Ficţiuni secunde Ediția a II-a

Cartea de faţă este o continuare a celor două cărţi apărute anterior tot la Editura Europress (“Întoarcerea fratelui risipitor” şi “DonQuijotisme AntropoLexice”), însă ea include doar proze ficţionale, nu şi eseistice, precum acelea. Mai mult, în cuprins au fost preluate şi câteva ‘piese de rezistenţă’ din volumele anterioare, printre care şi uimitoarele reinterpretări speculative de mituri şi legende populare (mitul biblic al întoarcerii fiului rispitor, şi respectiv baladele româneşti “Mănăstirea Argeşului” şi “Mioriţa”). De menţionat e şi faptul că unele dintre prozele de aici au fost premiate la concursuri literare naţionale, iar unele au apărut anterior în antologii/reviste literare. (La finele volumului de faţă, începând cu pagina 239, avem o serie de considerente şi referinţe critice.)

Melanjul de idei din cuprins (câteva piese având motive SF sau folosind pretexte ‘sefiste’, altele încadrându-se ferm în main-stream literaturii) şi amalgamul stilistic – inclusiv cu acele mise-en-prose de mituri şi legende, abordate aparent arhaic – creează premisele unei lecturi cel puţin interesante, pentru un public deschis.

«Nu doar stilul şi motivele diferă pe axa cuprinsului. Diversitate avem şi în privinţa dozajului dramatic: unele povestiri respectă schema clasică (cu punctul culminant înspre final), altele curg într-o diluare calină, cu accent pe o umanitate adiacentă (sau substituentă) climaxului.»

Despre ‘Ficţiuni secunde‘ (2016), doamna Eugenia Ţarălungă scrie, în revista ‘Viaţa Româneasca’ nr.4/2017: « (…) O altă dimensiune a autorului este cea care ţine nemijlocit de ficţiune, atât cât poate ea să fie de pură, cotropită fiind şi dinspre partea IT, cât şi dinspre cea eseistică, în care reinterpretările îi dau ghes autorului spre direcţii numai de el bănuite, dar configurate cu har, ingeniozitate şi alte cele. (…) În Secundele… de acum, găsim şi mituri (biblice ori naţionale) reinterpretate cum nici cu gândul nu gândeşti, şi bucăţi de proză tinzând spre cea mai pură ficţiune. Cât despre Manoli, pe acesta îl regăsim în proza Mănăstirea Anei, de vreme ce biserica domnească nu se lasă nicicum terminată şi acoperită dacă este gândită şi construită numai de partea bărbătească a fiinţei, fără aportul rotitor al părţii femeieşti.»
[ http://www.viataromaneasca.eu/revista/2017/04/breviar-editorial-5/ ]

Maria-Ana Tupan, în revista ‘Contemporanul’ nr.1/2017, pag.32:
«(…) Autor de literatură speculativă, Mircea Băduţ întreprinde un soi de critică antropologică, recurgând adesea la rescrierea ingenioasa a unor mituri şi naraţiuni arhetipale. E poate timpul sa fie recunoscut statutul canonic al unei practici semnificante al cărei statut transdisciplinar a fost mai greu sesizat în literatura ficţională decât în teoria şi critica literară. Multidisciplinaritatea zilelor noastre nu e de fapt decât o versiune a aspiraţiei lui Descartes şi Leibniz către o ştiinţă universală. (…)
Daca Mircea Băduţ şi-ar aşeza, ca în dulcele stil clasic, o artă poetică în deschiderea volumului, el ar recunoaşte probabil că structura narativa tipică este una înrudită calculului probabilităţilor sau matricelor de stări, iar principiul constitutiv, unuia al complementarităţii (alternanţă de stări contrarii). Hiper-elipsoidul călătoriei în timp din ‘Exerciţiu de ciclitate’ (asemănător simetriilor hiper-suprafeţei de la intersecţia conurilor de lumină al trecutului/prezentului din teoria supercorzilor), prin care se corectează o anterioară cădere în eroare, asemuieşte traiectul ştiinţei cu căderea biblică, revalorizată pozitiv, ca progres al cunoaşterii.
Gândite ca originând dintr-un entanglement cuantic, atât intriga cât şi construcţia personajelor sunt multiple, concepute ca alternanţe, versiuni. În ‘Întoarcerea fratelui risipitor’, Abelamt e terţiul inclus, în care polaritatea eului mulţumit cu mediul limitat, domestic – versus eul curios, care călătoreşte – este sublimată în cel care călătoreşte mental şi dezvoltă „previziuni alternative”. ‘Manoli’ şi ‘Mănăstirea Anei’ rescriu legenda în două povestiri separate. În cea dintâi, Manoli, fost ucenic în Italia, are ştiinţă de lăcaşuri precum Domul din Milano sau precum cea mai mare catedrală catolică, cea din Sevilla; cu toate acestea susţine că mănăstirea de pe Argeş e cea mai înaltă, deoarece turlele credinţei se înalţă în cer şi de aceea nu poate fi cucerită de păgâni. (…) Interesantă e şi lectura Mioriţei: instinctul crimei se trezeşte în cei doi ciobani din cauza izolării de societate, care singură poate umaniza individul, în vreme ce protagonistului-povestitor i se pare că poate să comunice cu o mioară, deoarece a abandonat învăţătura şi cărţile din cauza sărăciei şi s-a înstrăinat de divinitate la moartea surorii. (…)»
[ https://www.contemporanul.ro/contexte/ ]