De prin parcuri adunate

Cum a început?

De la o operaţie pe inimă deschisă (la propriu), într-o clinică specializată din Bad Nauheim.

La o oră după operaţie, aşezat incomod pe patul unei camere de la parter, legat de o mie de tuburi conectate la tot felul de aparate de reanimare, priveam, prin uşa larg deschisă (era în august), parcul spitalului. Vedeam, dincolo de gardul verde care-l separa de parcul orăşelului, oameni plimbându-se, certându-se, îmbrăţişându-se… mă rog!, forfota obişnuită a parcurilor din lumea întreagă.

Priveam şi mă întrebam: „am să mai fac şi eu aşa, vreodată?”

Ca un răspuns la întrebarea mea profundă, apăru, în cadrul uşii deschise, o veveriţă foarte roşcovană, cu o coadă stufoasă mai mare decât ea, care-i folosea drept sprijin pentru poziţia „în picioare”, pe care o adoptase ca să mă privească.

– La mine te uiţi?, m-am adresat ei.

Din mişcarea capului ei în sus şi-n jos, am dedus că mi-a răspuns afirmativ. Un val de simpatie mi-a cuprins pieptul, ca atunci când aveam crizele de anghină pectorală.
Numai că, de data asta, n-am mai intrat în panică, pentru că, v-am spus!, era vorba de simpatie şi nu de agonie.
Simpatie, pentru că veveriţa apăruse ca răspuns la întrebarea mea cea profundă (vezi mai sus!), tradusă de mine prin: „dacă tu nu poţi veni în parc, vine parcul la tine!” Ca povestea lui Mahomed cu muntele.

– Mulţumesc, drăguţo!, i-am spus, tu-mi aduci viaţa înapoi.
Cu capul, dar şi cu lăbuţele, îmi confirmă spusele.
– N-am ce să-ţi dau de mâncare, pentru că nu ştiu prin care tub îmi bagă ăştia supa de roşii Toscana în organism.

„Aşa e!”, mi-a răspuns cu lăbuţele.
– Şi, de fapt, tu şi supa…

Apoi, luminat de o idee subită, am întrebat-o:
– Spune-mi, tu faci parte din personalul clinicii?

I-am pus întrebarea asta, care nu-i chiar aşa de stupidă precum pare, pentru că am auzit că în anumite clinici, la reanimarea celor operaţi se folosesc tot mai mult nişte trucuri care să provoace un şoc psihic ce antrenează pe cel fizic, în mod brusc şi agreabil. De pildă, îmi povestea un prieten că în Statele Unite, după anestezie, când a deschis ochii, a dat peste una dintre infirmiere, care-şi desfăcuse complet halatul, ca să-i arate nuditatea ei perfectă… Mă gândesc şi acum: „de ce nu m-am operat şi eu la Phoenix în Arizona?” Ah, da! Doamna mea dragă a ales clinica asta!…

După gesturile veveriţei, n-am înţeles dacă era sau nu salariata clinicii, plătită, bineînţeles!, în alune…
Dar, ce importanţă avea?… Ea era acolo, ca o invitaţie de a reveni la ea, la cei din parc, la viaţă…

Văzând că vrea să plece, i-am adăugat în chip de rămas-bun:
– Mulţumesc că ai venit! Şi-ţi promit că, data viitoare, am să vin eu la tine, să continuăm discuţia…

Şi chiar aşa am făcut. Dacă nu mă credeţi, citiţi paginile care urmează…

Din parcul de la Bad Nauheim

Prefaţă

Kurpark din Bad Nauheim este o grădină binecuvântată, de peste 200 de hectare, separată de clinica de operaţii cardiologice doar de un modest curs de apă, de vreo patru metri lărgime pe zece centimetri de profunzime.

La punctul maxim.

Cu largile lui alei, mărginite la fiecare câţiva paşi de bănci albe protejate de parasoluri din pânză cu dungi albe şi roşii, cu arborii săi giganţi, aduşi acum 150 de ani din lumea întreagă ca un preludiu al mondializării, cu peluzele tunse după moda british, cu lacul său artificial numit der grosse Teich, plin de păsări şi de bărcuţe electrice sau cu pedale, cu terenurile lui de sport şi de destindere, cu restaurantele sale deschise de dimineaţa până seara oferind – la alegere – bere cu cârnaţi sau cârnaţi cu bere, parcul acesta constituie un minunat loc de reîntâlnire cu natura şi de refacere a echilibrului uman.

În special, al celui interior…

De care eu aveam atâta nevoie. Promisesem veveriţei care mă vizitase în camera mea din clinica de operaţii să o vizitez, de cum pot să mă menţin pe propriile mele picioare. Ceea ce, credeam eu, era acum cazul. Bineînţeles, cu efort şi, mai ales, cu mare grijă.

Donald

Parcul mă atrăsese, de cum îl văzusem.

Din prima zi chiar, când îl vedeam şi-l simţeam viu, din camera de la parter unde eram iniţiat de profesor şi de anestezist asupra torturilor ce mă aşteptau, a doua zi.

Dar şi mai târziu, adus de la Intensivstation, într-o cameră alăturată, în care parcul pătrundea fără reţinere.

Mai întâi, prin arborii uriaşi, în care eu vedeam tot felul de figuri mitice; apoi, prin păsările de tot felul ce picorau ele ştiau ce prin faţa terasei şi-mi prezentau, mândre, dimineaţa şi seara, repertoriul lor muzical, nu prea variat, cam zgomotos, dar mereu bine intenţionat; şi, în sfârşit, prin veveriţele roşcovane, cu coada stufoasă, care-şi făceau de lucru, ca să se apropie de camera mea, să mă vadă în patul zis de suferinţă şi să mă încurajeze:
„Aşteaptă, aşa e la început! Mai târziu, va fi tot mai bine. Noi ştim, avem experienţă!…”

Apoi, dincolo de o barieră de verdeaţă, întrezăream oameni ce treceau pe un drumeag bănuit, în sus şi în jos, oameni în convalescenţă, aşa cum spuneau veveriţele şi cum trebuia să ajung şi eu.

Dacă sunt cuminte şi ascult pe cei din jur: profesor, medici, infirmiere şi, mai ales, pe Doamna mea iubită.

Şi, iată, astăzi mă simt în stare, fizic şi psihic, să pornesc şi eu în explorarea parcului mult visat. Am pornit, deci, singur şi plin de curaj, pe la ora zece.

Era chiar mai impresionant decât îmi imaginasem.

Alei largi, cu arbori giganţi, separaţi de peluze bine întreţinute, duceau în toate direcţiile, precizate de panouri explicative, tipic nemţeşti, că-ţi trebuie o jumătate de oră ca să le descifrezi. Dar eu îmi cunoşteam drumul, cel care trebuia să treacă prin faţa camerelor de la clinica operatorie şi unde trebuia să regăsesc măcar veveriţele, vechi prietene, faţă de care resimţeam o datorie de recunoştinţă pentru încurajările lor dezinteresate.

Şi, într-adevăr, una mă aştepta la doi paşi de drumul meu, pe pajişte, prefăcându-se preocupată de o alună sau de cine ştie ce alt pretext. Dar atentă la apropierea mea.
– Mă mai ţii minte?, am început eu. Eram aici, în faţă, la camera a treia. Mai întâi, în pat, apoi în cameră, pe un fotoliu, şi mai târziu, chiar pe terasă, pe scaunul ăla alb. Înţelegi?, eu căutam să mă apropii de tine…

Erai ca o legătură cu viaţa, către care aspiram din nou.

Dar tu te ţineai cam departe…
– N-avem voie, îl simţii mormăind.
– Dar eu cred că toată lumea vă iubeşte.
– Ăştia din spital nu. Le e teamă de microbii noştri.
– Vorbeşti ca un profesionist.
– Ce vrei, contactul cu clinica. Dac-ar fi după ei, ne-ar închide în cuşti.
– Trebuie să-i înţelegi, totuşi. Ei se simt răspunzători faţă de noi şi vor să ne ferească de factori eventual nocivi.
– Atunci ar fi trebuit să se instaleze în altă parte. Pe undeva, numai cu beton şi asfalt.
– Dar voi ne aduceţi natura, care ne reface şi ne redă viaţă.
– Of, făcu el, aşa credeam şi noi. De-aia vă căutăm şi vă urăm din nou sănătate. Dar ăştia vor ca să fie de la distanţă, ca vizitele de la închisoare.
– În orice caz, eu am venit să-ţi mulţumesc. Vizitele tale mi-au făcut bine de fiecare dată şi mă întăreau în dorinţa mea de a te regăsi aici, în parc, să stăm unul lângă altul, ca acum…
– Bine, bine, mormăi el. Continuă tot aşa, că ai început bine.

Şi-şi luă aluna sau ce ţinea între lăbuţe şi plecă spre cel mai apropiat copac, nu înainte de a se întoarce către mine, sprijinit pe coada lui bogată, ca pentru a mă recunoaşte dintre atâţia bolnavi pe care i-a avut în grijă.

Apoi, sprinten ca o veveriţă, dispăru în frunzişul copacului pe care şi-l alesese. Am înţeles aluzia şi mi-am continuat drumul, de acum în căutarea lacului din mijlocul parcului, despre care auzisem numai lucruri bune.

Noroc că edilii parcului au ţinut seama de starea vizitatorilor săi de bază, instalând la fiecare zece paşi, de o parte şi de alta a aleilor, bănci largi, confortabile, mici etape în descoperirea naturii. Inima mea cârpită avea ritmul ei de recuperare, de care trebuia să ţin seama, cu toată nerăbdarea mea de a întâlni lacul. M-am oprit, deci, din când în când, între braţele primitoare ale unei bănci, unde profitam avid să-mi umplu ochii cu viaţa bogată din jur şi plămânii cu mirosurile, neobişnuite pentru mine, ale naturii încărcate de toată seva verii.

După trei etape, lacul s-a deschis în faţa mea, dintr-un luminiş din stânga aleii, dotat bineînţeles nu numai de o bancă, ci de trei. Libere, pentru că, în stânga luminişului, două tinere mame schimbau complimente şi experienţe în legătură cu pruncii lor, ce dormeau profund şi indiferenţi, în cărucioare. Schimburile de păreri nu erau doar nişte convingeri izolate, ci se vădeau întărite şi confirmate de o armată de mame, bunici, soţi grijulii şi copii mai mari, ce înconjurau cu mare grijă noua generaţie.

Atenţia mea a fost atrasă de un eveniment nou, neaşteptat pentru mine, ce semăna cu un act de violenţă, la care eu asistam, neputincios.

O răţuşcă tânără, îmbrăcată într-o rochie multicoloră, de la auriu la verde pe părţi, apoi de la un portocaliu deschis, pe faţă şi pe spate, într-un desen indian pe fond de maron închis, alerga disperată, urmărită de un răţoi imens, vulgar, învelit într-o salopetă de un alb murdar, cu mânecile şi gulerele închise la culoare, ca un cenuşiu prăfuit.