre curtea interioară. Acum nu sunt decât urmele mirosuri­lor, un amestec de condimente amărui, de usturoi şi de untdelemn. Închide fereastra, trage perdelele şi se trânteşte pe pat. Patul are o adâncitură pe mijloc. Se văd liniile tapetului, o cană de porţelan gălbui, dulapul; când privirea este focalizată aproape, în faţă, liniile tape­tului se estompează. Jos, la recepţie, era o femeie; cei de la recepţie nu iubesc clienţii care întreabă imediat preţul camerei, chiar fără să lase din mână valiza ca şi cum s‑ar teme să nu se angajeze prin acest simplu gest. Dacă ar fi amânat pentru câteva zeci de secunde între­barea, ar fi căpătat o altă cameră tot la acelaşi preţ. Apa din cană nu a fost schimbată de câteva zile. Afară e soare. În curând va fi septembrie. Septembrie, septem­brie… Sare din pat, îşi pune o pereche de pantaloni din pânză şi un tricou în dungi subţiri. Camera e la ultimul etaj. Poate că mai există totuşi unul, dar acolo se ajunge pe o scară îngustă de serviciu. Femeia de la recepţie era îmbrăcată cu un taior roşu‑vişiniu. Se străduia să aibă aerul cuiva obişnuit cu alt fel de clienţi. Băiatul închide uşa camerei, pornind apoi de‑a lungul culoarului. Îşi spune că ar fi bine să fluiere ceva, dar nu se încumetă să o facă. Nimeni nu ştie că se află aici. Aici, în acest oraş. Două zile şi o noapte. Între nenumărate zile, înainte, şi alte nenumărate zile, după, amestecându‑se unele într‑altele, indistinct, nu cenuşiu ci alburiu, ca aerul îndelung apăsat de plafonul jos de nori. Când a urcat, la etajul întâi o femeie închidea, sau deschidea, uşa unei camere. Femeia avea o rochie cu bretele, nu i se vedea faţa, dar poate că era tânără. Pe culoarul de la etajul întâi ca şi pe cel de la etajul al doilea sunt mochete groase de culoarea nisipului ud. Acum culoa­rele sunt goale. Nu se văd nici îngrijitorii. E aproape unsprezece. N‑a mâncat încă nimic. În oraş, la ora asta, trebuie să fie forfotă. Oraşul are un nume frumos. Ca o amintire din alte secole. San Sebastian. Crinoline şi canotiere cu bordurile largi din pai de culoarea untului. Femeia de la recepţie scrie ceva într‑un registru. Când el se apropie ea ridică ochii pentru o clipă. Apoi îşi lasă privirea, scriind mai departe. Cu siguranţă că aşa fac cu toţii. Chiar şi aerul acesta fals discret, ca şi cum nici nu l‑ar observa – între timp a devenit unul de aici, aparţine casei, familiar casei – este pentru toţi. Părul femeii nu e strâns într‑un conci, cade liber pe spate. Într‑un hotel ca acesta, de trei stele, femeia de la recepţie n‑ar trebui să fie tânără şi dispre­ţuitoare.
În stradă, Ricardo se opreşte în faţa unor coşuri de fructe şi îşi alege o banană. O banană cu coaja curată, de un galben deschis, culoarea sulfului. E o căldură dulce, cuminte, de septembrie. În care te poţi cuibări. Firma hotelului e scrisă pe înălţime. Ca să. Încapă. Pe un geam de sticlă albă care, seara probabil, e luminat pe dinăuntru. La primul colţ face la dreapta. În partea aceea trebuie să se afle promenada. Şi dincolo de pro­menadă, marea. E un cartier comercial, la parterul tuturor clădirilor se află magazine, bistrouri, unele după altele, aliniate. Ricardo azvârle coaja bananei într‑un coş de gunoi. Ratând de puţin ţinta. Pe lângă el trec băr­baţi cu cravate la gât. Afurisite de cravate. Şi nu e forfotă, dar nici pustiu. Două zile şi o noapte la San Sebastian. Femeile privesc drept înainte, trec printre oameni şi nici o clipă privirile nu li se rătăcesc. Sau, două zile şi o noapte la Veneţia. Sau, două zile şi o noapte în Canare. La alegere. Oriunde. Ce nume! Vitrine şterse cu grijă. Oare de ce naiba străzile astea, cu clădirile lipite unele de altele, cu toate intersecţiile în unghi drept, cu bistrourile pentru funcţionari de bancă, funcţionari de poştă, funcţionari de firme comerciale, oare de ce naiba străzile astea, nu urâte nu frumoase, nu sordide, doar drepte, se numesc, toate, San Sebastian? Şi totuşi e San Sebastian. Ricardo începe să fluiere din nou. Vesel, îi este foame, dar încă n‑a sosit ora mesei. Ajunge la promenadă. Golful scoică, un semicerc aproape perfect. Aerul nu e de tot limpede, lumina nu se aşează brutal pe obiecte. Ricardo îşi cumpără o cola şi se aşează pe un scaun de paie. Există fireşte şi un tonomat, în golf sunt bărci, bate o briză înceată, velierele au pânze colo­rate, totuşi nimic nu seamănă cu ce‑ar fi putut să fie… Coboară pe plajă. Intră într‑o cabină şi se dezbracă…
Apa a fost caldă. Întins pe şezlong, închide ochii, pielea i se zvântă încet, pe buze simte gustul sărat al apei, se aude zgomotul plajei, dar e un zgomot cuminte care se aşterne în jurul lui şi el aşteaptă. Aşteaptă. Apoi se duce să cumpere o revistă.
În august sau chiar în iulie, trebuie să fie altfel, atunci toţi aleargă înnebuniţi de spaima acelei luni în care trebuie să se consume totul, isteria unei luni din care nu se pierde nimic. Altfel, bineînţeles, e un oraş aristocratic.
Ricardo se ridică de pe şezlong şi se duce din nou către mare. Intră până la glezne. În stânga, la capătul golfului, se vede Monte Igueldo. Accesul în vârf, cu funicularul. Acolo unde nu‑l ajunge soarele pielea lui se crispează uşor. O simte. Mai face câţiva paşi. Dacă ar înota… două, trei sute de metri, poate şi mai mult, un craul liniştit, cu bătăi largi de braţe, neobositor totuşi viguros, întoarcerea, un halat călduros şi toropeala dulce, aromitoare din jurul lui… Ricardo iese din apă. Restituie şezlongul, revista a lăsat‑o undeva pe nisip. Se îmbracă şi traversează din nou promenada.
Acum i s‑a făcut cu adevărat foame. Simte foamea ca pe o bucurie bruscă, formidabilă. Monte Igueldo va fi după‑amiază. Sau mâine. Miroase a peşte prăjit, usturoi, carne. Mai miroase a roşii zdrobite şi a asfalt. Totul, când foarte amestecat, când foarte limpede, miros de miros ca nişte fire subţiri colorate distingându‑se precis unele de altele. A fost ora de vârf a aperitivelor. Pomii se înclină lent. O briză moale. Intră într‑un bistrou. Toate gesturile acestea trebuie să fie cât mai naturale, mai fireşti. Mereu senzaţia că este supra­vegheat. Un cadru compus cu grijă. Pe zincul alb, stră­lucitor, al bistroului, platouri mici cu măsline şi mig­dale, cu moluşte marinate, cu anghinare. Printre scau­nele înalte de la bar, grămăjoare de crustacee alb‑roze supte, sfărâmate între dinţi. De grinzile înnegrite cu fierul ars şi fum de cărbune, atârnă pulpe de porc de un roşu vineţiu. O carne sărată, cu o fibră moale aproape elastică. Toate lucrurile acestea s‑au mai văzut. Se pot vedea mereu. Nu poţi inventa întotdeauna ceva nou cu adevărat. Poate doar ordinea faptelor. Întinde mâna şi ia un pahar cu vin alb. Paharele sunt înşirate în linie dreaptă ca soldaţii de plumb, infanteriştii, şi deasupra lor este trecută cu repeziciune sticla. O repeziciune stăpânită, îndemânatică. Se pierd puţine picături. Dar şi ăsta e un efect de duzină. Poate, totuşi, dacă ar fi nişte fapte. De unde să iei mereu fapte, unde să le pândeşti! Acum i s‑a făcut cu adevărat foame. Ar trebui să se scuture pentru câteva clipe de strânsoarea acestui cadru idiot, să poată mânca ceva în linişte. Ceva care să‑i umple gura, o masticaţie întărâtată. Când întinde din nou mâna către paharul cu vin, atinge din greşeală mâna unei fete. Şi ce poţi să faci cu fetele decât să le priveşti! Să te uiţi la ele ca prin geamul unei vitrine. Fata era întoarsă pe jumătate cu spatele. El spune ceva, nici măcar o scuză, bâiguie câteva cuvinte şi fata se răsu­ceşte cu scaunul spre el. Are dinţi laţi ca nişte spatule şi o piele albă. Vinul e acrişor. El cere barmanului cartofi prăjiţi şi carne friptă. Un munte de cartofi prăjiţi şi chiar face gestul, mulând cu palmele deschise conul. După aceea se uită la fată şi fata la el. Se aude clopotul unei trăsuri. Fata spune, e grozav, şi el repetă, grozav… După aceea muşcă dintr‑o anghinare murată pe care o ţine în vârful unei scobitori lungi, rotundă ca un băţ de marocco. Din nou se aude clopotul trăsurii, de data aceasta bătaia e repetată de câteva ori. El se împarte între dorinţa de a‑şi umple gura cu cartofi şi aceea de a aştepta. Fata întreabă, ai făcut baie şi el zice, nu ştiu (de ce or fi trebuind să atârne toate jamboanele astea, punerea în scenă n‑are nici un haz). Cartofii sunt pufoşi şi crocanţi. În momentul acesta îşi aduce aminte de femeia cu taiorul roşu de la recepţie. Bineînţeles că nu are nici o legătură cu ceea ce se întâmplă acum. Fata muşcă din anghinare. E sigur că nu‑i place. Când muşcă, i se văd dinţii laţi ca nişte spatule. Apoi, fără să‑l pri­vească anume, spune, indicând cu un gest dincolo de ea, uite, ea e sora mea, şi el descoperă la dreapta ei o altă fată care nu e nici atrăgătoare nici neatrăgătoare, are totuşi alt fel de piele şi alt fel de dinţi. Întinde mâna şi mai ia un pahar. Ce idiot a fost că n‑a căutat un alt hotel…
Au ieşit toţi trei din bistrou. Cea cu dinţii laţi poartă o rochie scurtă, i se văd genunchii rotunzi, bine desenaţi. Rochia are bretele lungi. Mai ales în spate, unde coboară până aproape de golul rinichilor. Strânge‑mă până voi simţi strânsoarea în rinichi, nişte cuvinte aiurite dintr‑un refren, care curge din uşile bistrourilor. Pielea ei, aici, afară, în lumina zilei, pare mai puţin albă. Şi foarte curată. O curăţenie oarecum septică. Pornesc în lungul promenadei, el cam cu o jumătate de pas în urma lor. Departe, în dreapta, monte Igueldo, de un verde cenu­şiu. Cealaltă păşeşte ţinându‑şi umerii foarte drepţi. Ca şi cum ar fi deprinsă cu o lungă stăruinţă să meargă astfel, aproape fără să‑şi clatine bustul. Şi faţa îi este aproape imobilă. Părul e lung şi se desface în nişte meşe încâlcite pe umeri şi pe spate. Din când în când i se vede ceafa. Cine naiba are nevoie de toate amănuntele astea…
Espadrilele lasă un uşor fâşâit pe asfaltul călduţ. În septembrie toţi devin nepăsători. Au nostalgia sfârşitului. Nu a sfârşitului, a pierderii, a neputinţei. Dacă nu mi‑ar fi prea lene, o aude pe fata cu dinţii ca nişte spatule, m‑aş dezbrăca să fac o baie. Mie nu‑mi place apa prea caldă, e pentru mediteraneenii ăştia… Ricardo îi priveşte pielea umerilor. Nu luceşte. Păcat, îi spune, sunt catolici, altfel ai fi putut să renunţi şi la restul de rochie. Conturul lui Igueldo se desenează din ce în ce mai precis. Ca o căpăţână de zahăr. Ca la Rio. Fata se strâmbă. Ai văzut copiii pe plajă? Fetiţele cele mici de tot, de trei ani, de doi ani, chiar şi cele care de abia au învăţat să se ţină pe picioare… Toate poartă costum de baie, chiloţi şi o fâşie colorată peste piept… Nu ştiu, nu mă uit la copii. Aici există delfini? Delfini, ce nevoie ai de delfini? Mă distrează. O trăsură se încrucişează cu ei. Birjarul loveşte reflex clopotul. E un sunet viu, strident. Poate şi din cauza densităţii aerului. Fata cu părul desfăcut în meşe şi‑a mijit ochii. Cu veselie. Poate că nu e chiar atât de stupidă. Cealaltă izbucneşte, în sfârşit, în râs. Eu sunt Erika. Sora mea e Anne Marie, adică nu, Anne‑Liese, numele ăsta îi place mai mult. Eu sunt dactilografă, ea e pompistă. Eu… Eu nu sunt nimic. Ha, ha… Nu‑i aşa că ai fi jurat că mă cheamă Erika, hai recunoaşte, eu nu mă supăr niciodată… Din nou, şi iarăşi fără nici un motiv, el îşi aduce aminte de femeia cu taiorul roşu de la recepţia hotelului. Ce‑ar putea să sugereze această imagine? Aceeaşi femeie tânără şi puţin dispreţuitoare, la fel îmbrăcată, aceeaşi culoare şi aceeaşi croială „Coco Chanel” a taiorului, dar nu acolo în spatele tejghelei de lemn lustruit. Hai, fapte, alte fapte. De exemplu, un salon îngust, intim se spune, dintr‑un restaurant grecesc sau chinezesc. Scaune cu spătarele şi şezutul din pai de orez; sau scaune din lemn brut grosier. Trebuie să vorbeşti. Să nu rămână pauze prea lungi. Linişte. Şi patronul cu irişii lui vii, nervoşi, obosiţi… Oh, de ce e nevoie de toate porcăriile astea? Clişee, prospecte, aiureli, chiar n‑a mai rămas nici un loc gol, un loc liber pe hartă, hic sunt leones… Nu, Erika, nu, dar aş fi jurat că te cheamă Brunhilda. Ha, ha, ce caraghios eşti! Anne‑Liese ridică din umeri. I se văd mişcându‑se capetele meşelor de păr încâlcite. Priviţi la monte Igueldo cum se luminează, spune fata cu dinţii laţi ca nişte spatule, hai nu faceţi mutrele astea! Suntem la San Sebastian. San Sebastian, San Tiago, Sara Diego, San Salvador, San… Bravooo! Ricardo o trage spre el, recunoscător. Sau mai degrabă se duce el spre ea. Dinţii ca nişte spatule încalecă puţin buza de jos a fetei.

Sfinţii de gheaţă

Un bărbat între două vârste. Aşezat la o masă, cu spatele la piaţeta aproape goală la ora asta. Din locul în care se află, ridicând drept privirea fără nici un balans inutil la dreapta sau la stingă, ochii îi cad exact pe trunchiul unui platan gros, la vreo câţiva metri de masă. Şi care, teoretic, ar trebui să‑i anuleze orice ten­taţie de comunicare cu indiferent ce atracţie, să‑i închidă întreg câmpul vizual. Masa aceasta şi‑a ales‑o el. De altfel, acum e singurul client. Chelnerul i‑a pus mai demult ceva în faţă, o ceaşcă de cacao sau de cafea sau o tisană sau… dar ce ne interesează pe noi ce se află în ceaşca lui! Ceva de care el nu s‑a atins. Scrie. E o zi bună pentru scris. Dincolo de piaţetă, prin deschiderea unei străzi scurte, se vede marea. Intr‑un aer uşor ceţos făcând incertă linia orizontului. Chelnerul se apropie de el întrebându‑l ceva, apoi se îndepărtează. E încă răcoare.
…Am sosit duminică după‑amiază. Mi‑era foame, mâncasem dimineaţă la Valencia în gară o chiflă şi băusem un pahar de cacao cu lapte rece. Acolo în gară am auzit pentru prima dată un „flamenco”. Pe scara unui vagon era un ţigan tânăr bine legat, cu trăsături frumoase, bărbăteşti. În faţa lui erau două fete îmbrăcate cu fuste largi colorate. La început a fost doar un fel de murmur, uşor sincopat, însă ca­denţa avea în ea ceva sigur ca un fel de ridicare implacabilă pe care, fără să ştii de ce, nimic nu ar putea să o împiedice. Apoi am auzit şi văzut lovi­turile palmelor, iar fata a început să cânte. Vocea era aspră şi senzuală, dacă închideai ochii puteai să‑ţi închipui că, undeva, lângă tine, o femeie se pregăteşte de iubire, tot aşa cum şi‑ar fi despletit părul sau şi‑ar fi întors spre afară podul palmelor, la capătul braţelor atârnânde. Cântecul a urcat şi o clipă a existat în el ceva aproape obscen, nişte ţipete erotice oarbe pe marginea unei ravine desfrânate, iar băiatul îşi lovea palmele mai departe cu o înfri­gurare dementă. Şi dintr‑odată s‑au oprit. După aceea au început să glumească între ei. Apoi văzându‑le privirile, nebunia născândă din pupilele lor, am ştiut că iar o să‑i apuce dorinţa aceea dezmăţată, deşi încă nu făceau nimic…
Platanul are porţiuni de scoarţă decojite, defoliate. Un arbore ciudat, platanul! Ca şi cum ar fi un obiect foarte vechi, uscat, care se scorojeşte încet, ireversibil. Sau ca mâinile bătrânilor, inclusiv petele. Între timp chelnerul a luat ceaşca şi acum se întoarce cu ea aburindă. Sunt în total nu mai mult de zece, douăsprezece mese, dintre care la una s‑a mai aşezat între timp un bătrân. El scrie pe hârtie subţire, foiţă de copii dactilo, un scris mare cu literele culcate mult spre dreapta. Un fel de scris naiv sau generos. Deasupra localului se află camerele hotelului, etajul întâi şi, mai sus, mansarda. Zidurile construcţiei sunt foarte groase, fereastra este implantată adânc în zidărie. Acesta a fost primul lucru pe care i s‑a oprit privirea după ce au intrat în cameră Şi el s‑a dus să vadă către ce poate să dea o fereastră de auberge, sau de hotel de categoria a IV‑a. Şi imediat după aceea, când s‑a întors cu spatele, sprijinindu‑se în pervazul foarte lat, a văzut bideul. O băiţă de tablă pe patru picioare încrucişate. Ea stătea pe marginea patului râzând. Picior peste picior. Şi legănându‑se, izbind cu vârful pantofului tabla bideului, care se hâţâna încolo‑încoace. Cu scrisul său lăbărţat umple repede o foiţă pe care o vâră apoi la fundul teancului. Bătrânul citeşte un ziar de dimineaţă. Chelnerul a dispărut de câteva clipe. E nevoie de o oarecare răbdare pentru a umple acest cadru static.
…Am mers toată dimineaţa cu trenul. Mai întâi printre livezile de portocali, şi începusem deja să mă plictisesc de pomii aceia de un verde lucios ca o ostentaţie a pământului. Mai târziu am ieşit la coastă şi mă gândeam că de acum înainte nu mai am altceva de făcut decât să privesc marea, aşa cum ai privi deasupra unui zid înalt, adică simţind tot timpul că nu poţi fugi, dar fără să‑ţi fie teamă. Nu ştiu, nu‑mi amintesc cine era în compartiment, poate că un timp am fost singur şi am dormit. Trenul a intrat din nou în interior, am trecut printre lanţuri de munţi şi m‑ara temut că am greşit, luasem un alt tren şi în loc să mă îndepărtez mă întorceam. Mergeam de aproape treizeci de ore, eram topit de oboseală. De la un moment dat a început să plouă. O ploaie re­pede oblică şiroind pe geamul compartimentului. Apoi am trecut pe lângă o uzină atomo‑electrică. Am văzut pancartele mari de avertizare din tren, iar după ce am înţeles despre ce era vorba mi‑am zis că trebuie să privesc foarte atent, ca să am timpul să memorizez imaginea aceea. Totuşi n‑am reuşit să simt vreo tulburare, abia după ce trecusem, mi‑am dat seama că pe tot spaţiul acela întins – trenul făcuse o mare curbă şi am putut să privesc totul într‑o imagine panoramică – nu zărisem nici un om…
Pare mulţumit. De ceea ce a făcut până acum. Se lasă pe spate, privirea alunecă pe trunchiul platanului. Una dintre ramurile pomului se află în dreptul feres­trei. Ea a spus, hai vino!, fără să‑l privească, uitându‑se doar la bombeul pantofului, care atinge la intervale re­gulate bideul, hâţânându‑l. Ei asta e, doar nu te… Por­căria asta, a spus el, izbind cu putere în băiţa de tablă care se răstoarnă cu zgomot. Fixând scoarţa platanului şi modificându‑şi curbura cristalinului, reuşeşte să ză­rească un şir lung, suitor sau coborâtor asta nu se vede prea bine, de furnici. Nuntă de furnici. Marika a spus, răsturnându‑se pe spate în patul mare lat defonsat (e doar hotel de categoria a III‑a sau a IV‑a, şi poate nici atât, numai un auberge), îmi place să mă culc în anume paturi, prin care au trecut multe perechi, asta mă face parcă mai femeie… Râzând de aerul lui confuz. El răs­punde ridicând un ziar căzut pe linoleum, toate cear­şafurile astea, chiar cu eticheta spălătoriei pe ele, îmi fac scârbă. Şirul de furnici se pierde sub locul de unde se bifurcă o ramură groasă a platanului. Poate că tra­seul se continuă pe o zonă care nu se vede de la el, poate dispar pur şi simplu. În spatele lui trece o bici­cletă. Roţile fâşâie pe asfaltul ud. E duminică dimineaţă, slujba va începe de abia peste o oră. Şi imediat tresare, Johnny! vocea are o inflexiune persuasivă. Tocmai de aceea iritantă în liniştea neutră a dimineţii şi a pla­tanului.
…Aşadar m‑am dat jos la T. Trebuia să aştept până seara, când aveam o legătură mai departe. Mi‑am lăsat geamantanul la depozitul de bagaje şi m‑am uitat bine unde îl pune pentru că mi se mai întâmplase să‑mi ceară mie să‑l caut. Am intrat la restaurantul gării. Era o linie de bar lungă, sinuoasă, cu nişte scaune joase în faţă şi, dacă nu te interesa cine e la dreapta sau la stingă, te simţeai oarecum la adăpost. Am aşteptat un timp, apoi am cerut prin semne o listă de mâncare şi o fată care ştergea pa­hare cu o cârpă mi‑a spus că mâncarea caldă s‑a terminat. M‑am sculat de pe scaun şi de abia după asta mi‑am dat seama că ar fi fost foarte bine să rămân acolo pentru că partea de sus a barului era mult curbată spre înainte închipuind un fel de aco­periş protector aşa încât atunci când stăteai cu capul plecat spre farfurie era ca şi cum te‑ai fi aflat la adăpost.
Am ieşit din sala restaurantului afară, pe peron. Era foarte puţină lume. O zi cumplit de goală, ceva sfâşietor de trist tocmai pentru că nu exista în apa­renţă nici un motiv să fie aşa – afară doar de ideea că e duminică şi poate de sentimentul nedesluşit că mai există câţiva inşi ascunşi, inutili, care se afundă în spaima acestui vid. Am plecat din gară, am urcat la început o stradă în pantă lină, apoi câteva zeci de trepte, m‑am sprijinit de parapetul unei cornişe ca să‑mi trag sufletul şi am intrat în centrul oraşului, îmi era foame, o foame agresivă, m‑am uitat la pre­ţurile afişate pe uşile unor baruri, m‑am hotărât şi am intrat. Aveau câteva platos combinados, am cerut ceva, nu m‑a înţeles bine, a fost chemată o femeie, m‑am prefăcut că înţeleg ce‑mi spune şi ea a dat din cap mulţumită. Într‑o seară, pe coastă, sus, spre Finisterre, într‑un port de pescari, o femeie tânără, îmbrăcată într‑o rochie subţire, de culoare portoca­lie sau roşie, stătea într‑un antrepozit în care se vindea la licitaţie peştele adus de şalupele de pes­cari. Lăzile cu peşte, sortat, erau împinse în mijloc pe pardoseala de piatră udă. După fiecare adjude­care lăzile erau scoase afară. Ar fi trebuit ca acolo înăuntru să miroasă a peşte, a carne intrată puţin în putrefacţie, un miros înţepător, acru, dar nu mi­rosea a nimic. Femeia era foarte atrăgătoare în ro­chia ei subţire aproape transparentă. Prin ferestrele înalte pătrundea lumina de asfinţit, o culoare liniş­tită şi cred că din cauza luminii aceleia am rămas cu senzaţia precisă, ca amintirea unui orb, a culorii rochiei ei…