Glorii şi păcate bucureştene

Glorii şi păcate bucureştene de Corneliu Şenchea

I
COPILĂRIA UNUI ORAŞ

Povestea Bucureştiului ca de altfel şi povestea multor oraşe muntene şi moldoveneşti începe relativ târziu, în comparaţie cu poveştile marilor oraşe italiene, germane, franceze, engleze, flamande şi olandeze. Marea explozie urbană dintre secolele XII – XV a schimbat definitiv faţa Occidentului medieval, anunţând Renaşterea, rezultat al unei revoluţii economice care a pregătit o revoluţie intelectuală a cărei caracteristică principală a fost tocmai cultura urbană şi laică. În spaţiul românesc doar Tran-silvania, datorită aportului saşilor, s-a aliniat acestui fenomen de anvergură europeană.

La vremea când această Renaştere urbană se manifesta în toată plenitudinea ei în Apusul Europei, originea celor câteva oraşe din spaţiul extracarpatic era învăluită în mister şi legendă.

Aşa cum este şi originea Bucureştiului.

Despre istoria Bucureştiului s-au scris tratate, lucrări riguroase, monografii, iar numele unor Constantin C. Giurescu, George Potra, Nicolae Iorga şi ale altor titani ai istoriografiei româneşti vor rămâne puncte de reper constante în domeniul cu pricina. Cartea aceasta nu-şi propune să aducă ceva nou în privinţa istoriei acestui oraş. Dar are ambiţia de a aduce mai aproape de sufletul bucureşteanului de azi, şi nu numai, pe oamenii şi întâmplările cele mai interesante prin care s-a scris istoria Bucureştilor. Un oraş al bucuriei, cum i s-a mai spus, dar care a fost, şi este încă, în multe aspecte ale vieţii cotidiene, încărcat de o mare tristeţe. Dar tocmai această tristeţe, completată de mici episoade de bucurie, pare să facă istoria acestui oraş mai spectaculoasă. Pentru că, asemeni unui personaj de Bildungsroman, Bucureştiul a fost şi este prins într-o permanentă căutare a fericirii proprii, prin oamenii săi s-a străduit întotdeauna să vâslească împotriva curentului şi să dovedească şi celor mai sceptici că îşi merită numele şi titlul de capitală.

Pentru a deschide călătoria imaginară prin istoria capitalei noastre, nu putem începe fără a pomeni numele eroului eponim al oraşului, despre care toţi am învăţat în clasele primare… Bucur.

Variantele în legătură cu statutul social al lui Bucur, considerat întemeietorul oraşului, îl prezintă păstor sau haiduc după memorialul de călătorie al misionarului franciscan Blasius Kleiner, în 1761, pescar sau cioban după elveţianul François Recordon, în 1821, boier după englezul Walsh în 1828, negustor după francezul Perrin, în 1839, şi chiar prinţ după romanul lui Alexandru Pelimon, apărut în preajma Unirii Principatelor (Alexandru Predescu, Vremuri vechi bucureştene, Editura pentru Turism, Bucureşti, 1990, p. 11). Oricare ar fi adevărul, un erou întemeietor cu numele Bucur, care ar fi bătut pe malul Dâmboviţei un par de târlă, săpând şi primul bordei al unei viitoare aşezări a existat. Iar urmaşii lui s-au numit după tipicul vremii „Bucureşti”.

Până în secolul al XV-lea, cercetătorii, în lipsă de alte mărturii documentare şi arheologice, au înclinat să considere cetatea Dâmboviţei drept embrion al viitorului oraş. Încă nelocalizată cu certitudine, această cetate a fost administrată în secolul al XIV-lea de castelanul sau pârcălabul Dragomir, unul dintre dregătorii domnitorului muntean Vladislav I (Vlaicu), autorul înfrângerii oastei de invazie a regelui maghiar Ludovic I de Anjou, condusă de voievodul Transilvaniei Nicolae Lackfy. Câţiva ani mai târziu, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, cetatea Dâmboviţei a fost martora înfrângerii definitive a lui Vlad Uzurpatorul, rivalul lui Mircea. Atunci, domnul muntean a fost ajutat de voievodul Transilvaniei Ştibor care s-a încumetat chiar să-l provoace pe Vlad la un duel cavaleresc sub zidurile cetăţii, duel în care Uzurpatorul a fost rănit.

Adevărata atestare a oraşului este înregistrată de un document emis de cancelaria lui Vlad Ţepeş, datat 20 septembrie 1459. Vlad Ţepeş şi-a petrecut patru ani din cei şase ai celei de-a doua domnii (1456-1462) la Bucureşti (Mircea Constantinescu, Când toca la Radu Vodă, Editura Militară, Bucureşti 1992, p. 10). Autorul sus-menţionat încerca să explice alegerea acestei reşedinţe temporare prin prisma politicii antiotomane a lui Ţepeş, Bucureştiul fiind mai aproape de Dunăre decât Târgo-viştea. Mai târziu, un alt domnitor avea să-şi stabilească definitiv capitala aici, dar, aşa cum se va vedea, din cu totul alte raţiuni strategice şi politice.

Bucureştii au continuat să reţină atenţia urmaşilor lui Vlad Ţepeş, în timpul lungii sale captivităţi în Ungaria regelui Matia Corvin. Radu cel Frumos, fratele rival al lui Vlad, sprijinit de otomani, a domnit aici până în anul 1473, când Ştefan cel Mare cucereşte cetatea de scaun (căreia Letopiseţul anonim al Moldovei îi spune tot „cetatea Dâmboviţei”), alungându-l pe Radu şi luând în captivitate pe soţia şi fiica acestuia, ultima devenind ulterior soţia domnului Moldovei, până la moartea acestuia. Acelaşi izvor citat mai sus, menţionează că Ştefan „a rămas acolo trei zile veselindu-se”. De aici se poate deduce că locuitorii Bucureştiului au fost destul de ospitalieri, poate şi datorită faptului că Ştefan venea ca un eliberator, nu ca un inva-dator. El l-a numit domn pe Basarab cel Bătrân numit şi Laiotă, fidel, încă, taberei creştine, pe care o va trăda în curând. Trădarea aceasta va fi pretextul unei noi intervenţii a lui Ştefan cel Mare împreună cu oştile lui Matia Corvin conduse de voievodul Transilvaniei Ştefan Bathory pentru restabilirea în scaun a lui Vlad Ţepeş, într-o ultimă domnie de doar câteva luni, deoarece în 1476, întoarcerea lui Laiotă cu sprijin otoman pune capăt vieţii viteazului Vlad şi celor 200 de cavaleri lăsaţi de Ştefan să-i servească drept gardă personală.

Se pare că Bucureştii îşi câştigaseră deja reputaţia de teren favorabil tranşării disputelor politice ale timpului. La începutul secolului al XVI-lea ele se reaprind cu o violenţă nemaiîntâlnită până atunci.

În 1512, Neagoe Basarab susţinut de puternicii boieri Craioveşti ocupă tronul Ţării Româneşti, în-lăturându-l pe Vlad cel Tânăr (Vlăduţ) cu sprijinul lui Mehmed beg, paşa de Nicopole. Bătălia decisivă a avut loc la Văcăreşti, „den jos de Bucureşti” cum consemnează cronicarul Radu Popescu. Învins, Vlăduţ ar fi fost decapitat cu sabia de însuşi Mehmed Beg (după Viaţa lui Nifon), dar inscripţia de pe piatra funerară a defunctului voievod de la Mănăstirea Dealu, precizează clar că a pierit la 23 ianuarie 1512 de mâna lui Neagoe. Viaţa lui Nifon, scriere panegirică (de glorificare) la adresa lui Neagoe, l-a absolvit intenţionat pe autorul „Învăţăturilor… către fiul său Teodosie” de această faptă de sânge petrecută… sub un păr.

Urmaşul lui Neagoe şi ginerele său Radu de la Afumaţi a dat trei bătălii cu turcii, ultima cu rivalul său Vladislav al III-lea, la Bucureşti, iar Radu Paisie, fiu al lui Radu cel Mare, rezidează şi el timp îndelungat la Bucureşti, într-o epocă la fel de agitată în care pretendenţi ca Laiotă Basarab, banul Şerban sau Drăghici Gogoaşe continuă să dea târcoale tronului.

Anul 1545, anul mazilirii de către Poarta otomană a lui Radu Paisie, este şi anul înscăunării de către sultanul Soliman a fratelui său, Mircea Ciobanul, care, intrat în Bucureşti ca domn la 17 martie 1545, îşi inaugurează domnia cu executarea a numeroşi boieri printre care patru mari dregători ai fratelui său (plecat în exil în Egipt), Radul comisul, Dragul stolnicul, Stroe spătarul, Vintilă comisul. Aşa cum observa istoricul Ştefan Andreescu, era un început de domnie fără precedent, deoarece „toţi ceilalţi domni căutaseră să se pună de acord cu marea feudalitate, s-o câştige de partea lor, ucigând pe boieri numai după ce aceştia le refuzaseră făţiş colaborarea şi conspiraseră contra lor.”

Confruntările sîngeroase cu boierii vor continua în vecinătatea Bucureştilor, la Periş, unde Mircea anihilează alt grup periculos de opoziţie condus de vistierul Udrişte şi banul Theodosie.

Domn înscăunat pentru prima dată de către Poartă şi soţ al energicei doamne Chiajna, fiica domnului Moldovei, Petru Rareş, Mircea Ciobanul s-a gândit, nu întâmplător, la fixarea unei noi capitale. Alegerea Bucureştiului îşi avea raţiunile sale strategice. Apropierea oraşului de raiaua turcească de la Giurgiu, ca şi nesiguranţa fostei capitale Târgovişte (învecinată cu „plaiul” – Transilvania de peste care îşi încercau norocul boierii pribegi şi pretendenţii la tron) au influenţat în egală măsură această opţiune (Ştefan Andreescu, Restitutio Daciae, Editura Albatros, Bucureşti 1980, p. 198). Ctitor al unei noi Curţi domneşti (numită ulterior Curtea Veche) şi al unei biserici cărămizii care se mai poate vedea şi azi, Mircea a dispus întărirea oraşului cu palisade din lemn de stejar, angajând ample lucrări de construcţie, după mărturia cronicarului sas Hieronim Ostermayer.