Experiențe de viață

Experiențe de viață de Alcaz

Experienţa rampei (România)
1.
Eram în 1951.
Telefonul a sunat.
– Alo!
– Dragul meu, eu sunt! Petru Comarnescu.
– Ce surpriză! Te ascult.
– Poţi să treci pe la mine, după-amiază?
– Bineînţeles. Ceva grav?
– Dimpotrivă. Te aştept.

Către ora cinci, sunam la poarta casei lui, lângă grădina Icoanei. Ca de obicei, primirea călduroasă, un gin tonic şi confortabilele fotolii din grădină creau o atmosferă agreabilă, departe de „lupta de clasă” instaurată de comunişti.
– Să revenim la subiectul nostru de astăzi, mi-a spus Petru, după introducerile de rigoare „merge?”, „aşa şi aşa”. Tu l-ai cunoscut pe marele nostru actor de varietăţi, Constantin Tănase?
– Nu. Cel care a creat teatrul „Cărăbuş”?
– El.
– Şi care avea un nas lung, care aducea bucuria caricaturiştilor?
– El.
– Dar şi a epigramiştilor. Îmi amintesc de epigrama lui Păstorel Teodoreanu, dacă o mai ţin bine minte:

„La un colţ de stradă
Se iveşte-un nas!
Vine şi Tănase,
Dup’un sfert de ceas!”

– Bravo! a aplaudat Petru. N-o ştiam… dar e bună. Şi ai văzut şi vreun spectacol?
– Da. În 1945.
– Câţi ani aveai?
– 18. Tocmai terminasem liceul şi, deci, aveam de-acum dreptul să merg la spectacole pentru adulţi.
– Şi înainte nu puteai?
– Era interzis de directorul liceului.
– Şi cum ţi-a părut acest teatru depravat?
– Superb.
– Şi l-ai văzut şi pe Tănase?
– Da. Într-un scheci care făcea deliciul spectatorilor. În acest scheci, a pomenit şi celebra ameninţare a bravilor ostaşi sovietici, care ne invadaseră ţara: „davai ceas!” Cu aceste două cuvinte, însoţite de ameninţarea cu puşca pusă pe pieptul victimelor, doreau ceasul de mână al victimei, obiect pe care l-au descoperit în vestul Europei, din care făcea parte, pe timpul acela, şi România. După aceea, ţara noastră a devenit orientală… şi aşa a rămas!
– Ai cunoscut pe cineva care a fost atacat aşa?
– Da. Tatăl meu a fost oprit în piaţa Sfântul Gheorghe, când ieşea de la serviciu.
– Şi?
– Din fericire, el nu purta ceas de mână, ci unul de stil vechi, pe care-l avea la buzunarul vestei. Şi-a arătat mâinile goale şi astfel a scăpat de gloanţele sovietice. Alţii, însă, au fost totuşi împuşcaţi, fiindcă refuzau să se supună.
– Dacă-mi amintesc bine, Tănase a avut necazuri cu scheciul acesta.
– Exact. A fost arestat, dar eliberat după câteva zile, în urma reacţiei admiratorilor, care l-a determinat pe ministrul Culturii să intervină în favoarea lui Tănase. Dar Tănase a rămas Tănase! În spectacolul următor, când a repetat scheciul cu pricina, la momentul lui „davai ceas!”, pe care spectatorii îl aşteptau, s-a oprit şi a arătat cu degetul mâna stângă, apoi şi-a pus acelaşi deget la gură, în semn de „mucles”. Sala s-a ridicat în picioare, să-l ovaţioneze.

Petru a râs cu poftă şi a vrut să ştie urmarea:
– Şi a fost din nou arestat?
– Nu. Dar a murit o lună mai târziu.
– Moarte naturală?
– Aşa i s-a spus.
– Să revenim la problemele noastre. Cum ştii, probabil, după moartea lui, din 1945, teatrul de revistă a fost interzis de către noul regim, pentru că era cosmopolit, decadent, indecent. Totuşi, cererea publicului s-a impus şi, până la urmă, autorităţile zise culturale au acceptat redeschiderea teatrului, dar – ca atâtea altele – după modelul sovietic: fără fete goale, fără paiete, fără muzică străină – în afara celei ruseşti, bineînţeles –, fără umor decoltat, fără politică… pe scurt, fără spectacolul parizian, dar conform cu „morala proletară”: fără music-hall sau varietăţi, ci teatru „de estradă”. De ce „de estradă”?
– Probabil, am sugerat eu, ca să coboare de pe scenă la nivelul spectatorilor. Ca în Evul Mediu, cu trupele de comedieni ambulanţi, care improvizau scenele lor pe estrade montate pe loc.
– Ai dreptate, poate. Retrăim Evul Mediu, cu barbarii ăştia… Mă rog, noul teatru îşi va deschide porţile la începutul lui septembrie, în sala lui Tănase, pe Calea Victoriei. O cunoşti, nu?
– Desigur.
– Continui. Directorul teatrului este un prieten de-al meu, căruia i-am vorbit despre tine, pentru decorurile lui.
– Cum? am strigat.
– Cum auzi. Nu ştii ce-i aia? N-ai fost niciodată la un spectacol de teatru sau de operă?
– Petru!
– Deci?
– Am văzut decorurile, uneori somptuoase, dar nu am contribuit – nici măcar în gând – la realizarea lor.
– Există un început la toate.
– Dar…
– Ascultă-mă, sunt convins că ai să te descurci. Vei avea o echipă la dispoziţia ta: tâmplari, tapiţeri şi mai ştiu eu ce! Tu trebuie să creezi decorurile, în format mic, iar echipa ta o va realiza la dimensiunile normale. Şi, a adăugat el, cu un zâmbet, va fi vorba despre o comoară pentru tine, care ai nevoie de atâţia bani pentru întreţinerea familiei moştenite de la tatăl tău.
– Am să mă mai gândesc.
– Până mâine după-amiază. Prietenul meu Brudiu, directorul, te aşteaptă la ora cinci, în biroul lui… Şi încă un lucru, prieten drag! Munca asta te va ţine ocupat zile şi nopţi, timp de trei luni, dacă nu mai mult, şi te va ajuta să te gândeşti mai mult la reuşita decorurilor tale şi mai puţin la iubita care te-a abandonat!

Întâlnirea cu directorul Brudiu a fost mult mai caldă decât mă aşteptam. Vedeam bine că prestigiul de care se bucura Petru acţiona din plin. Brudiu nu mi-a cerut nici referinţele altor decoruri pe care le-aş fi realizat, nici fotografiile eventualelor capodopere, fiindcă ştia bine că nu aveam nici una.
– Avem nevoie, îmi spunea el, de un spirit nou pentru spectacolele noastre. Vom avea, bineînţeles, vedete iubite şi cerute de public, dar ele sunt doar interprete. Noul spirit va apărea de la creatorii de muzică, de dansuri, de costume şi de decoruri.
– Câte tablouri sunt prevăzute pentru noul spectacol?
– De obicei, un spectacol de varietăţi cuprinde douăzeci şi patru. Dar nu şi atâtea decoruri. Unul singur poate servi pentru mai multe tablouri şi sunt numere care se desfăşoară în faţa cortinei, cu anumiţi cântăreţi sau comici. Tu… iartă-mă, dar am obiceiul să-mi tutuiesc colaboratorii…
– E normal.
– … vei decide ce tablouri vor avea nevoie de decor sau nu. Iată lista tablourilor pe care le-am ales până în prezent. Ea va fi definitivată în cursul celor trei luni care ne rămân până la premieră. Poţi să ni le prezinţi peste două săptămâni, de exemplu?
– Voi încerca…