Dragonii apocalipsului

Capitolul 1

Eram acolo, aşezat aproape de ea pe iarbă, în mijlocul unui loc de nicăieri. Priveam amândoi în depărtare acea lumină care se mărea apropiindu‑se, având impresia că eram prăzile ei, ţintuiţi locului, gata să fim înghiţiţi de ea.
Un spectacol cu adevărat magnific. Eram ca hipnotizaţi, incapabili să ne mişcăm.
Va fi, oare, ăsta sfârşitul? De ce atunci, în clipele alea, când nu‑l mai doream? Şi totuşi l‑am căutat şi l‑am pregătit, atâta vreme! De ce nu voiam, nu puteam opri fenomenul ăsta distructiv pe care‑l declanşasem din proprie voinţă?
Nimbée mă privea, cu un aer trist… Dorinţa de a‑mi vorbi era atât de evidentă, încât mă emoţiona, chiar dacă ea nu îndrăznea să mă facă să ies din gândurile mele. Am preferat deci să rup tăcerea pentru a o linişti.
– Te preocupă ceva, Nimbée?
– Nu, Lor… Pot să te numesc aşa, sau nu? M‑am întrebat de nu ştiu câte ori cine eşti tu cu adevărat, asta e tot. Suntem de puţin timp împreună şi nu ştiu despre tine mai mult ca la început. Chiar dacă unele lucruri sunt acum mai mult decât clare.
– Poţi să foloseşti numele ăsta dacă vrei. Ce ai vrea să ştii exact?
– Exact? Ce cuvânt mare! Nimic precis. Viaţa ta dinainte, poate că ar trebui să spun vieţile tale anterioare, ce ai făcut, cum şi de ce ai devenit ce eşti acum.
– Deoarece nu ştii cine sunt, Nimbée? am răspuns eu vrând să evit cu orice preţ capitolul „vieţile mele anterioare“.
– Ştiu puţinul pe care mi l‑ai zis.
–Ţi‑am spus aproape totul.
– La tine, cuvântul „aproape“ înseamnă multe umbre, Lor. Mult prea mult pentru cineva să‑ţi înţeleagă drumul.
Un mic surâs apăru pe buzele mele. „Ca şi cum cineva ar putea înţelege drumul ăsta, cu excepţia mea şi chiar mai mult!“, am meditat eu ascultând‑o.
– Da, Nimbée… Nu eşti de vină, nu complet. Îţi voi povesti totul, draga mea.
– Atunci, te ascult…
Am tras aer în piept şi am închis ochii pentru a coborî adânc în memorie. Cuvintele au început să iasă, aproape fără să mă gândesc la ele… Singure.
Pentru un auditoriu vast, nu numai pentru Nimbée. Povesteam tuturor… fantomelor care sălăşluiau în mine şi care veniseră să ne înconjoare curioase, ca să asculte… Povestea mea, dar şi a lor…
Am fost, în una dintre numeroasele mele vieţi, foarte adesea scurte, Lor…
Nu‑mi pune întrebări despre vârsta mea, nu mai ştiu nici când m‑am născut, nici unde am venit pe lume prima dată. Nici chiar unde mă îndrept acum! Prin urmare, îmi va fi imposibil să‑ţi răspund la întrebări. Orice ar fi, n‑o voi face. Ceea ce ştiu şi pot să‑ţi povestesc se referă la istorisirea asta lungă care este un fragment din viaţa mea, cea a lui Lor. Cu tot ce conţine ea. Amintirile sunt scrise cu creta şi se şterg mereu de pe tabla neagră a vieţii.
Îmi place să cred că în timpurile alea am fost unul dintre războinicii de după moarte. Cel nebănuit şi necunoscut de nimeni. Cel care într‑o zi a trezit mânia.
În urmă cu multă vreme am crezut că mi‑am dat sufletul aceluia pe care mulţi îl numeau „Dumnezeul negru“, renegând orice altă fiinţă supremă. Fără ca eu însumi să cred cu adevărat în existenţa lui. Pe bună dreptate… La ce mi‑ar fi servit, de altfel, asta? Unul despre care gândeam vag că există într‑o lume în care continuau să trăiască sufletele morţilor. Asta, ori mai degrabă cea de dincolo, nu putea să justifice nici măcar războaiele mele interminabile, toate pământurile arse pe care le‑am lăsat în urma paşilor mei ca pe tot atâtea cicatrice.
De ce să caut o minimă justificare? Am, oare, nevoie de ea? Azi nu mă mai gândesc la asta… Şi oricum, n‑am niciun chef să mă justific.
E ca la război. Există mereu un învins şi un învingător.
De la ai mei, deşi i‑am ucis pe toţi, mai păstrez încă în gură gustul amar al înfrângerii şi nu reuşesc să‑l îndepărtez. Gustul răului şi al suferinţei pe care‑l găseam, nu cu mult timp în urmă, dulce şi plăcut. Durerile omeneşti care erau, de asemenea, ale mele fără să ştiu. Pe care le împărţeam fără constrângere cu toţi cei ce aveau nebunia să se apropie prea aproape de mine. Ce plăcere încercam văzându‑i cum se zvârcoleau în răul ce‑i înghiţea la fel ca inevitabila furtună care ia tot în trecerea ei! Câte suflete şi corpuri carbonizate până în profunzime am luat eu în trecerea mea? Cui le‑a păsat de asta? În orice caz, nu mie. Nici la vremea aia, nici azi. Am pierdut până şi ultima fărâmă de amintire în privinţa numelor lor, dacă aveau unul. Cu excepţia ei. Îngerul care a venit şi a plecat la fel de repede. Care continuă să fie vie, undeva într‑un colţ îndepărtat al memoriei mele şi alături de mine, de fiecare dată când o chem. Umbră albă, fantomatică, un mic spin rămas în cicatricea unei răni din inimă.
Astăzi toate astea sunt departe. Atât de departe, că mintea mea nu mai reuşeşte, sau nu mai vrea, să numească ziua plecării ei. A fost prima zi din transformarea lentă care urma să se producă asupra bietului om care eram în acele timpuri. Asupra unei fiinţe cu tot ce avea mai omenesc în ea şi care, încet, avea să devină o fiară însetată de lacrimi şi de sânge.
Alb şi negru, zi şi noapte. Noaptea urma să fie lungă, fără vise, fără odihnă…
Trebuie să‑ncep de la început povestea…
Ea începe în acea zi în care am întâlnit‑o pe Leila. O ţigancă bătrână, ghicitoare, care atunci când n‑avea ce face citea şi viitorul în scrierile oamenilor.
Femeia mă privea cu un aer trist, şocată, cu o privire sălbatică. Ceea ce văzuse în liniile palmelor mele părea s‑o înspăimânte. Eram acolo aşteptând răbdător să‑mi vorbească, aţintindu‑mi ochii asupra gurii ei. Tăcerea devenise apăsătoare. Nu că aş fi acordat mare importanţă genului ăsta de practică, dar curiozitatea mă stârnea totuşi.
Apoi, ce puteam aştepta de la bătrâna asta, atât de grasă, încât abia mergea fără baston? În plus, îmbrăcată la un mod mai mult decât viu colorat! Un curcubeu pălea pe lângă ea! Cât despre aspectul îngrijit, şi el lăsa de dorit!… În sfârşit, după câteva lungi minute vocea ei răguşită a sfâşiat tăcerea instalată în cameră.
– Lor, e curios ce am citit în viitorul ăsta care va fi al tău. În opinia mea, în orice caz. Taci, te rog, şi ascultă‑mă foarte atent.
– Bine, ascult.
– Am zis: „Taci şi ascultă‑mă“! Nu e nevoie să‑mi confirmi.
Sunetul vocii ei era tăios ca o lamă de ras. M‑a împietrit şi m‑a redus la tăcerea cea mai desăvârşită. La modul cel mai simplu şi mai eficace.
– Lor, tocmai am văzut ceea ce n‑am văzut niciodată în lunga mea viaţă… Îţi vei părăsi ţara, prietenii şi fata pe care‑o iubeşti. O altă viaţă te aşteaptă, lungă şi dificilă. Puţin complicată la început. Dar începutul nu va însemna nimic faţă de ce va urma. Deci vei pleca undeva. Vei părăsi legea vampirilor, Lor. Te vei căsători cu o femeie născută acolo. Perioada asta scurtă va fi foarte încărcată şi foarte agitată. Înainte şi în timpul ei.
Veţi avea copii şi ţi se va întâmpla o mare nenorocire. Nu mă întreba, mai ales, ce fel de nenorocire, nu pot să‑ţi vorbesc despre asta, pentru nimic pe lume. Ştiu ce, ştiu că ai vrea să ştii şi tu, dar, din nefericire, nu pot să‑ţi dezvălui. Cunoaşterea îţi va transforma viaţa în infern. Nimeni n‑are dreptul să schimbe cursul destinului. După evenimentul ăsta totul se va schimba în viaţa ta, inclusiv tu. Vei plonja într‑o noapte neagră. Viaţa ta, în pofida unei alte femei care te va însoţi şi va rămâne în umbra ta, nu va fi decât o lungă traversare a nopţii ăsteia. Vei petrece mulţi ani rătăcind cu un singur scop: să mori.
Nici apropiaţii tăi, nici altcineva nu vor putea rămâne aproape de tine. Se vor îndepărta toţi, incapabili de a trăi cu şi în coşmarurile tale.
Pentru mine, e ca şi cum ai avea mai multe vieţi.
Într‑o zi un fel de lumină va reveni la tine ca prin miracol. Vei deveni, în sfârşit, tu însuţi şi vei întâlni altă femeie, cu sânge amestecat, care te va însoţi până la capătul timpurilor. Ceea ce înseamnă că pentru mine asta nu spune nimic, fiindcă asta nu există pentru oameni.
În sfârşit, îţi vei înlătura fantomele pentru un scurt, foarte scurt, drum de bucurie. Un drum pe care‑l vei părăsi pentru a‑ţi relua ulterior drumul tău prin valea umbrelor. O evoluţie căreia nu‑i văd capătul.
Cu asta va fi tot, Lor. Nu pot face mai mult pentru tine, deja am spus prea mult. Fii curajos, tinere! Drumul va fi lung şi dureros. Pleacă în clipa asta! Însă nu uita: luptă‑te până la capăt dacă vrei să supravieţuieşti. Adio, nu mai vreau să te văd. Şi nu doresc să mă plăteşti. Mi‑ar aduce ghinion.
– Leila, aşteaptă, te rog, explică‑mi. Ce ghinion?
În van, ea s‑a ridicat şi a părăsit micul salon în care fusesem primit. Lăsându‑mă derutat. Nu credeam un singur cuvânt din ce‑mi prezisese, totuşi mă tulbura. Hmm! Nu era o bătrână nebună care m‑ar fi putut face să cred în prezicători şi alţi magicieni. Am părăsit rapid locul. Odată ce am deschis uşa mi‑am şters totul din minte.
În acea seară mă plimbam pe străduţele oraşului. Ca de obicei, nicio lumină. Nitaa mă urma destul de departe, pentru a nu fi văzută, însă zgomotul surd al aripilor ei ajungea până la mine, în tăcerea profundă care mă învăluia. La ora aceea toată lumea dormea.
Singurele fiinţe vii care mergeau pe stradă erau nişte noctambuli ca şi mine sau câteva gărzi ale Împăratului, care nu aveau altceva mai bun de făcut. Sau care urmăreau câteva fete ori nişte hoţi la drumul mare ce avuseseră ghinionul să le iasă‑n cale. Nitaa m‑a scos din gândurile mele, alarmată.
– Vine un vampir, e chiar în faţa ta, Lor. Fii atent şi ascunde‑te.
– Singur?
– Un vampir şi, aparent, este o fată cu el. Gândurile ei sunt confuze, are un aer terorizat, sărmana.
– Încă un ticălos care vrea să guste nişte carne proaspătă.
– Nu te băga, nu e problema ta.
– Ocupă‑te tu de asta! Apropie‑te încet. Eu voi încerca să‑i spun că nu e bine ce face şi s‑o eliberez pe fată.
– Renunţă, îţi repet.
– Nu.
După câţiva paşi vampirul a dat colţul şi s‑a trezit faţă în faţă cu mine.
La şold avea o spadă lungă, fină. Ceea ce dovedea că ştia s‑o folosească, deoarece nu purta arma de frumuseţe.
– Bună seara, Stăpâne, am rostit eu cu o voce calmă, fără să mă îndepărtez totuşi ca să‑i fac loc să treacă.
– Eşti pe drumul meu, omule. Dă‑te la o pare şi lasă‑mă să trec, înainte să te tai.
– Stăpâne, te voi lăsa să treci, da, dar biata fată ce rău ţi‑a făcut? Chiar îi e teamă, sărmana.
Spunând asta, am făcut un pas înainte şi am văzut faţa înspăimântată a puştoaicei de‑abia 18 ani, brună, destul de înaltă. O puştoaică frumoasă, desigur, vampirul n‑o alesese pe cea mai urâtă.
S‑a îndreptat spre mine pentru a mă da la o parte, sigur de superioritatea lui. Când a ajuns aproape de mine, cât să‑ntind mâna, pumnalul meu i s‑a înfipt în piept, până la mâner. Ştiam că rana n‑avea să‑l omoare, însă cele câteva minute necesare pentru a riposta îmi ajungeau.
Am apucat braţul fetei şi i‑am spus să fugă şi să se ascundă acasă la ea sau în altă parte, dar să se ascundă.
– Lor, mai vin şi alţii. Doi. Se apropie repede.
Am împins fata în noapte. Ea a început să fugă cât de repede putea.
– Nitaa, ajută‑mă. N‑am decât pumnalul, nu cred că le voi face faţă.
– Sunt aici.
În câteva clipe ea sosi lângă mine, i‑am sărit în spate, fără întârziere, şi ne‑am luat zborul, dispărând. De sus auzeam strigătele vampirilor care chemau gărzile.
– Oraşul a devenit nesigur, Lor.
– Da, ne vom îndrepta spre munţi, unde vom fi în siguranţă în grota noastră.
– Să mergem acolo. Ţine‑te bine.
– Zboară repede. Să sperăm că se va descurca puştoaica.
– Să sperăm. Dacă vampirul o prinde la ea acasă, n‑are nicio şansă. Dar dacă a fugit pe străzi, atunci nu le va fi uşor s‑o găsească. Chiar şi pentru ei.
– Cu atât mai rău. Am făcut ce‑am putut.
– I‑am cercetat pe ceilalţi vampiri. Prietenul tău n‑a murit şi ei au dat alarma în oraş. Gărzile sunt cu ochii‑n patru.
– Pot să mă caute oricând. Dar de aici până la a mă găsi e o cale lungă.
– Spune‑mi deci, ai rănit un nobil şi ofiţer superior al armatei, după cum spuneau ei.
– Păcat că n‑am avut timp să‑l ucid. A avut noroc.
– Tu însă, mai puţin. Nu vor renunţa până când nu te vor găsi.
– Atunci, vor avea de căutat mult şi bine. Întreaga lor viaţă.
Brusc, mi‑a venit o idee. I‑am dezvăluit‑o lui Nitaa, care a fost de acord cu mine.
Aşadar, am zburat amândoi repede spre ascunzătoarea noastră din munţi. Mi‑am luat spada şi, împreună cu Nitaa, ne‑am întors la Stibur. Nu trebuia decât să facem legătura între acţiunea mea şi fată. Pentru asta, trebuia să continuăm în a‑i lovi pe vampiri, înainte să dispară. A fost un adevărat măcel, toate gărzile pe care le‑am întâlnit au fost ucise şi transformate în torţe, fără niciun proces. Un adevărat atac în regulă, care urma să ţină ocupată multă vreme armata vampirilor, căutând un om, spre a‑l pedepsi. Fata nu era decât o pierdere colaterală fără importanţă pentru ei. Sosise vremea să plecăm.
– Nitaa, părăsim locul. I‑aţi zborul, te rog.
N‑a fost nevoie să repet rugămintea. Ea şi‑a luat zborul cât de repede a putut.
Trăiam singur.

Viaţa mea se scurgea ca a altora, liniştită, în oraşul gigantic fără suflet. Sau, mai des, în sătucul meu dintr‑un colţ îndepărtat de mediu rural, într‑o căsuţă pe care‑o cumpărasem şi apoi o amenajasem potrivit nevoilor mele. Acolo trăiam de câtva timp, departe de pământurile unde m‑am născut. Departe de ţara blestemată a vampirilor, unde nu‑mi mai aveam locul, nici orice altceva în comun, şi unde nu voiam, sub niciun pretext, să mă supun legilor lor.
Un tânăr care‑şi lăsase în urmă ţara strămoşilor şi care încerca să se adapteze cât mai bine noului mediu. Noi obişnuinţe, alte obiceiuri pe care trebuia să le înţeleagă şi să le adopte pe cât posibil. Sau cel puţin să lase impresia asta.
Nu erau bucurii în fiecare zi, deoarece vechii prieteni şi fata pe care‑o părăsisem îmi lipseau. Dorinţa de a mă întoarce la rădăcinile mele tresălta adesea în sufletul meu, cu violenţă, înfigându‑şi ghearele tăioase şi ascuţite. Fără să cedez tentaţiei, rezistând de bine, de rău, fiindcă nu mi‑a plăcut niciodată să revin pe urma paşilor mei.
În trecutul meu îndepărtat a existat o fată frumoasă. Eram îndrăgostit înainte ca ea să nu facă tot posibilul pentru a nu pierde copilul pe care‑l aştepta, al nostru. Separarea mi‑a mâhnit sufletul. Cuprins de suferinţa cea mai crudă, fără să am altceva de făcut decât să plec. Trebuia să plec.
La acea vreme nu mă mai gândeam la asta. În definitiv, bătrâna Leila nu mi‑a spus ea că urma să‑mi părăsesc ţara pentru o alta?
De ce vii tu, Adnas, fantomă ieşită din străfundurile amintirilor mele? Tu, frumoasa blondă, fragilă, cu ochii tăi albaştri şi părul tău lung… Atâţia ani petrecuţi gândindu‑mă la tine înainte să te uit!
Curios, n‑am reuşit niciodată să te uit. Ai supravieţuit în tot timpul ăsta, undeva în mine. Cât timp? N‑are importanţă. Prea mult, poate nu destul… Cert e că nu m‑ai părăsit niciodată. O icoană din copilărie. Cu atât mai rău pentru noi, este prea târziu, nu putem învia morţii. Tu eşti moartă, de altfel, ştiu asta.
Eu, în schimb, sunt aici, acum, cu cea care a păşit puţin pe drumul meu. Cea care a fost credincioasă şi puternică, şi pentru care am schimbat totul. Nimbée, regină absolută a ultimilor mei ani din ultima mea viaţă terestră. Venită de undeva, dintr‑o lume necunoscută pentru mine. Cea pe care am aşteptat‑o dintotdeauna, sperată, visată.
Îmi amintesc de primele luni şi de tristeţea care‑mi ardea sufletul. Despărţirea de viaţa mea dinainte mă rănise adânc.
Şi de ea… Aleahim, frumoasa brună. Înaltă, subţire şi zveltă, cu părul pe jumătate lung, cu pielea de culoarea marmorei… De parfumul de trandafiri lăsat în urma ei. Care mă îmbăta. Îmi amintesc, ne‑am hotărât să ne căsătorim cât mai repede posibil. Viaţa însă a decis altfel. Viaţa şi ea. Aleahim n‑a vrut să mă urmeze în noua aventură. Destinul… Ţara nouă îi făcea teamă. Teamă de a nu se putea adapta acolo şi de a lupta pentru a reconstrui tot. Păcat pentru noi şi pentru viitorul care a devenit trecutul nostru. Viaţa m‑a ajutat s‑o uit… Sau, mai degrabă, să‑mi aranjez toate amintirile referitoare la ea într‑un colţ ascuns. Ştiţi… Cutiuţa cu amintiri pe care‑o deschidem rar, uneori niciodată. Unii îi pierd cheia, uitând până şi locul de unde vin. Ca şi voi, la fel am făcut şi eu…
În noua versiune a vieţii mele am reînceput să mă consacru jocului meu de cărţi preferat, has. Îmi aducea o ocupaţie, contacte cu alte persoane, obligându‑mă să ies în oraş. Şi nişte bani în plus, nu prea mulţi, dar atât cât să nu mă prea ating de rezervele mele.

În seara aceea, ca în multe altele, înconjurat de câţiva prieteni, jucam. Eram în sala de joc în care, în mai multe seri pe săptămână, ne întâlneam ca să jucăm şi să învăţăm.
O sală frumoasă, cu 40 de mese, fiecare cu două scaune, permiţându‑ne să stăm faţă în faţă. Centrul camerei era gol, pentru a lăsa oamenilor spaţiu de mişcare. Lângă uşa de la intrare, fixat în perete, era un cuier mare, iar din tavan vreo zece lămpi ofereau lumina necesară.
Uşa sălii s‑a deschis cu un scârţâit uşor, destul de puternic însă ca să mă scoată din reflecţiile mele şi să ridic capul.
Ea era acolo, în cadrul uşii. Îmbrăcată toată în negru, cu părul negru căzându‑i pe umeri. Înaltă, zveltă şi subţire. Şi‑a rotit ochii prin întreaga sală, curioasă. Privirile ni s‑au intersectat câteva clipe, fără să întârzie prea mult una asupra celeilalte.
Am avut instantaneu revelaţia că nu eram pregătit să uit privirea aceea. Că urma să fac orice pentru a o vedea cât mai des posibil, dacă nu, pentru totdeauna.
Am reînceput să mă gândesc la analiza partidei. Dar eram obosit şi gândurile îmi zburau în toate părţile. Era inutil să insist, fiindcă privirea mea fixa absent figurinele jocului. Mintea‑mi călătorea aiurea, departe, foarte departe de sala aceea. Spre munţii mei, acolo unde crescusem…
– Bună seara… Pot să mă aşez, vă rog?
Vocea ei abia am auzit‑o. Ca şi cum venea de departe, din altă lume. Am ridicat încet ochii, pentru a vedea cine‑mi vorbea. Era, într‑adevăr, ea, fata care tocmai intrase. Supărat că ieşise din visele mele, am făcut cu o privire neagră turul sălii. Forţat să constat că în faţa mea se afla singurul loc liber. Pe care nu puteam, din decenţă, să i‑l refuz. Obligat să fiu politicos şi galant, în pofida dorinţei de a o trimite la plimbare.
– La dispoziţia dvs. Luaţi loc, vă rog. Nu e nicio problemă. Fiind singurul loc liber, aş fi fost nepoliticos dacă v‑aş fi spus nu. Oricare ar fi motivul, am continuat eu regretând imediat sfârşitul frazei mele.
Apoi, ca şi cum nu s‑ar fi întâmplat nimic, m‑am cufundat iar în reveriile mele. Din ce în ce mai adânc. De unde am fost scos, încă o dată, fără nicio reţinere:
– Mă numesc Elni. Pot şti cu cine am onoarea să vorbesc?
Deja începea să mă enerveze. Fata, frumoasă la început, mi‑a apărut deodată prea vorbăreaţă, sub înfăţişarea acelei păsări din familia corvidelor, cu penaj în alb şi negru, foarte zgomotoasă! Asta‑mi mai lipsea în seara aia! Trebuia să găsesc, repede, o portiţă de scăpare. Politicos, dar ferm.
– Încântat! Mă numesc Lor.
În ciuda cuvintelor mele, faţa nu trebuie să fi exprimat o încântare prea mare.
De ce nu i‑am dezvăluit deci prenumele? Asta ar fi îndemnat‑o să intre în discuţie cu mine, să‑mi povestească viaţa, cu toată flecăreala seducătoare pe care o femeie o poate folosi când se plictiseşte. Ce ghinion!
– Încântată, de asemenea! Veniţi de mult timp aici?
„Uite aşa încep problemele“, am meditat eu cu amărăciune…
– Da şi nu. Totul depinde de ce înţelegeţi prin mult timp! De câteva luni. Dvs.?
Ce vorbeam eu acolo? Făceam schimb de informaţii? Uf! Femeile care se plictisesc! Ce curiozitate devorantă le stăpâneşte!
– Eu, de câţiva ani. Şi dvs. jucaţi has? De multă vreme?
În faţa stupidităţii întrebării aveam un chef teribil să‑i răspund ceva în genul: „Nu, sunt aici ca să cultiv morcovi şi în faţa mea se află seminţele.“ Şi ideea mă gâdila puternic, făcându‑mă să surâd…
– Da, încerc să înţeleg ceva din jocul de has. De câţiva ani buni. Dar e foarte complicat. Fac şi eu ce pot. Dvs. vă descurcaţi?
Mai mult, începusem să alimentez o discuţie goală de sens… Ce imbecil eram!
– Da, însă nu prea am timp ca să mă antrenez şi să învăţ. Deci joc relativ prost, în raport cu cei aflaţi acolo. În definitiv, are importanţă? Totul e să joci de plăcere, nu?
– Aveţi dreptate. Cel mai important lucru e plăcerea.
La vorbele abia rostite intrasem într‑un fel de delir. Care era plăcerea de care vorbeam? Fata n‑avea aerul că pricepuse sensul. În orice caz, n‑o arăta. Cu atât mai bine!
– Ne putem tutui? Ar fi mai uşor. Cu atât mai mult dacă ne vom mai vedea vreodată pe aici.
De ce naiba nu ne tragem de şireturi sau nu ne scărpinăm în cap unul pe altul? Cine este fata asta? Vorbim abia de un sfert de oră şi ea vrea să ne zicem „tu“! Şi apoi, ce va mai urma?
– Cum vrei tu! Personal, nu mă deranjează!
E clar, trebuie să fi mâncat, fără să ştiu, ciuperci mai mult sau mai puţin halucinogene! De ce naiba am spus da?
– Mulţumesc, Lor. Ai un accent uşor. Nu eşti de pe aici? Din ce zonă vii?
Voia şi arborele meu genealogic complet?!