Grădina lui Eros

Grădina lui Eros de Oscar Wilde

Sfinxul fără secretegravură

Într-o după-amiază stăteam pe o terasă la Café de la Paix, contemplând splendoarea şi nimicnicia lumii pariziene, ciudata panoramă a mândriei şi sărăciei ce mi se perinda pe dinainte, când mi-am auzit strigat numele. M-am întors şi l-am zărit pe lordul Murchinson, cu care nu mă mai întâlnisem de aproape zece ani, din vremea colegiului.

Ne-am strâns mâna cu căldură, vizibil încântaţi de neaşteptata revedere. Eram foarte buni amici la Oxford. Îl plăceam enorm, era atât de chipeş, de spiritual şi de nobil! Se spunea despre el că ar putea fi cel mai bun om din lume, dacă n-ar avea obiceiul de a spune întotdeauna adevărul, însă, în acelaşi timp, cred că cel mai mult îl admiram pentru francheţea lui. L-am găsit foarte schimbat. Arăta neliniştit, oarecum încurcat, o îndoială teribilă părea că îl sapă pe dinăuntru. Am simţit că nu poate fi vorba la el de mult invocatul scepticism modern, Murchinson fiind cel mai vajnic adept al partidului conservator. Din câte îmi amintesc, el credea în pentateuc cu aceeaşi convingere cu care credea în Camera Lorzilor, deci m-am gândit că la mijloc nu poate fi decât o femeie. L-am întrebat dacă e însurat.

– Nu le înţeleg îndeajuns pe femei, răspunse el.

– Dragul meu Gerald, zic, femeile trebuie doar iubite, nu şi înţelese.

– Nu pot iubi ceva în care nu am deplină încredere, mi-a replicat.

– Simt că îmi ascunzi ceva, ai tu un secret numai al tău, Gerald, am exclamat. Te rog, vorbeşte-mi despre el!

– Hai să plecăm de aici, e prea multă lume, zise. Să luăm o trăsură. Dar, te rog, să nu fie galbenă. Orice, numai să nu fie galbenă, te implor! Uite, s-o luăm pe aceea verde închis. În câteva secunde înaintam deja la trap pe bulevard în jos înspre Madelaine.

– Unde mergem? am întrebat.

– Unde vrei tu, a răspuns el. De exemplu, putem merge în Bois, la un restaurant, să luăm ceva de mâncare, iar tu îmi vei povesti despre tine.

– Eu vreau să aud mai întâi povestea ta. Hai, spune-mi-o, te rog. L-am văzut cum îşi duce mâna spre buzunar, de unde scoase o cutiuţă de marochin, argintată, pe care mi-o aşeză în mână. Am deschis şi am văzut fotografia unei femei. Era înaltă şi slabă, straniu picturală, cu ochii imenşi şi adumbriţi şi cu părul larg desfăcut. Arăta ca o făptură din altă lume, înfăşurată în blănuri scumpe.

– Cum ţi se pare acest chip? zise. Îl găseşti sincer?

O examinai cu atenţie. Mi se părea chipul cuiva care deţine un secret, însă nu-mi puteam da seama dacă acesta era un lucru rău sau bun. Eram depăşit. Frumuseţea chipului ei părea născută dintr-o suprapunere de mistere – frumuseţea e mai degrabă o chestiune psihologică decât strict plastică – iar zâmbetul vag care îi juca firav pe buze era mult prea rafinat ca să rămână dulce.

– Ei bine, strigă el nerăbdător, ce zici?

– E o Giocondă în blană de hermină, i-am răspuns. Spune-mi totul despre ea.

– Nu acum, zise, după cină. Pe urmă schimbă subiectul.

După ce chelnerul ne puse pe masă cafeaua şi ţigările, i-am amintit lui Gerald de promisiunea pe care mi-o făcuse. S-a ridicat de pe scaun, s-a plimbat de câteva ori prin încăpere, pe urmă, scufundându-se într-un fotoliu, îşi începu povestea.

– Într-o seară, în jurul orei 5, mă plimbam pe Bond Street. Era o învălmăşeală teribilă de trăsuri, iar traficul era aproape oprit. Lângă trotuar am zărit o caretă galbenă care, dintr-un motiv sau altul, mi-a atras atenţia. Am privit înăuntru şi am dat cu ochii de acel chip pe care l-ai văzut în poză. Am fost pe loc fascinat. În noaptea aceea, chiar şi în ziua ce a urmat, nu mi l-am putut scoate din minte deloc. M-am tot învârtit pe strada cu pricina, în sus şi în jos, zgâindu-mă la fiecare trăsură, dar, afurisită treabă, n-am mai zărit careta galbenă. Ma belle inconnue intrase pur şi simplu în pământ. Până la urmă eram convins că n-a fost decât un vis. Peste vreo săptămână luam cina cu Madame de Rastail. Masa era programată pentru ora 8.30 şi aşteptam încă în salon, când lacheul a deschis uşa şi a anunţat-o pe o anume lady Alroy. Era femeia pe care o căutam. Intrase foarte încet, ca o rază de lună, înveşmântată în dantelă gri şi, spre imensa mea încântare, am fost rugat să o poftesc înăuntru, la cină. După ce ne-am aşezat, am spus cu oarecare inocenţă: „Cred că v-am zărit nu cu mult timp în urmă, pe Bond Street, lady Alroy”. Ea devenise palidă şi îmi zisese cu voce scăzută: „Vă implor, nu vorbiţi aşa tare, vă poate auzi cineva!”. Am realizat că am păşit cu stângul şi m-am simţit mizerabil. Am încercat să îndrept situaţia, aducând discuţia pe terenul neutru al teatrului francez. Ea vorbea foarte puţin, mereu cu aceeaşi voce scăzută, melodioasă, parcă se temea în permanenţă că ar putea fi auzită. M-am îndrăgostit stupid şi nebuneşte de ea, iar atmosfera de mister nelămurit ce o înconjura ca o aureolă a feminităţii mi-a stârnit o curiozitate nebună. Când s-a ridicat să plece, foarte curând după terminarea cinei, am întrebat-o dacă pot să o sun şi să ne mai întâlnim. Ea ezitase o clipă, aruncase o privire în jur ca să vadă dacă nu o ascultă cineva şi zise: „Da, mâine, la ora 5 fără un sfert”. Am încercat să aflu câte ceva despre ea de la Madame de Rastail, dar singura informaţie pe care am putut-o obţine a fost aceea că e văduvă şi are o casă splendidă în Park Lane. În ziua următoare am ajuns la Park Lane exact la ora stabilită, dar lacheul mi-a zis că ea tocmai plecase.

M-am întors la club nefericit şi dezorientat şi, după ce m-am gândit îndelung, i-am scris o scrisoare, întrebând-o dacă pot spera la o altă întâlnire. Timp de câteva zile nu mi-a venit nici un răspuns, însă, în cele din urmă, am primit un bileţel, în care îmi scria că va fi acasă duminică la ora 4. Urma un post-scriptum neobişnuit:

„Te rog să nu-mi mai scrii aici, îţi explic când ne vedem”. Duminică m-a primit şi a fost absolut fermecătoare; dar când am dat să plec m-a rugat ca, atunci când îi mai scriu, să mă adresez „doamnei Knox” şi să trimit scrisorile la Biblioteca Whittaker, Green Street. „Am motive serioase, a zis ea, să nu primesc scrisori acasă.” În perioada aceea ne-am întâlnit destul de des, însă aura de mister n-a părăsit-o nici o clipă. Uneori aveam impresia că se află sub dominaţia unui bărbat, dar părea atât de inaccesibilă, încât mi se părea greu de crezut. Mi-era dificil să trag o concluzie de aici. Ea semăna cu acele cristale ciudate pe care le vezi prin muzee şi care sunt când clare ca lacrima, când întunecate. În cele din urmă m-am hotărât s-o cer de nevastă; eram prea obosit să mă simt ca un fur ce se strecoară pe ascuns în casa cuiva. I-am scris la bibliotecă şi i-am propus o întâlnire lunea următoare, la ora 6. A acceptat şi am fost în al nouălea cer. Eram îndrăgostit de ea cu toată puterea inimii mele. În ciuda misterului – am crezut atunci –, datorită lui, ştiu acum. Iubeam femeia din ea, iar misterul ce o învăluia mă teroriza pur şi simplu.

– L-ai descoperit, în cele din urmă? l-am întrebat.

– Mă tem că da, răspunse. O să judeci tu cu mintea ta…

În lunea aceea am luat prânzul cu unchiul meu, iar la ora 4 eram prezent în Marylebone Road. Unchiul meu locuieşte în Regent Park. Ca să ajung în Piccadilly, am luat-o pe scurtătură, pe nişte străduţe părăginite. Deodată în faţa mea apăruse… Lady Alroy, înfăşurată într-un voal şi mergând foarte repede.