Condamnat să ucidă

1

Ce părere am despre mine însumi? Proastă. Poate de aceea n‑am reuşit să urc spre vârful piramidei, acolo unde se lăfăiesc mahării. Se zice că pentru asta trebuie să te vinzi. Or eu aş fi făcut‑o la un preţ derizoriu. Nu mă pricep decât să trag targa pe uscat. Moştenire de la tata, dumnezeu să‑l odihnească pe unde i‑or fi putrezind ciolanele… Ca să se trezească dis‑de‑dimineaţă se culca în ogradă, pe o rogojină, cu un bolovan sub cap în loc de pernă. Când soarele se căznea să se ridice de după dealul Geru, îl auzeam orbecăind prin chiler. Legătura dintre tata şi mine a făcut‑o coada de cătină roşie a biciului. Cătina roşie a fost creată special pentru a însemna bucile neisprăviţilor. Nu o dată pentru totdeauna ca dangaua de pe şoldurile vitelor, ci periodic, metodic, cu luare aminte, cu detaşare şi, mai ales, fără milă. Părerea tatei. Vecinul, Costică strânsură, nu era de acord. Biciul? Biciu‑i pentru vite. Pentru de‑alde noi, furca. De fier. Când vecinul punea mâna pe furcă, dispărea tot ce era viu în bătătură. O zbugheau orătăniile care‑ncotro, în frunte cu cele patru puşlamale ale lui: Melu, Ionel, Lae şi Silică, rezultate din trei căsătorii succesive ale vecinului. Dar făcuţi parcă de‑o mamă, aşa erau de zăbăuci şi puşi pe tândăleală. Ca şi mine. Tata, ca orice tată de moda anilor treizeci, trăia cu convingerea că nu va ieşi nimic din mine. În sens filozofic, vreau să spun. Avea darul previziunilor. Cel puţin în ceea ce priveşte oamenii. „Mă, zicea, copchilu‑i dracu’!” Şi, după cum bine se ştie, bătaia‑i ruptă din rai. Lupta contrariilor. Rezultatele, imprevizibile. Atât eu, cât şi băieţii vecinului, în ciuda numărului egal de bătăi încasate, am evoluat în viaţă numai bine să nu se poată trage nicio concluzie. Cine avea răgaz să‑şi dea cu părerea, afirma cu convingere că o să înfundăm puşcăria. Dar, la pârnaie n‑a ajuns decât Ionel… Cel mai mult îl înfuria pe tata amestecul în treburile celor mari. Aşa că legătura dintre adevărul venirii mele pe lume şi coada biciului am făcut‑o de timpuriu. Când nu prea ştiam bine ce‑i cu berzele. Trăgeam cu coada ochiului pe sub fustele femeilor care îşi spoiau pereţii caselor în preajma sărbătorilor de primăvară, cocoţate pe schele încropite din te miri ce. Melu şi Ionel, băieţii din prima căsătorie a vecinului strânsură, care deţineau astfel de informaţii, jurau că ieşisem de pe undeva, de acolo. De sub fuste. Eram în mare încurcătură. Cum rămânea cu berzele?! Am descusut‑o pe Petrica, o fată mai răsărită ca noi, rămasă orfană de război şi luată de ai mei ca ajutor în gospodărie. Petrica a confirmat. M‑am retras în umbra chilerului să rumeg situaţia. Nu‑mi convenea că în loc să fi venit pe lume, aşa cum susţinea mama, zburând pe deasupra islazului comunal, a lanurilor de porumb foşnind în bătaia vântului, a cuhalmului de pe malurile Siretului, a grădinilor şi acoperişurilor caselor, apărusem din acel loc întunecat şi insalubru… Să fi fost mama mincinoasă? Revoltat, am întrebat‑o. S‑a holbat la mine. Şi‑a acoperit gura cu pestelca. Era un caz fără precedent. Convinsă că nu‑l poate rezolva singură, i‑a spus tatei. „Da, mă, a zis tata. P‑acolo ai ieşât. Da’ altî treabî n‑ai? “ Şi ca să‑şi întărească spusele, a pus mâna pe bici. După tipic. Mi s‑a făcut greaţă. De adevăr. Barza mi se părea mai potrivită pentru aşa o treabă delicată. Faţă de spusele mamei, de atunci am început să am oarecare rezerve. Am şi fost un timp supărat pe ea. Un păcat pe care nu pot să mi‑l iert. Dacă‑ar fi singurul…

2

Astăzi este una dintre zilele mele proaste, dintr‑un şir nesfârşit de astfel de zile. Darul unui dumnezeu cu toane. Trag obloanele peste planurile de viitor. Planuri de rahat… Uneori îmi vine s‑o iau razna, peste graniţă, cu speranţa că mă va nimeri glontele unui grănicer zelos… Dar azi, nu‑mi arde nici măcar de plumbul izbăvitor. Ţin în mână cartea lui Sabato Despre eroi şi morminte. Trec peste rânduri cu mutra mea de zile negre, fără să pricep mare lucru. Reţin expresii ca acestea : …e o ţară scârboasă, în care reuşesc doar neruşinaţii… nu vrei să spui că omenirea e altceva decât o albie de porci… ăştia (Bach, Beethoven) suferă pentru toţi, iar restul – o adunătură de netrebnici, pui de căţea sau cretini… Panseuri care nu‑mi produc satisfacţia scontată de traducător prin asimilare şi comparaţie cu propria mea ţară. Aceste fraze şi altele fuseseră subliniate cu o mână nesigură, probabil mâna gheboasei, doamna Eugenia, bătrâna de la care împrumut cărţi. Sau bani. După un număr de pagini, îmi atrage atenţia o afirmaţie : Triumful are totdeauna ceva vulgar şi oribil. Ideea seamănă cu una dintre găselniţele mele, un fel de scuză pentru neputinţa mea de a parveni. Mă opresc din citit să văd cărui personaj îi atribuise Sabato felul meu de a gândi. Este Alejandra, autoarea atentatului împotriva propriului tată. Încerc să‑i dau o alcătuire fizică: ochi mari, sprâncene depărtate de rădăcina nasului, frunte înaltă, uşor bombată, gura cu buza de jos răsfrântă provocator şi ironic, păr lung, printre şuviţele căruia răsar umerii goi, încă neîmpliniţi… Rezultatul mă descumpăneşte: Alejandra… Îmi năvălesc în minte amintiri răscolitoare… Alexandra… Fatamutei din cimitir… Imagini fragmentare, din trecut, capătă contur… Tata… Un băietan din grupul nostru, al celor ce mânam dimineaţa vitele spre cuhalm călărind caii rămaşi după încheierea războiului, zace năclăit în sânge pe paiele din coşul căruţei… Umbre alunecă prin întunericul uliţei… Duba neagră…

3

Un tropot de paşi pe scări. Diana, prietena Laurei, soţia mea, dă buzna în apartament. „Iar m‑a bătuuut!”, se smiorcăie. Cu fusta ridicată până sub bărbie, îşi inventariază vânătăile, arătându‑ni‑le cu vârful degetului, Laurei şi mie. „Păi spuneai că bătaia îţi sporeşte apetitul sexual”, zic. „O palmă‑două, nu să mă schilodească, bruta dracului !” Laura îi aduce o pungă cu gheaţă. I‑o pune pe zvârci. Diana dă ochii peste cap. Ţipă. Privirile ni se întâlnesc. Mă conving, dacă mai este nevoie, că apetitul sexual al Dianei creşte din orice. N‑aş jura că n‑am păcătuit în gând în timp ce mi‑o închipui despuiată. Nici n‑aş jura că nu şi‑a arătat dedesubturile doar dintr‑o pornire de revoltă faţă de corecţia primită de la Dan. Diana exercită o atracţie deosebită asupra bărbaţilor. Nu neapărat legată de sfera sexualităţii, ci mai ales a instinctului de protecţie faţă de femei al acestora. Sunt convins că nouă din zece masculi ar sări la gâtul lui Dan dacă ar fi de faţă la una din scenele de violenţă care alcătuiesc preambulul descătuşărilor lor pasionale. Eu mă situez pe locul celui de al zecelea… Tipa abia a trecut de treizeci de ani. Fiecare detaliu al trupului ei subliniat de îmbrăcămintea croită, fără doar şi poate, cu scopul de a i‑l scoate în evidenţă, invită la studii anatomice… Mai ales asupra a ceea ce nu se vede… Şi asta în condiţiile penuriei alimentare, a restricţiei carburanţilor, a legii 18 şi a terorii instituite de securitate… Un bărbat, cât de cât normal, nu poate să nu intuiască, văzându‑i unduirile din timpul mersului, aparent, fără nicio urmă de ostentaţie, talentele, cum se spune când, între bărbaţi, vine vorba despre sex. În plus, Diana este şi blondă, un atribut care acoperă o paletă largă de gusturi, de la romantismul timizilor la violenţa brutelor, dintre care face parte şi iubitul ei soţ. Dar se pune întrebarea: oare Diana nu cumva tocmai pentru această calitate l‑a acceptat ca partener de viaţă? Şi atunci, pentru ce se mai smiorcăie… În ce mă priveşte, consider că atât smiorcăiala, cât şi celelalte atribute etalate de ea, mai mult sau mai puţin subtil, nu sunt altceva decât forme de manipulare…

4

Seara, rămaşi singuri, Laura mă întreabă dacă mă culcasem cu Diana. Nu e pentru prima oară când Laura face incursiuni în viaţa mea extraconjugală. Pare indiferentă, ca şi cum acest fapt ar fi nu numai posibil, dar şi firesc. Neg. „ De ce ? se miră. E o fată aşa de frumoasă… Şi accesibilă.” „Miroase a cal înfierbântat”, zic. Mă strâmb involuntar, deşi, în copilărie, izul acru al sudorii cailor mi se părea la fel de firesc ca şi lătratul câinilor… sau gustul laptelui muls direct în gură din ţâţa vacilor… sau atingerea catifelată a prafului uliţei în care mi se afundau tălpile goale în miezul verilor. „Când o să uiţi cum mirosea, o să regreţi că un asemenea amănunt te‑a determinat să‑mi rămâi fidel, continuă Laura. Repulsia pentru mirosurile originare arată cât de pervertite ne sunt simţurile. Oare un câine care îşi tot bagă cu insistenţă nasul sub coada iubitei o face cu speranţa că va adulmeca acolo un Channel, un Christian Dior, un Van Cleef & Arpels sau un Norell? Natura n‑ar trebui să facă concesii educaţiei noastre estetice. S‑ar cuveni ca atracţia dintre sexe să urmeze legile firii, nu îndemnurile reclamelor pentru Rexona sau Impulse. Altfel ne vom trezi că parfumurile vor deveni un criteriu de selecţie naturală. Mă întreb dacă nu cumva tocmai rafinamentul la care au ajuns ţările supercivilizate stă la originea scăderii potenţei masculilor şi, implicit, a ratei natalităţii”. „Şi ce propui? Să distribuim ţiganilor parfumuri pentru a le potoli zelul cu care îşi călăresc pirandele? Să ne salvăm astfel naţia ameninţată cu cotropirea din interior?” Laura priveşte în jur să se asigure că nu‑i nicio fereastră deschisă prin care să se strecoare astfel de idei. Apoi revine la subiectul iniţial. „Dacă te culcai cu Diana, mi‑ai fi mărturisit?” Mă întreb dacă vrea să mi‑o arunce pe Diana în braţe. Cu ce scop? Superficialitatea cu care tratează astăzi posibilitatea unui adulter mă face să cred că Laura este preocupată de probleme mult mai importante, ce depăşesc banalele legături bazate pe sentimentele iniţiale dintre soţi, care ne‑a făcut să ajungem în fundătura acestui mariaj. Sau, asemenea majorităţii femeilor ajunse, cum spunea mama, la casa lor, este convinsă de fidelitatea mea. Pe care mi‑o testează, pentru orice eventualitate, în acest mod neinspirat şi naiv… Reiau lectura romanului Despre eroi şi morminte al lui Ernesto Sabato, fără să‑i răspund. Curând, acţiunea începe să‑mi acapareze atenţia. Dar ţara şi personajele descrise de autor nu se află la celălalt capăt al lumii, în America Latină, ci în imediata mea apropiere. Este propria mea ţară, acaparată de nemernici. Iar Alejandra, asasina propriului său tată, nu‑i alta decât Alexandra pe care ai mei au cules‑o aproape moartă de foame din cocioaba din cimitir, după ce eu am descoperit‑o zăcând lângă trupul neînsufleţit al mutei, mama ei. Celeilalte fete, Petrica, luată de suflet după terminarea războiului, ai mei îi făcuseră un rost şi, probabil, tatei, în ciuda durităţii pe care o afişa uneori mai ales în scop educativ faţă de mine, i s‑a părut nefiresc locul gol rămas după plecarea ei şi a aşezat‑o pe fatamutei lângă noi, copiii lui, tratând‑o fără nicio diferenţă, mai puţin bătaia, al cărei beneficiar eram doar eu. Să fie o simplă coincidenţă felul în care bătrâna gheboasă mi‑a îndesat cartea lui Sabato în mâini? Nu cumva sublinierile şi asemănarea dintre cele două nume şi situaţii erau menite să mă atragă într‑o capcană din care nu aveam cum să mai ies? Din nou am senzaţia că o parte din mine îşi duce existenţa în altă parte a lumii sau chiar în altă lume…

5

Unul dintre băieţii vecinului strânsură avea o adevărată pasiune pentru împuşcături. Era Ionel, al doilea născut din prima căsătorie. Material exploziv exista din belşug. Războiul trecut peste noi lăsase în urmă suficientă muniţie pentru a satisface pofta lui Ionel de a speria satul cu bufnituri ce aminteau de luptele cu ruşii, apoi cu nemţii. Adunam din ţarnă şi din grădini cartuşe de tot felul: de carabină, de mitralieră, de automat rusesc, de pistoale Mauser. Ionel înfigea cartuşul în pământ, cu ţâful în jos. Urina alături, udând praful. Cu clisa obţinută astfel fixa un cui în capsa cartuşului. Striga: „Parda!” Ne trânteam cu burţile goale în ţărână, cu degetele în urechi, cu pleoapele încreţite de strânse ce erau. Ionel lovea cuiul cu măciulia ghioagei de strâns vitele. Avea precizie. Nimerea la fix! Eram mândru cu aşa vecin. S‑au sesizat jândarii. Ne‑a pârât unul de‑alde Panfile. Tocmai el, care pescuia în Siret cu grenade şi trotil. Sau tocmai de aceea, să nu consumăm muniţia degeaba. Ne‑am trezit cu Vasile, jandarmul, în spatele nostru, ieşit dintr‑o porumbişte. „Ce faceţi, mă, pramatiilor, aici?” „Ne jucăm, bre, de‑a războiu’!”. Dă să pună mâna pe Ionel. Ţi‑ai găsit! Nici peştele în Talabasca nu era mai alunecos. Noi, ceilalţi, eram hăt! departe. Strigam cât ne ţinea gura: „Nea Vasile, om cel mare, care n‑are de mâncare.” Era o foamete cumplită pe timpul acela, prin ‘46. Murea lumea pe capete… Când cartuşele s‑au rărit şi nu le mai găseam la tot pasul, a venit rândul muniţiei din lada de vânătoare a tatei. O capsă‑două mai treacă‑meargă, lipsa putea rămâne neobservată, dar curând am ajuns la fundul lăzii. Cum să nu se observe furtul!? Din prima clipă, tata n‑a avut nicio urmă de îndoială asupra autorului. A urmat interogatoriul. În faţa probelor indubitabile, a trebuit să recunosc. Adevărul a triumfat. Pe fundul meu! Coada de cătină roşie a biciului şi‑a făcut încă o dată datoria. Dar, deoarece complicitatea se pedepseşte ca şi fapta, nici părtaşii la furt n‑au scăpat: Melu, Ionel, Culai şi Silică au încasat un număr de lovituri, socotesc eu acuma, când sunt în posesia legilor matematicii, invers proporţional cu viteza de deplasare a fiecăruia.

6

Culai era cel mai molâu. Vecinul îl orânduia, în materie de chelfăneală, ultimul, ca nu cumva, între timp, ceilalţi, adevăraţii vinovaţi, să se facă nevăzuţi şi să scape nealtoiţi. Mama lui Culai, a doua nevastă a vecinului, murise la naştere. Mama l‑alde Melu şi Ionel se stinsese de oftică. Cei doi erau, deci, fraţi şi de mamă, şi de tată. Mama lui Silică, a treia nevastă a vecinului, trăia. Aşa că, singurul dintre fraţi care nu avea niciun sprijin era Culai. Era rudă pe de‑a‑ntregul doar cu taică‑său. Cu aşa rudă, îţi vine să nu mai vrei nimic pe lumea asta. Culai nu vroia nimic pe lumea asta. Se ferea să stea în calea cuiva. Doar când era zădărât, devenea agresiv. La fel ca animalele din grădina zoologică din Paris, după cum avertiza un anunţ la intrarea acesteia. Într‑o zi ne‑am încăierat. Nu mai ştiu de la ce. Dar de la ce nu se încaieră oamenii… Mi‑a învineţit un ochi, mi‑a articulat un genunchi în boaşe, de am jucat tontoroiul zece minute, ca ursul chior al ţiganilor. Numai că eu, pe gratis. Mi‑a dezbârnat şi o ureche. Mi‑a rămas semn. Eu i‑am scos un dinte din faţă. Însemna că nu va mai putea să scuipe printre dinţi în vecii vecilor. S‑a dus cu dintele la tata. Tata m‑a întrebat: „E adevărat că tu i l‑ai rupt?” „Da”, am zis. Numai un nemernic poate să mintă în faţa unor astfel de probe. Din nou adevărul a biruit. Pe bucile mele. E drept că lui Culai i‑am plătit‑o. De Paşte, mama m‑a trimis, proaspăt îmbăiat şi primenit, la spovedanie, la biserica unde slujea popa Ghircă, vecinul nostru de la răsărit. Îmi bătea inima de teamă. Cum era să‑i înşir popii toate potlogăriile pentru care satul nu vedea decât o singură soluţie: puşcăria? Putea să fie popa de altă părere? Să scap numai cu câteva mătănii şi un post negru în vinerea mare? Să mint, fie chiar şi numai prin omiterea unor mici păcate, nici nu‑mi trecea prin minte. Eram convins că dumnezeu ştie cu lux de amănunte cât de ticălos sunt. Singura şansă să fiu iertat, cel puţin aşa susţineau ai mei, era să spun tot. Cu glas tremurând, i‑am mărturisit popii până şi felul în care o pândeam pe Luleta, fiica lui cea mică, cum se aşeza pe vine pe prispa din dosul casei, adică dinspre noi, şi se spăla la părţile ruşinoase, turnându‑şi apă dintr‑o ulcică. Riscam astfel să nu mai asist niciodată la acest plăcut spectacol. Popa m‑a apucat de grumaz, gata să mă sugrume. Noroc că mai erau enoriaşi prin preajmă şi mi‑a dat drumul. S‑a liniştit – vorba vine liniştit!  – cu mare greutate. Mă fixa cu nişte ochi injectaţi, ca de taur furios, gata să reia atacul. M‑a întrebat printre scrâşnituri de dinţi dacă sărisem vreodată zăplazul. Am negat cu vehemenţă. Cu chiu, cu vai, a revenit la rolul lui de păstor al sufletelor noastre. A avut răbdare să mă asculte până la capăt. I‑am spus că noi, băieţii, ne mai uităm după câte o fată, dar că ceea ce fac alte vieţuitoare când se călăresc, nu facem decât cu fetele lui Petcu, când le prindem prin ţarnă sau pe după grădini, că lor le place şi nu ne pârăsc la alde tata. Altminteri, ne uşurăm cum putem, singuri sau cu găinile, cum face Culai al vecinului strânsură. De mirare, sprâncenele popii mai‑mai să‑i dispară sub potcap. M‑a alungat din biserică făcând semnul crucii în urma mea. Seara, popa i‑a spus lui strânsură că Lae, Culai adică, îi spurcă orătăniile. Doamne, ce bătaie a încasat! Aş fi jurat că n‑o să‑l mai văd întreg. Ţi‑ai găsit!

7

A doua zi, la birou, constat că ceva nu‑i în regulă. Îmi trec în revistă lucrurile. Nu lipseşte nimic. Niciun obiect n‑a fost clintit de la locul lui. Şi totuşi ceva îmi indică o prezenţă străină. Nu neapărat materială. Un om n‑ar avea unde să se ascundă. Nici măcar o pisică. Şi totuşi, în imediata mea apropiere simt că se află cineva. Rămân un timp nemişcat. Caut cu privirile fiecare ungher, iar prin cap îmi trec tot felul de idei anapoda… La Nürnberg, medicii criminali care făceau experienţe pe deţinuţi în lagărele de exterminare au fost condamnaţi la moarte. Nu toţi. Unii au scăpat. Poate chiar cu ajutorul structurilor de spionaj ale puterilor învingătoare… Metodele de spălare a creierelor au fost preluate şi se folosesc peste tot în lume unde moralul adversarilor trebuie compromis… De ce am fi străini de toate acestea? De ce să demascăm şi să consumăm mijloace costisitoare de urmărire a disidenţilor când le putem induce ideile noastre?… Sau teamă?… Sau gânduri sinucigaşe?… Sau intenţii criminale, de răzbunare, de exemplu?… De ce nu m‑a părăsit niciodată gândul că va veni şi clipa răfuielilor cu cei care mi‑au distrus familia, mi‑au schimbat cursul firesc al vieţii, că aceştia trebuie să plătească? De ce nu accept, ca atâtea milioane de oameni, situaţia actuală, atâta timp cât îmi oferă, de bine, de rău, siguranţa zilei de mâine, un oarecare grad de libertate, chiar dacă asta presupune acceptarea unor compromisuri?… Ceea ce simt nu este neapărat teamă de ceva sau de cineva, ci senzaţia că mă aflu sub influenţa unei voinţe străine care mi se insinuează în subconştient, dirijându‑mă… Mă simt ridicol. Într‑o instituţie în care, în plină zi, mişună sute de oameni prin apropiere, să mă simt controlat! … De cine şi cu ce scop? Un fior rece îmi străbate şira spinării. Mă apropii de fereastră. O deschid. Câteva muşte mari, verzi, dau buzna în încăpere. Trec la câţiva centimetri de faţa mea. Se lovesc cu zgomot de geamurile celorlalte ferestre. O duhoare de hoit şi de excremente mă face să mă dau cu un pas înapoi. Vântul ridică de pe pervazul ferestrei un nor de praf cenuşiu, înecăcios, binefacerile celor două combinate care ne sufocă, ne consumă oxigenul şi banii… Mă simt străin, singur şi vulnerabil. Cineva sau ceva îmi descifrează gândurile, intenţiile. Sunt la dispoziţia unei puteri obscure. Trebuie să fug, să mă ascund. Dar unde şi de cine? Închid fereastra. Mă aşez la birou. Închid ochii. Îmi astup urechile cu palmele. Aud clipocitul unor valuri ce se lovesc de mal… Văd o întindere nesfârşită de stuf ce unduieşte în bătaia vântului… Ici‑colo, câte o insulă de sălcii opune verdele lor insolit monotoniei peisajului… Sunt imagini pe care le văd adesea când ies la pescuit sau la vânătoare. Şi totuşi altceva! Ultima informaţie despre tata se referea la evadarea lui. Nu putuse să aştepte, ca cei mai mulţi, sfârşitul calvarului. Adică moartea sau pentru câţiva aleşi ai soartei, eliberarea. Tata fugise şi fusese împuşcat, la câţiva kilometri de lagăr. Aşa s‑a zvonit. Un glas mă face să mă treacă sudorile. „De ce ţi‑e teamă? Doar eşti ambasadorul nostru acolo!” Prin minte îmi trec fragmente din cartea lui Sabato. Văd lumea de azi cu ochii Alejandrei: grotescă, murdară, inconştientă, sinucigaşă… Într‑o astfel de lume sunt ambasador… Dar al cui?

8

Intrarea Laurei mă face să tresar. Deschid ochii. O privesc. Arată ca de obicei: stăpână pe ea, conştientă de propria‑i frumuseţe. Nu pot să nu‑i admir trăsăturile ce au o puritate de statuie, dar şi o răceală comparabilă. Dă impresia că nu o preocupă altceva decât ridicarea soclului pentru viitorul ei monument. Pare parcă pregătită să‑mi spună: „De ajuns! Ne‑am întâlnit, ne‑am iubit, e timpul să ne vedem fiecare de drumul lui…” Faptul că nu mi‑o spune nu mă linişteşte, ci îmi întăreşte bănuiala că nu‑i vorba decât de o amânare. „Te‑am căutat mai devreme, spune. Unde ai fost?” Încerc să‑mi ascund mirarea. Nu părăsisem încăperea, nici măcar o secundă. Minţea sau devenisem invizibil? „La telefon, precizează ea observându‑mi mirarea. Poate că n‑a sunat. Se mai întâmplă. Voiam să‑ţi spun că ceva nu merge, nu se leagă…” „În legătură cu ce?” „Cu promovarea mea. Undeva, pe sus, se tot împiedică.” „Concurenţa”, sugerez eu. Clatină neconvinsă din cap. Nu acceptă că cineva din instituţie o poate depăşi din vreun punct de vedere. „Cred mai degrabă că e vorba de dosar. Vreo pată neagră în trecutul unei rude”, îşi dă ea cu părerea. „Vie sau moartă?” întreb fără să vreau.