Drumuri în India

Cartea „Drumuri în India” descrie patru călătorii în subcontinentul indian, între anii 1981 şi 2014; distanţa în timp dintre prima şi ultima călătorie reflectând şi imaginile diferite ale Indiei, începând cu marea schimbare de la „porţile de intrare”, respectiv aeroporturile din Chennay şi New Delhi în secolul XXI, faţă de imaginea modestă din 1981. La o asemănare aproape fără diferenţe cu Occidentul în tehnologie, autorul cercetează însă spiritul, sufletul profund al Indiei, faţă de care modernitatea apare ca o faţă epidermică, un simplu joc de măşti, un incident de parcurs al unei civilizaţii occidentale fără temelie şi viitor, o „farsă” a zeului Indra, zeu glumeţ, un „păcălici”, după cum scrie Ramon Panikkar, pentru a inocula lumii, prin entropia, dezastrul moral şi ecologic produs de Occident, medicamentul salvator, cu care, prin forţa, tradiţia vie şi populaţia sa de peste un miliard de oameni, India poate salva restul lumii. Din contactul cu India, izvorăsc impresii proaspete şi gânduri asupra panteismului acestui subcontinent, al respectului său pentru viaţă, indiferent de formă şi specie, al adevăratei şi marii compasiuni universale, în locul mitului antropocentric moştenit din religiile deşerturilor aride ale Orientului Mijlociu, „Noul Ierusalim” al crezului nostru realizându-se în India, în prezent, „hic et nunc”, fără înfricoşetoare apocalipsuri şi judecăţi dintr-un viitor nebulos. Din contactul cu India impresionează marea asemănare dintre cugetarea vechii Elade, a lui Pitagora, Platon, şi India religiei Vedelor şi Upanişadelor, culminată în Jainism şi Budismul compasiunii universale pentru toate vieţuitoarele, de care, în lumina unor scrieri descoperite în epoca contemporană – rusul Notovitch, etc. –, ar fi fost aproape Isus, care, în anii nedocumentaţi de evanghelii ai biografiei Sale, ar fi fost prezent în mânăstirile budiste din nord-vestul Indiei-Ladakh. În secolul XX, domină figura de uriaş al Adevărului şi Moralei, a lui Mahatma – Marele Suflet – Gandhi, apostol modern al non-violenţei, care, cutremurător ca analogie cu „Mioriţa”, declara, în spiritul „ahimsei”, al respectului pentru orice viaţă, umană sau animală, că în morala a Satyagraha – căutarea neîncetată a adevărului –, „Arta de a trăi şi a muri”, că un om care crede în Dumnezeu nu va răpi niciodată viaţa altui om sau a unui animal, că el se va lăsa mai degrabă ucis, dacă este nevoie, şi va trăi prin victoria sa asupra morţii!

Este o unică şi cutremurătoare analogie cu „Mioriţa” noastră! Afinităţile româno-indiene au atras atenţia unor mari spirite, ca Lucian Blaga, Mircea Eliade, George Enescu, Constantin Brâncuşi – creatorul planului nerealizat al „Templului Descătuşării” din Indore –, Sergiu Al-George, Liviu Bordaş, etc. Legăturile noastre de suflet cu India merg la Mihai Eminescu, şi au fost sesizate în secolul XIX de Bucura Dumbravă, de regina Carmen Sylva, şi ajung la prinţul Alecu Ghica, care, la mijlocul secolului XIX, ar fi devenit preot hindus – brahman – la marele templu Jagannatha din Puri, ajung apoi la sasul braşovean, doctorul Martin Honigberger (1795-1869), etc. Legături însă mult mai vechi exprimă vechea noastră literatură, în legenda lui Varlaam şi Iosafat, în romanul popular „Alixăndria”, în povestirea „Aleodor Fecior de Împărat”, etc., dovedind rolul nostru de punte – nu de contrapunere – cu Eurasia.