Cum se fabrică o emoţie

După apariţia monumentalei (la propriu) Istorii a literaturii române contemporane, 1941-2000, Alex Ştefănescu este omul zilei în critica literară românească. Admirat sau pizmuit de confraţi, invitat şi celebrat cu fast în oraşele de provincie, intervievat de superbe ziariste, Alex Ştefănescu se află mereu în centrul atenţiei, prezenţa sa într-un loc este imposibil să treacă neobservată. Chiar şi cei care îşi propun să îl ignore ajung până la urmă să îşi piardă cumpătul, încep să-l vâneze cu invectivele lor, sporindu-i, indirect, vizibilitatea, notorietatea şi popularitatea. Alex Ştefănescu este, în lumea literaturii, genul de personaj care nu lasă pe nimeni indiferent. Unii îi sunt prieteni, alţii duşmani de moarte (cei neincluşi în Istorie şi cei menţionaţi în emisiunea sa TV rezervată cărţilor proaste, Tichia de mărgăritar). În fine, mai există o categorie, a celor care îl cultivă cu speranţa secretă că i-ar putea intra în graţii şi că în felul acesta şi-ar putea asigura un viitor luminos în literatura română.
Tudorel Urian

„Alex. Ştefănescu este singurul critic român contemporan care, metodic, conferă criticii caracteristicile unui «act de persuasiune». El face uz de o veritabilă strategie de seducere a cititorului: limbajul este dezabstractizat, fără a-şi pierde însă competenţa şi precizia conceptuală; expresia critică, mereu dezinvoltă şi de multe ori memorabilă, are o anumită materialitate fragedă, fiind astfel uşor de receptat; plăcerea lecturii şi a scrisului, aproape palpabilă, devine contaminantă şi îmbie la reverii hedoniste; în sfârşit, discursul e împănat de comparaţii sugestive şi cu atât mai şocante cu cât nu se produc în spaţiul livrescului, ci al experienţei comune, conţinând şi o infuzie de umor graţios care întreţine comuniunea afectivă cu cititorul.”

„În volumul Cum se fabrică o emoţie autorul adoptă forma dialogală a discursului (între un eu inocent-iscoditor şi unul doct, profesoral) dând dinamism şi o concreteţe plină de substanţă problemelor convocate: stilul aluziv, natura artei, relaţia artist-public, talentul, valoarea, mecanismul psihologic al creaţiei, succesul etc. Este vorba, de fapt, despre un mic „tratat” de educaţie estetică, alert, eficient şi care, în mod expres, se adresează unui public concret.”
Petru Poantă