Fabulă de Septembrie

De la începuturile literare din anii 70 ai secolului XX şi până astăzi, Zhang Wei a creat şi a publicat lucrări cuprinzând circa cincisprezece milioane de caractere chinezeşti, fără a pune la socoteală cele vreo patru milioane de caractere distruse de autor. Socotind după volumul muncii, dintre scriitorii contemporani de ţinută artistică nu se poate nimeni aşeza în rând cu el. Această scriitură este vastă şi subtilă, cu o viziune largă, ambiţioasă şi totodată cea mai intangibilă introspecţie şi mai bogată dezvăluire a naturii umane şi a existenţei. Zhang Wei reprezintă nu numai vârful literaturii din aria geografică a regatelor antice Qi şi Lu, actuala provincie Shandong, dar s-a impus între culmile literaturii de azi a Chinei. Din aceste puncte de vedere, i-am cerut lui Zhang Wei să compileze cele mai reprezentative lucrări şi sperăm ca ele să devină cărţi de referinţă în aprofundarea lumii sale literare luxuriante.

Să-l citeşti pe Zhang Wei nu este deloc simplu.

Timp de peste patruzeci de ani, Zhang Wei a participat la procesul edificării noii literaturi şi în fiecare etapă a lăsat opere model, cum sunt: „Corabia străveche”, „Fabulă de Septembrie”, „În sălbăticie” şi altele, toate capodopere ale literaturii chineze contemporane. Semnificativ este că, exceptând participarea la începutul anilor 90 ai secolului XX la dezbateri în spirit umanist literar, în cea mai mare parte a timpului el a ţinut în mod conştient distanţa faţă de aşa-numitele subiecte fierbinţi şi la modă, iar creaţia sa este dificil să fie clasată în mod corespunzător în anumite valuri şi concepte literare. De exemplu, în unele istorii literare, romanul său „Corabia străveche” este socotit o reflectare a sintezei literare, în altele un trepied al literaturii de reformă, pe când în alte istorii literare este dezbătut la capitolul special al literaturii în căutarea rădăcinilor. În realitate, solicitudinea aproape paranoică a lui Zhang Wei pentru lucrurile enorme, acele chestionări directe privind moralitatea care îi fac pe oameni să palpite, împletirea scrisului său cu forţele vremii, traumele sufletului şi suferinţele umane, care evidenţiază caracterul moral şi ideologic al scrierilor, stabilesc că el nu este „pe valul” altarului literar, ci, dimpotrivă, este oponentul curentului mareelor. Cu toate acestea, atunci când privim înapoi, cu ochii istoriei literare, la marea parte a epocii literare trăite de el, descoperim cu emoţie că există atât de multe subiecte literare de seamă pe care Zhang Wei le-a practicat sau le-a intuit înainte de a deveni fierbinţi. De exemplu, criticii au aplaudat odată scrierea unui nou istoricism, în special paradigma înlocuirii luptei de clasă şi a revoluţiei cu istoria personală a omului şi a familiei, iar după ce criticii au enumerat un text important în anii 90 în această privinţă, au constatat brusc că romanul „Corabia străveche”, publicat în anul 1986, are aproape toate dimensiunile posibile ale acestei paradigme, iar prin modalitatea unirii istoriei de clan cu istoria de clasă a evitat ca noul istoricism să reproducă facil pierderea semnificaţiei. Un alt exemplu: în ultimii ani, cercurile criticilor au pus accentul pe importanţa descoperirii resurselor narative indigene chinezeşti, activarea esteticii tradiţionale chineze, iar de ani buni Zhang Wei a continuat să dialogheze cu cultura şi spiritualitatea antichităţii Qi, cu miturile şi tradiţiile lumii străvechi. Într-un discurs, el a spus: „Puterea stranie a zeităţilor este în esenţă un tezaur literar uriaş.” În „Însemnări pe marginea Cântecelor Chu”, „Despre poeţii Li Bai şi Du Fu” şi altele el a dovedit înţelegerea valorii şi şi-a exprimat gândirea sa, utilizarea creatoare a biografiei în „Cartea provinciilor exterioare” demonstrând dependenţa de tradiţia literară locală. Un alt exemplu: în noul secol, fondul literaturii este spectacular, de o mare atractivitate, iar când critica este lansată în urmărirea straturilor de jos, se poate observa că Zhang Wei cu mult înainte a atras atenţia astfel: „Busola spirituală a unui scriitor se va orienta întotdeauna către oamenii care trăiesc în straturile cele mai de jos”. Iar uneori, Zhang Wei face din operele sale perceperea înaltă pentru previziunile sale creative şi pentru a transcede înţelegerea şi cadrul logic al epocii; este cazul, cred eu, antrenării unor interpretări eronate grave, ca etichetarea „idealism moral” şi interogarea poziţiei conservatoare a anti-modernităţii comune.

Cine acordă atenţie scrisului lui Zhang Wei ştie că după ce a publicat „Fabulă de Septembrie” el a fost sub criticile celor care au îmbrăţişat punctul de vedere modern al iluminării, socotind că în operele sale coexistă structura binară a binelui şi răului, pozitivul şi negativul, etica pământului şi civilizaţia modernă, şi că, prin respingerea celei din urmă, el devine o persoană anacronică, cu un temperament utopic puternic. Zhang Wei nu a acceptat nici un compromis faţă de acest subiect, el a considerat că forţa morală este partea cheie între talentul unui scriitor şi construcţia romanescă, mereu aproape de postura de război solitar cu raţionalitatea ştiinţifică şi dorinţa materială dezorientate. Aceste cuvinte ale lui Zhang Wei îi duce adesea pe oameni cu gândul la acele nume cantonate în tabăra conservatorismului cultural din istoria gândirii şi a literaturii secolului XX, gruparea echilibrului, neoconfucianiştii, Du Yaquan, Liang Shuming, Liang Shiqiu… În avansul şi retragerea mareei istoriei, ei au fost luaţi drept apărători ai contracurentului, dar s-au dovedit slabi împotriva forţelor reacţionare ale culturii, iar mai târziu, când oamenii au depăşit fumul epocii, au observat că explorările şi gândirea lor păreau ecoul curentului noului umanism din epoca modernă a occidentului, mai ales după ce mitul luminilor fusese distrus de războaiele mondiale. Ei reprezentau o altă modalitate modernă a autoexaminării şi criticii teoriei universale a raţionalităţii antropocentriste şi instrumentale, angajaţi în gândirea constructivă din dialogul modernităţii, confruntându-se cu comportamentul istoric dominant şi cu conceptele istorice, forţe de neneglijat ale echilibrului. MacIntyre, cel mai important dintre eticişti din occident, în „After Virtue”, 1981, a evidenţiat o chestiune importantă: Care va fi legislaţia spirituală a oamenilor moderni care şi-au pierdut calităţile metafizice, sau, altfel spus, există vreun scop bun pentru individ în epoca exilului virtuţii? El a întrebat de o manieră calitativă: „Preţul pe care actorii morali îl eliberează de la autoritatea externă a moralităţii tradiţionale este că noii actori de autoreglementare se pot exprima fără a fi obligaţi de lege, de teleologia naturii sau autoritate ierarhică, dar întrebarea este de ce alţii ar trebui să ţină seama de sfaturile lor?” El crede că omul contemporan este scufundat în mitul moral al „doctrinei emoţiilor”, rădăcina acestui mit aflându-se în restabilirea virtuţii, iar „Virtutea trebuie astfel înţeleasă: ea nu numai că ne menţine beneficiile intrinseci în viaţa practică, ci ne permite să depăşim pericolele, tentaţiile şi distragerile pe care le întâmpinăm; ne sprijină în exercitarea binelui şi ne îmbogăţeşte, sporindu-ne autoconştientizarea şi înţelegerea binelui”.

Credem că „idealismul moral” al lui Zhang Wei se cuvine înţeles şi în acest sens. El apără valorile persoanei cultivate care, în ciuda sărăciei materiale, se bucură de liniştea sufletească oferită de bogăţia spirituală. Aderenţa la corectitudine şi la alte poziţii culturale conservatoare sunt de fapt realizarea gândirii umaniste moderne menţionate mai sus, în timp ce există o continuă „întoarcere la educaţia din trecut”, moştenire a sensului tradiţional al destinului şi, de asemenea, la ultimul nivel de îngrijorare există intenţia practică de a reconstrui sensul lumii pentru omul modern. Adeziunea la atitudinea populară nu este de aceeaşi manieră cu cea prezentată de unii critici din mocirla moralităţii străvechi, aceşti critici, limitaţi de capcanele timpului, au neglijat sau au ignorat din necunoaştere că Zhang Wei stă pe poziţia conştiinţei transcendente şi existenţiale a întregii omeniri. Mai mult decât atât, această concepţie a lui Zhang Wei a fost definită încă de la începutul carierei sale literare. Ea a trecut, desigur, printr-un proces de şlefuire şi maturare şi nu a avut loc, aşa cum au descris unii critici – o transformare rapidă a lui Zhang Wei din anii 80 la Zhang Wei al anilor 90. Noi putem vedea clar un fir spiritual de legătură între Laode, Sui Baopu şi Ningjia. Noi nu trebuie nici să uităm că de la scrierea „Tu eşti în munţi” au trecut douăzeci şi doi de ani, iar fără perseverenţă şi fără credinţa în evoluţia lumii o asemenea lucrare enciclopedică în care descrie voinţa, emoţiile şi destinele generaţiei 50 nu putea fi finalizată.

Nu este greu de înţeles de ce scrierile lui Zhang Wei nu pot fi aşa de simplu clasificate, ele nu corespund epocii, ci timpului. La el nu există probleme de sincronizare şi în mod natural el nu are cum să fie ademenit sau înglobat de epocă. El poate să prevadă un punct fierbinte al literaturii pur şi simplu pentru că în inima lui el deţine valoarea constantă a literaturii. Pe cale de consecinţă, noi credem că, pentru a ne exprima pe scurt, oamenii se pot folosi de un vocabular convenţional pentru a evalua opera şi omul Zhang Wei, dar trebuie să fie atenţi la simplitatea acestor termeni când e vorba de bogăţia lumii literare. De exemplu, ne-am referit adesea la „popular”. Din cauza diferitelor materiale de referinţă, „popular” deţine cel puţin două sfere semantice. El se poate referi la poziţia pe care o ocupă valoarea intelectualilor în raport cu templul, dar, de asemenea, se poate referi la spaţiul cultural generat de masele populare în raport cu cultura elitelor. În poziţia adoptată de Zhang Wei referitor la „popular” semnificaţiile celor două sensuri au fost reunite şi, în acelaşi timp, au fost analizate cu multă claritate. Pentru mai mult de patruzeci de ani, ca un adevărat geolog, el a colindat neîncetat pădurile sălbatice care radiau asemenea razelor în jurul pământului său natal şi, apoi, s-a confesat în mod repetat, spunând despre aceste călătorii „în mijlocul poporului” că reprezintă hrana scrierilor sale. Aceste traversări de ape şi munţi nu au reprezentat numai o experienţă personală şi o redescoperire, dar, de asemenea, au constituit o despărţire efectivă de munca birocratică de la templu – modalitatea cea mai eficientă de a scăpa de leziuni instituţionalizate şi profesionale. Lungile călătorii în peisajul popular au aşezat o linie de separare între operele sale şi scrierile imaginate a fi populare. În acelaşi timp, el a lăudat imensitatea, sălbăticia şi inocenţa din spaţiul popular, a cântat vitalitatea neîmblânzită, nesubjugată, liberă a oamenilor din popor şi dragostea lor de viaţă; totuşi, acestea nu sunt motive ca faptele condamnabile şi răufăcătorii din mediul popular să fie exceptaţi de la stigmatizare; în realitate, autorul nu s-a ferit niciodată să reliefeze şi să critice răul care există în oameni – în mod evident este o eroare să considerăm poveştile populare ale lui Zhang Wei romantism nostalgic sau viaţă sălbatică în natură.

În mod similar, va trebui să fim atenţi că, în cadrul valului actual de creaţii ecologice, lucrările lui Zhang Wei pot fi privite ca o simplă recunoaştere a eticii ecologice. Într-adevăr, în urmă cu douăzeci de ani, în „Spiritul pământului” şi în alte scrieri, căutarea spiritelor pământului rămâne, comparativ cu alte creaţii publicate până astăzi, de o perfecţiune artistică de necontestat, graţie splendorii descrierilor, existenţei atâtor imagini realiste ale vieţii animalelor, penelul său reuşind să transmită infinită dragoste pentru farmecul naturii, dar să analizezi aceste opere din punct de vedere ecologic este prea mult. El a scris despre cele zece mii de fiinţe simţitoare de sub cer, a scris cu compasiune despre ape şi munţi, făcându-i pe oameni să-şi amintească de „Hunter’s Notesbook”, „The King of Fish”, „Mobby Dick”, „The Prairie”, „White Ship” şi totodată de acel spirit al ierbii, florilor şi copacilor din Cântecele Chu şi din Cartea poemelor, prin venerarea naturii încercând să stabilească un posibil „spirit sfânt al universului”. El nu are obiceiul pe care îl au majoritatea scriitoriilor ecologişti, care consideră că, pentru a pune la îndoială blasfemia doctrinei antropocentrismului, atunci oamenii trebuie excluşi din toate aspectele naturii, deoarece sub pana sa găsim întotdeauna un om undeva departe, un om care a căpătat din natură prelungirea sa spirituală. Conform cuvintelor lui Rilke: „Cel ce se afundă în marea linişte a tuturor lucrurilor nu mai este partenerul care menţine echilibrul în clasa de semeni căreia îi aparţine, el nu mai este aceeaşi persoană, fiindcă pentru el există doar răsăritul, apusul, apropierea şi distanţa. El există ca un obiect încorporat în mijlocul tuturor lucrurilor, nemărginit de singur şi independent, iar uniunea dintre lucruri şi oameni se realizează prin coborârea la aceeaşi adâncime comună, acolo unde se hrănesc rădăcinile fiecărei fiinţe vii.” Într-un anumit sens, deschiderea şi profunzimea lumii literare a lui Zhang Wei provin din înţelegerea deschisă şi profundă a naturii, din propriile sale rădăcini în pământul vast, ca fiu al sălbăticiei.

Dificultatea de a-l citi pe Zhang Wei constă în dificultatea de a ne obişnui să facem compromisuri şi a urma calea, ideea arătată, păstrându-ne o inimă fierbinte, neliniştită, nobilă, în dialogul cu cuvântul scris. „Spiritul măreţ este precum vârfurile semeţe al munţilor, izbite de vânt şi de ploi, cutreierate de nori, iar când omul respiră acolo este mai liber şi mai puternic ca oriunde… Eu nu spun că oamenii obişnuiţi pot să vieţuiască pe culmile munţilor. Dar ei ar trebui să meargă acolo o dată pe an. Acolo li se va schimba suflul plămânilor şi fluxul sanguin. Acolo ei se vor simţi eternitatea iminentă. Apoi, întorşi în lumea largă şi măruntă, inimile lor vor palpita de curajul luptei de zi cu zi.” Acest lucru l-a scris Romain Roland în finalul „Biografia lui Michelangelo”. Citindu-l pe Zhang Wei, vom experimenta trăiri similare.