Ekidna. Insula Femeii Şarpe

Ekidna. Insula Femeii Şarpe de Ileana Cudalb

Cuvânt de întâmpinare
CARTEA UNUI CONCEPT EPIC FASCINANT: SIMULATORUL

Ileana Cudalb este consacrată în teritoriul literar românesc prin excelenţa calităţii de traducător (din limba engleză) şi de publicist. Cu atât mai reconfortantă este surpriza regăsirii sale ca romancier (a debutat editorial cu „Sărbătoarea promisă”, Galaţi, 1995) prin „Ekidna. Insula Femeii Şarpe”, carte în care se remarcă un incontestabil talent de adept al genului proteic, înclinat spre analiză şi eseistică. Într-un loc semănând cu un viespar faptic şi psihic, scriitoarea plasează un univers holografic, în continuă derulare şi recompunere, alcătuit din personaje, întâmplări, proiecţii, iluzii, idei, sentimente, confruntări, într-un carusel sufocant, ameţitor.

Numele romanului (nomina sunt omina) evocă o făptură de coşmar din mitologia greacă, în context, fiind atribuit unei insule („ţară în ţară, după modelul Matrioşka, „reală şi fantastică în acelaşi timp”). Ekidna (dar şi Ehidna, Echidna, cu sens de viperă) era un monstru cu cap de femeie şi coadă de şarpe, din a cărei însoţire cu înfricoşătorul Typhon apar cele mai teribile alcătuiri infernale – de la Cerber, Hidra din Lerna, Himera, Leul din Nemeea, Scylla, la Dragonul Ladon păzitorul merelor de aur din Grădina Hesperidelor, la Gorgona sau Vulturul care îi sfârtecă pieptul lui Prometeu în fiecare zi etc.

În acest spaţiu plin de conotaţii prevestitoare de tensiuni, de mister, de nelinişte funcţionează un centru de pregătire sub înaltul patronaj al Institutului de Studii Zonale, titulatură ambiguă, dar decentă, pentru activităţi complicate ce vizează formarea de persoane cu abilităţi şi reflexe de păsări de pradă.

Protagoniştii se pregătesc şi trec prin examinări succesive, exigente, în care abundă probe şi capcane ale ipocriziei, ale minciunii, ale ambiţiei, ale arivismului, ale lăcomiei şi ale trădării. Şeful instituţiei, Vupais Mora, se vrea dirijorul unui tip infailibil de existenţă în care premeditarea şi improvizaţia să contribuie, în egală măsură, la conturarea unui destin, întâi, individual şi, apoi, colectiv.

Pentru matrixul epic, esenţial este simulatorul – „laboratorul în care se acţiona asupra personalităţii subiecţilor, prin imersiunile pe care urmau să le facă în realitatea virtuală, îmbinând astfel cunoştinţele acumulate prin lectură cu aspecte din viaţă, în cadrul exerciţiilor ce puneau în discuţie nu doar imaginaţia, ci şi condiţia fizică a cursanţilor, rezistenţa lor la stres” (pag. 13).

Construcţia diabolică a simulatorului aminteşte de labirintul lui Minos, al Minotaurului, al lui Tezeu, al Ariadnei, al lui Dedal şi al lui Icar, al lui Pasiphae şi al căror vor mai fi fost, precum şi de panopticul lui Benthan, ca formă de supraveghere terorizantă ( „În mijloc – o cupolă uriaşă cu sălile de curs şi cu simulatorul”), sau de synopticul lui Mathiensen ( în care mistificarea şi manipularea se realizează optim prin aparenţa libertăţii, de fapt, controlată ingenios şi minuţios), dar şi de un adăpost iluzoriu faţă de spectrul fiarei apocaliptice, ca refugiul în lumea basmelor din copilărie.

Onomastica globalismului triumfător (Xatinh Mazichin, Huetor Altufelu, Alteea Oculta, Vupais Mora, Cuiaba, Uemas, Tucanus, Crisalida, Casalide, Boadiceea, Caravelea, Caleb, Maloi Upsakov etc.), exotică, stranie, are sensuri profunde, pornite din sursa spaimelor primare: „Se poate ca legenda Ekidnei şi a lui Typhon, cumplitul nostru strămoş, să-i fi inspirat pe formatorii noştri să ne miluiască cu icoana unei diavoliţe, influenţându-ne să o identificăm în noi, şi prin noi, cu făpturile din jur. Ar fi interesant de ştiut dacă ei chiar au premeditat lucrurile, sau aşa au ieşit ele în concurenţă cu mitologia locală” (pag. 54).

Şeful Centrului de pregătire, Huetor Altufelu, dispune de maşinăria Oculus, pentru interacţiune cu mediul virtual, în vederea generării de scenarii, de conspiraţii, de proiecte sofisticate, care alternează halucinant profilul monstrului cu al victimei şi al eroului, al regizorului cu al actorului, al scenaristului cu al sufleurului, al principalilor cu al figuranţilor. Cursanţii se înscriu voluntar în iluzia afirmării fără frontiere: „La fiecare exerciţiu de simulator vă voi propune câte o temă care să vă plaseze în situaţii posibile sau imposibile pentru a putea compune, descompune şi recompune scenarii inspirate de lupta pentru supremaţie purtată în sferele de influenţă” (pag. 65).

Simulatorul este un concept epic fascinant, de factura celor memorabile din doctrinele filosofice sau din teoriile psihologice, din aplicaţiile ideologice sau din forme de antrenament sportiv performant (mai pe înţelesul comun), presupunând relaţii tangente cu diplomaţia, serviciile secrete, spionajul, zonele oculte. Când acestor variabile li se adaugă revoluţii, reforme, tranziţie, globalizare, integrare, noua ordine mondială (economică/financiară/ideologică/morală/cu efecte religioase/ştiinţifice/demografice) înţesate de iţele diversiunilor continue, epicul devine efervescent în interior, generaţiile fac schimb de frisoane, între diplomaţie şi spionaj diferenţele dispar, între politică, ideologie şi individualism, oportunismul, egoismul şi cinismul scriu istorie de interese fără glorie, dar cu un număr uriaş de victime colaterale.

Dorinţa de a deţine controlul în acest hăţiş de ambasade, cu jurnalişti, cu artişti, cu sportivi, cu masonerie, cu analişti politici, cu biserică este legitimă, dar fără nici o şansă, fiindcă fiecare personaj se uzează fatal în partea sa de domino din labirint, până la schimbarea identităţii.

Evenimentele din jurul ambasadei din Ekidna converg spre descrierea unui ansamblu social-politic-cultural-moral terifiant ca scenă dezolantă pentru simulator: „O nebunie de nedescris afecta edificiul tinerei democraţii, dar şi relaţiile dintre oameni. O ciupercă nimicitoare ridica în înaltul cerului cuvinte grele, suspiciuni, insinuări, atrocităţi denunţate de martori protejaţi care spuneau lucrurilor pe nume sau lăsau să se înţeleagă gravitatea faptelor şi vârtejul acesta se întorcea devastator, aşternând pe pământ, rezidual, noţiuni golite de sens prin repetabilitate: drepturi, libertăţi, putere, conspiraţie, complot, conturi, bani, bani, bani” (pag. 300).

Drumul iniţierii lui Capidor Tucanus în această lume a intrigilor nesfârşite, a luptelor sălbatice pentru putere, a ambiţiei feroce de parvenire nu-l va face mare făuritor de basme, dar îl va conduce la înţelegerea multor sensuri despre „Calea, Adevărul şi Viaţa” existenţei actuale.

Ileana Cudalb a realizat un edificiu epic ingenios, cu tematică incitantă, captivantă, extrem de solicitantă pentru un cititor-martor activ, în măsură să dezvolte sugestiile Simulatorului în viaţa cea de toate zilele şi în cea viitoare.
Teodor Parapiru

Motto:
„Cu fiecare om începe şi se sfârşeşte o lume”. (Din învăţăturile lui Xatinh, demonul şarpe)

În lumea ideală pe care şi-o dorea, Vupais Mora ar fi stat în birou şi ar fi urmărit cu atenţie pe desktop imagini de la centrul de pregătire, acolo unde ar fi evoluat cei doi mânji înseriaţi, Tucanus Capidor şi Crisalida Mardin, pentru care el pariase pe succes.

Dar legătura cu simulatorul promis de Xatinh-Mazichin, afectat de dispariţia tulburătoarei Alteea Oculta, nu era încă funcţională, aşa că nu-i rămânea decât să-şi imagineze lucrurile, măsurând distanţa dintre el şi fereastra biroului care îi oferea o perspectivă îngustă asupra realităţii îndepărtate.

Era de presupus că, la ora aceea, tinerii îşi începeau ziua, amândoi la fel, dezlipindu-şi cu greu ochii şi trupul păstos din somnul adânc cu vise tulburi şi senzaţii amestecate. Peste puţin timp însă, venind din direcţii opuse, era musai să se afle amândoi în acelaşi loc pe bulevard, la staţia Romană, în drum spre universitate, unde îi aştepta susţinerea lucrării de diplomă, un examen greu, de rezultatul căruia depindea înscrierea mai departe la cursurile postuniversitare de pregătire a emisarilor şi poate, cine ştie, o carieră de invidiat.

Crisalida se mai putea opri câteva minute în faţa vitrinei magazinului „Eva” pentru a se privi, apreciind, în treacăt, cum i-ar fi stat rochia de lurex cu croiala imitaţie de catalog la balul de absolvire, ştiind bine că trebuia să facă faţă unei concurenţe acerbe din partea fetelor de bani gata, care nu mai aveau nevoie să parvină în societate, căci pâinea cea de toate zilele le era oferită pe tipsie de aur de părinţii lor „dizidenţi” încă de pe vremea când aceştia viermuiau în schema apusului regim hărăzit să sucombe sub propria-i greutate, ca un animal anchilozat prin încremenirea în propriul destin şi când, evident, puneau la cale edificiul democraţiei originale, singura găselniţă de preferat odioasei dictaturi.

Tucanus reacţiona mai lent, îl preocupa şi pe el arderea etapelor în accederea pe scară ierarhică, dar ştiindu-se lipsit de şarm, avea alte frământări. Lui îi trebuia un sprijin concret, cineva care să vegheze asupra lui şi care să-i asigure spatele; un binefăcător, un formator, un părinte surogat de la care să extragă esenţa învăţăturii şi, eventual, să-l uzurpe la un moment dat, exersând de pe acum ritualul macabru al scoaterii din scenă „în ordinea înmormântării”.

Inspirat de bravada seniorilor, impresionaţi ei înşişi de atâta altruism, care, în fond, nu era decât o gogoriţă, una din acele minciuni albe, „minciuna de serviciu”, cum o numise un vajnic jurnalist, menită să-l ajute pe cel aflat în impas să iasă basma curată, tânărul îşi pierdea nopţile urmărind interviuri interminabile cu analişti, artişti şi filosofi, securişti, foşti securişti, acoperiţi sau închipuiţi, revoltaţi sau delatori, încărcându-se cu reziduurile urii ce invada spaţiul public şi trezindu-se buimac dimineaţa, cu un gust amar în gură căruia nu-i găsea antidot decât în editorialele justiţiarului de la cotidianul „Armagedon”.

Tucanus era deja scârbit de lumea în care trăia, dar nu avea îndemnul să-i întoarcă spatele. Un rău necesar, asta era concluzia şi, avându-l ca reper în evoluţia lui pe celebrul jurnalist, încerca să meargă mai departe, să judece cu propria minte starea de lucruri şi să-şi compare ideile cu cele ale mahărului din presă. El nu era omul care să piardă vremea cu vitrinele magazinelor sau cu alte prostii consumiste.