Cum se fabrică o emoţie

Cum se fabrică o emoţie de Alex Ştefănescu

Alex. Ştefănescu
I

– Am fost aseară într-o vizită şi l-am cu-noscut pe A. Toată lumea îmi vorbise despre el ca despre un om cu umor. Ei bine, m-a dezamăgit. N-are umor. De câte ori spune o anecdotă, simte nevoia s-o explice.
– Şi ce vezi rău în asta?
– Chiar nu-ţi dai seama? Explicând o glumă, o stricăm. Îi distrugem farmecul.
– Sau i-l accentuăm…
– În nici un caz. Poţi verifica şi singur: fă o ironie într-un grup de prieteni, explic-o şi observă dacă se găseşte cineva care să te aprobe.
– Ştiu că reacţia curentă este una de dezaprobare. Dar aceasta numai din cauză că oamenii, aproape toţi, suferă de vanitate. Dacă n-ar fi vanitoşi, n-ar reacţiona aşa.
– Nu văd legătura.
– Ar trebui să nu-ţi explic, ca să nu distrug farmecul a ceea ce ţi-am spus… Dar nu e în stilul meu… De fapt, ce anume ne place când cineva ne vorbeşte cu subînţelesuri? Ne flatează, fără îndoială, încrederea pe care ne-o arată vorbitorul. Faptul că se rezumă să schiţeze o idee, să o sugereze constituie cea mai bună dovadă că ne consideră destul de inteligenţi ca să completăm singuri mesajul. Ne simţim astfel admişi – ca parteneri cu drepturi egale – într-o complicitate electivă, într-un fel de confrerie a înţele-gătorilor (eterna nostalgie a elitei). Dacă, dimpotrivă, se grăbeşte să explice sensul ascuns, avem senti-mentul unei frustrări sau chiar ne simţim ofensaţi: de ce ni s-a retras încrederea?
– Nu ţi se pare că ai mers prea departe cu demonstraţia (din politeţe nu spun „cu sofismele”)? Dacă ar fi aşa cum spui, ar însemna că o mare parte din literatură – literatura aluzivă – îşi datorează succesul doar dorinţei noastre secrete de a fi consideraţi inteligenţi.
– Aşa şi este. Iar sensibilitatea publicului faţă de acest gen de literatură creşte în momentul în care scriitorul se mai şi referă la teme de mare interes: sexualitatea şi puterea. În secolul nouăsprezece obsesiile principale erau dragostea şi averea. Ele s-au metamorfozat între timp, s-au radicalizat, dar în esenţa lor au rămas aceleaşi. Le regăsim în operele scriitorilor de pe întreaga planetă.
– Iată o dovadă că sunt viabile. De ce le-am desconsidera? De ce am crede că forţa lor de a capta atenţia a milioane de oameni trebuie privită cu suspiciune?
– Fără îndoială că sunt teme de maximă importanţă, atâta timp cât rezumă existenţa însăşi şi găsesc rezonanţă în atâtea conştiinţe. Dar aceasta nu justifică exploatarea lor cu mijloace ieftine, neliterare. Un şahist are dreptul să recurgă la orice metodă pentru a câştiga o partidă, însă numai în limitele regulilor jocului. El nu are, de exemplu, dreptul să-i distragă adversarului atenţia cu petarde şi artificii. În mod similar, scriitorul poate recurge la procedee oricât de inventive în scopul de-a obţine succes de public, dar aceasta numai cu condiţia ca procedeele acelea să rămână literare. El încalcă, de pildă, convenţia dacă pune bancnote între paginile cărţilor sale pentru a le face mai atractive.
– Stilul aluziv este un procedeu la fel de neli-terar ca punerea de bancnote între paginile cărţilor?
– Da. Pentru că se adresează nu sensibilităţii estetice a cititorilor, ci vanităţii lor, în plus, când aluziile se referă la sexualitate sau la putere, intervine şi plăcerea de a desfiinţa – fie şi temporar, în spaţiul lecturii – o interdicţie. Este o plăcere analizată pe larg de Freud. Ea se asociază foarte bine cu vanitatea, deoarece cititorii se simt invitaţi la un fel de îndeletnicire conspirativă. Dacă ar veni cineva şi le-ar propune, prin semne misterioase, să meargă împreună la un club de noapte, cu pocker şi striptease, sentimentul ar fi de aceeaşi natură.
– Şi ce propui? Să renunţăm la stilul aluziv, căruia i se datorează atâtea capodopere, de la povestirile lui Boccaccio şi până la Moş Nichifor Coţcariul de Ion Creangă, de la Roşu şi negru de Stendhal şi până la romanele „obsedantului deceniu” din literatura română contemporană?
– Autorii menţionaţi de tine nu mizează totul pe stilul aluziv. Dacă ar fi aşa… textele lor nu ar avea valoare. Excepţie face, poate, Moş Nichifor Coţ-cariul, unde s-a identificat, într-adevăr, o artă a echivocului. Însă Ion Creangă transformă totul într-un joc verbal, într-o spectaculoasă jonglerie cu sensurile cuvintelor, care prin ea însăşi ne încântă. Cât priveşte romanele „obsedantului deceniu”, ca şi alte romane, parabolice sau cu cheie, din literatura noastră de dinainte de 1989, trebuie să ne împăcăm cu gândul că multe dintre ele nu mai rezistă.
– Susţin, totuşi, că stilul aluziv este compatibil şi cu literatura bună. Mă gândesc, de pildă, la poezia simbolistă.
– Da, numai că în acest caz stilul aluziv are cu totul altă funcţie. Scriitorul îl foloseşte nu pentru a-l flata pe cititor, ci pentru a da reprezentării un caracter difuz. Contururile ferme sunt simpliste. Când totul rămâne însă în regimul virtualităţii, când în mintea cititorului se configurează mai multe posibilităţi de completare a tabloului doar schiţat, dar nici una nu se impune definitiv, forţa expresivă a poeziei se amplifică. Cu alte cuvinte, dacă faci aluzie la ceva precis, care poate fi numit, te situezi în afara literaturii (ca şi cum ai folosi o limbă străină şi îl măguleşti pe cititor dân-du-i posibilitatea să demonstreze că o cunoaşte şi el). Dar dacă faci aluzie la ceva imprecis, la ceva care nu poate fi decât aproximat, procedeul capătă îndreptăţire din punct de vedere artistic.

* * *

– Vorbeşti cu prea multă siguranţă despre ceea ce este îndreptăţit şi ceea ce nu este îndreptăţit din punct de vedere artistic. Parcă te-ai afla în posesia unui instrument teoretic infailibil…
– Nu există un asemenea instrument. Dar o idee, fie şi vagă, despre natura artei oricum avem.
– Nu cred. Uite, sunt dispus să-ţi ofer un premiu dacă găseşti o asemănare între mersul unei balerine în vârful picioarelor şi un poem despre urletul lupilor.
– De ce ţii neapărat să existe o asemănare?
– Pentru că şi într-un caz, şi în celălalt vor-bim despre „artă”. Raţional, nu vedem o similitudine între ele şi totuşi, intuitiv, le identificăm ca aparţinând aceleiaşi categorii.
– Intuitiv înseamnă de multe ori pe baza unui raţionament subînţeles sau uitat.
– Şi crezi că am putea scoate la lumină acest raţionament? Poate că încă n-ai realizat dificul-tatea problemei. Să-ţi mai dau şi alte exemple. Numim „artă” şi succesiunea de poliedre rom-boidale din Coloana infinitului a lui Constantin Brâncuşi, şi dialogul absurd din Căldură mare de I.L. Caragiale, şi apariţia unui ceas fără limbi în filmul Fragii sălbatici al lui Ingmar Bergman. Ce anume uneşte aceste manifestări incongruente?
– Au un sens comun: sunt acte de imitare a realităţii.
– Ne întoarcem, deci, la Aristotel.
– Nu ne întoarcem. Teoria sa nu se află undeva, în urmă, ci ne însoţeşte pentru că are o valabilitate mereu demonstrabilă. De altfel, îl cităm pe filosoful grec mai mult din politeţe. Şi fără să-i cunoaştem opera am putea oricând descoperi şi redescoperi că arta este în esenţă imitaţie.
– Un fel de fotografie…
– Ştii bine că nu la asta mă gândesc. Este vorba de o imitaţie inventivă.
– Inventivă sau neinventivă, o imitaţie tot imitaţie rămâne. Adică inferioară originalului şi… inutilă.
– Inutilă?
– Bineînţeles. Pe lângă un măr adevărat, roşu, cu stropi de rouă pe el, ce rost mai are un măr desenat? Sigur că eu recunosc utilitatea fundamentală a artei, dar îţi pun această întrebare pentru a evidenţia insuficienţa teoriei tale. În caz că arta este imitaţie trebuie să admitem, inevitabil, că este inutilă. Repet, deci, întrebarea: Ce rost mai are un măr desenat? Sau, mai bine, tu însuţi ce măr ai alege?
– Foarte simplu. Le-aş alege pe amândouă. Pe primul ca să-l mănânc şi pe al doilea ca să-l privesc. Nu se concurează între ele. Sau nu se con-curează în acelaşi plan. Fiecare satisface o necesitate specifică. Poţi să fii sătul de mere reale şi flămând de mere desenate. Şi invers.
– Nu înţeleg ce plăcere poate să-ţi procure contemplarea unei imitaţii. Ar fi deajuns să-ţi muţi privirea asupra modelului, ca să obţii satisfacţii mai mari.
– Poate, dar altfel de satisfacţii. Contemplând imitaţia contempli nu obiectul pe care îl reprezintă, ci chiar imitaţia.
– Şi merită?
– Merită, pentru că ai de admirat ingeniozitatea cu care a fost realizată. Ecoul în conştiinţă este cu totul altul. Revenind la exemplul cu mărul, trebuie să admiţi că, studiind mărul real, te gândeşti cât de mare şi curat este, ce carnaţie pură are deşi şi-a extras materia constitutivă din pământul „murdar”, cum asigură puterea germinativă a seminţelor dinăuntru, ce substanţe nutritive conţine etc., în timp ce, cercetând mărul desenat, ai în vedere cu totul alte aspecte şi anume iscusinţa cu care pictorul a amestecat culorile ca să obţină nuanţa cea mai potrivită, abilitatea de a fi creat, printr-o mică pată albă, senzaţia de luciu, dexteritatea cu care a trasat conturul curb, fără să utilizeze compasul, priceperea de a produce, cu un desen exclusiv plan, impresia de volum.