Copil la ruşi

Copil la ruşi de Leo Butnaru

1
Mică prolegomene

Îmi plăceau hulubii. Tuţa (aşa i-am spus tatălui meu totdeauna) construia porumbare – le amenaja acestor păsări de casă şi de cer loc de trai şi puire sub streaşină, plasând patrulatere de scândură, ici-colo cu deschideri/intrări. Creşteam şi admiram hulubii „de-a roata”, furtunatici, după ce se întorceau din înălţimile luminii pe pământurile lumii, iar seara găbjeam câte pe vreunul, cel mai nebunatic-furtunatic, cercetându-i penetul-evantai al cozii, să văd câte zgârieturi de gheare are el, pentru că, atunci când se dă îndărăt peste cap, rostogolindu-şi tumbele în tăriile văzduhului, hulubii îşi trec ghearele prin penet, „rănindu-l”, însemnându-l. Astăzi, o retro-analogie mă întoarce spre acele timpuri cu o pilduire din Platon care, în dialogul Theaitetos, reprezintă structurarea cunoştinţelor, pe care – spune Socrate, protagonistul-interlocutor – le adunăm cu vârsta, cu anii, ca pe păsările câmpului, cerului, curţilor într-un unic şi metaf(i)oric porumbar, în care unele păsări vor trăi în stoluri, deoparte, altele – adunate împreună în colonii nu prea mari de cuibăriri, celelalte – singuratice, zburând printre surate, pe unde şi cum se nimereşte. Din raţionamentele socratiene/platoniene reiese, prin analogie, că acel columbar ar fi sufletul în care, atâta vreme cât suntem copii, ar fi gol, „iar în locul păsărilor să ne imaginăm cunoaşteri; cu-noaşterea pe care cineva o posedă, o închide în colivie şi vom afirma că a fost învăţat sau găsit obiectul însuşi a cărui cunoaştere este şi că aceasta înseamnă a cunoaşte”, precum se spune în celebra ediţie a operelor lui Platon, îngrijită de Noica şi Creţia. Astfel, printr-o continuare de etajare a analogiilor, ar reieşi că (şi) aceste note, mărturisiri, tentative de memorii cât mai fidele, însă nedelimitate de literatură, stil, metaforă, mod de a regiza beletristic etc., – deci, aceste file de comunicare feed back cu tine însuţi ar reprezenta cumva oglindirea modului de a se popula columbarul sufletului meu, al conştiinţei mele, vârstei, destinului meu cu acele „păsări de câmp (porumbei sau altceva)” ale cunoştinţelor şi experienţelor de viaţă, întru devenire şi modelare de persoană sau, poate că, chiar personalitate. Este comunicarea prin care îţi întruneşti experienţele şi dărniciile oferite de copilărie şi memoria despre ea în panoramă prin care trec senzorii literari ai subliminalului; panoramă creatoare/re-creatoarea prin recursul la infinita diversitate de opţiuni, subiecte, dorinţi, întâmplări, „proiecte” pe care nu numai că ţi le (re)propune copilăria, ci o parte a cărora „le-a (şi) realizat” chiar ea însăşi – prin şansa, norocul de a fi fost, de a-ţi fi fost dată ţie (anume) în existenţă subcerească.

Şi tot sugestiv-frumos se spune în dialogul dintre Socrate şi Theaitetos că acele cunoştinţe-păsări pe care copilul-om „şi le-a pus într-o colivie care îi aparţine – să le ia şi să le aibă oricând vrea, vânând-o oricând pe cea care ar vrea-o” presupun că are o legătură, prin – iarăşi! – analogie („etajul”-subtextul-„sustextul”(!) patru, cinci? al câtelea ar fi?…) şi cu actul scrisului-mărturisitului ce se întâmplă chiar acum, instantaneu, ad hoc, în conştiinţa mea, sub ochii mei, în vârful degetelor mele, pe tastele com-puterului, pe ecranul acestuia, pentru că mai spune Socrate despre acele păsări (cunoştinţe) că omul, după ce le „vânează” pe cele pe care şi le doreşte, mai apoi le volniceşte, le dă drumul (cerurilor), fiind „liber să facă acest lucru ori de câte ori ar găsi de cuviinţă”. Astfel se întâmplă actul scrisului, mărturisitului, re-amintitului – prin eliberarea păsărilor care, în copilărie, în şcolăria primară ţi-au populat porumbarul sufletului; eliberare graţie căreia să descoperi tu însuţi că mai există şi o libertate, dar şi responsabilitate a condiţiei de copil. Iar dimpreună, în preactul scrisului sau în timpul acestuia, vârstele tale, dimpreună, în sinteză, esenţializare, re-conş-tientizează reperele spirituale definitorii ale copi-lăriei în care, prin joacă şi clase primare, începi/începeai a deveni cineva.

Bineînţeles, printre acel „vânat (de) păsări de câmp (porumbei sau altceva)” era, fireşte, şi pupăza lui Nică a Petrei; pupăza găbjită în scorbura din tei şi adusă în podul casei de unde, mai apoi, văzându-se (văzând-o noi) din nou liberă, se cuibărise în porumbarele sufletelor noastre de copil, venind din porumbarul de aur al scrisului crengian, din fermecătoarele „Amintiri din copilărie”. Ba chiar am impresia că, în virtutea analogiilor de neevitat (!), Ion Creangă chiar ar fi fost asemuit unui Socrate (nu, nu cu – doar – unul al românilor! – ci al tuturor, cum e şi înţeleptul grec al antichităţilor şi perpetuei contemporaneităţi ale lumii, la care nu rezist a reveni, spre a mai cita: „Întorcându-ne, aşadar, la vânătoarea şi posesia porumbeilor (pupezelor! – l.b.), vom spune că era o vânătoare dublă: una, cea dintâi, mai înainte de posesie, iar cealaltă, făcută de cel care posedă (şi… povesteşte – n.m.), pentru a prinde şi a avea în mâini ceea ce posedă demult. Tot aşa şi cunoştinţele pe care le avea de multă vreme, învăţându-le, le şi cunoaşte, rămân de învăţat din nou, chiar şi acestea, prinzând şi stăpânind fiecare cunoştinţă – pe care o posedă de multă vreme, sigur, dar nu îi era la îndemână reflecţiei sale”. Astfel că memoria mea a redeschis acea vânătoare dublă, în speranţa de a (re)prinde cât mai mulţi din porumbeii şi pupezele odinioarelor de foarte demult (tumult) ale adâncii mele copilării. E o „vânătoare” de detalii ce ţi se dezvăluie surprinzător, comportând şi revelaţia/dovada implicită că, în ceea ce întreprinzi şi ce eşti, nu poţi face abstracţie şi de experienţa propriei copilării. Surprinzător, pentru că, de nu ţi se revelau acum, nici nu ai mai fi bănuit că ţi-au aparţinut cândva, că tu le-ai aparţinut (şi… ţi-ai aparţinut!), că îţi vizează anume destinul tău de copil întru devenire de om sadea. Da, sunt anume acele păsări-cunoştinţe-detalii, cuvinte (aripate!) – „unele în stoluri, deoparte de celelalte, altele adunate câteva, iar altele, singuratice, care zboară printre toate, pe unde se nimereşte” – în leitul proces de revelare şi scriere a acestor memorii-păsări; „păsări de câmp (porumbei şi altceva)”, precum zicea Socrate.

Şi, iată, în aievea-retro-imaginaţia mea, acolo, în aura casei părinteşti din Negureni, ca un zmeu de indigo umbra hulubului alunecă razant peste troscotul ogrăzii, pe lângă nările lui Cotoman, dulăul ce stă cu botul pe labe, pe lângă gheruţele pisicii tolănite la soare, pe lângă picioarele mele – ale tale, copilăria mea desculţă sau în sandalete uşoare, ca aripile de la gleznele lui Hermes, – săltând, umbra, zmeul ei indigo în zig-zag, escaladând cele câteva trepte ale pragului casei şi – brusc vertical! – fulgerând pe albul peretelui ca pe o pistă de ghips, până dispare sub streaşină, în porumbarul meşterit din scânduri amirosinde a răşină şi tămâie, contopindu-se, umbra, cu pasărea care i-a dat contur. Dispare brusc, umbra, absorbită instantaneu de penetul hulubului reîntors la cuib. Şi această mişcare este exact în contextul socratian/platonian scrutat ceva mai sus, din care reiese – îmi spuneam – că acel cuib se află în columbarul care ar fi sufletul…

(Spun astea încercând – a câta oară! – o senzaţie mai specială, care-mi revine din când în când în memorie: ceea ce încercam atunci când apropiam de obraz vreun pui de porumbel, vrând să-l mângâi (şi) cu tremurătoarea-mi, clipi-toarea-mi… pleoapă…)