Grădini austere. Conţine CD Audio

„Iată, în cuvintele Aurei Christi, curgând abundent, din surse ascunse, fluidul vivifiant al poeziei, să nu ne temem de retorica majusculelor, al marei Poezii.” (Nicolae Balotă)

„Aura Christi este cea care posedă cel mai profund sensul tragicului. Discursul său liric, de o forţă verbală şi imaginativă excepţionale, nu evită pathosul.” (Sorin Alexandrescu)

„Aici totul e grav. Nici ludicul, nici parodicul, nici oboseala contextului postindustrial şi nici tendinţele destructurante ale postmodernilor nu au trecere. Modernitatea Aurei Christi e una esenţială, organică, refractară modelor, năzuind spre reinterpretarea semnelor şi universaliilor; întrebările pe care şi le pune ea au fost şi ale înaintaşilor, iar răspunsurile transcend achiziţiile, relevând evoluţia conştiinţei în mers, relevând evoluţia unei creatoare de mâna întâi, cu totul personală. Scrieri mai noi, Labirintul exilului (2000), Elegii nordice (2002) şi altele confirmă consecvenţa cu sine a unei conştiinte exemplare.” (Constantin Ciopraga)

„Mă auzi tu, oare, înstrăinato? Am citit poeziile tale la ceas de seară, pe o terasă, având în faţă colinele Ierusalimului. Eu nu sunt un bun comentator de poezie, cei care au scris despre poezia ta te-au «prins» foarte bine, ai forţă, un simţ rar al tragicului şi antene pentru transcendenţă, fără să cazi (din fericire) în ceea ce se cheamă «poezie religioasă». E un instinct păgân care te fereşte de o excesivă «creştinare» a poeziei chiar şi în Psalmi.” Leon Volovici (fragment dintr-o scrisoare)

„E simplu: îl văd pe Dumnezeu ca pe un partener de dialog, cu care mă cert nu rareori. Citesc adesea serile din Noul Testament mai ales; ei, şi atunci începe fierberea… Nu prea merg la biserică decât atunci când simt imperios nevoia – adevăr pentru care Mama de pildă mă ceartă câteodată. Duc biserica mea cu mine; aşa pot să mă rog oriunde, oricând. Spre deosebire de Cioran, eu cred că nu Diavolul a făcut lumea, ci Dumnezeu; doar că spre sfârşitul Facerii a obosit un pic; se întâmplă întrucâtva ca într-o proză a lui Rilke, în care cele două mâini ale Domnului se iau la întrecere şi se pare că stânga profită de oboseala dreptei… Mă şi întreb uneori, pe urmele lui Unamuno: cine sunt eu să-i cer socoteală lui Dumnezeu pentru că lumea în care trăim e aşa cum e? (Are dreptul, oare, o gânganie să-şi aroge obrăznicia de a se ciondăni cu El, cu nimeni altcineva decât cu El?!!) Şi tot ca Unamuno, invocându-l pe Oberman, îmi răspund: da, căci pentru lume, pentru univers eu sunt nimeni, nu însemn nimic, pentru mine însă sunt totul.”
„Grădini austere a stat – da, incredibil – în sertarele câtorva edituri circa şapte ani; ani de izolare atroce, de singurătate dorită, iubită, hulită şi, iar şi iar, iubită… E un volum publicat după o perioadă de secetă, când mi se părea – până la o neagră manie! – că nu voi mai scrie niciodată poezie… Nici cartea de debut n-am aşteptat-o atâtea… secole. E un volum care a circulat pe internet, prietenii trimiţându-mi mesaje, scrisori, cronici ad-hoc despre cartea mea de psalmi în răspăr.”(Aura Christi)

„Faptul că Grădinile austere au trecut prin PC-ul meu mi-a prilejuit o bucurie, o tulburare de zile aurorale. Nu m-am putut abţine şi am citit câteva poeme. N-am mai putut apoi s-o las din mână. M-a învăluit şi m-a luat pe sus cutremurata spiritualitate vitală care străbate versurile. Asta nu mi se întâmplă prea des, citind poezie contemporană”. (Zoltan Terner)

„Dintr-un presupus outsider al generaţiei ’90, Aura Christi ajunge o figură pregnantă a congenerilor ei, recuperează teren (literar) printr-o maturizare cu totul spectaculoasă.” (Mihail Gălăţanu)

„Mignonă şi bătăioasă, cheltuind pasionalitate, războinică în pofida fragilităţii, împrăştiind texte curajoase pe care amicii internauţi nu ezită a le califica «dinamită curată», supărând pe mulţi, scriind febril, asumându-şi riscurile Balcaniei («linşată», pedepsită, izolată etc.), Aura Christi, citând «vorbele atroce» ale iubitului Nietzsche, vrea să devină ceea ce este: poetă. (…) Metamorfoza e izbitoare; discursul a devenit sincopat, auster, de o incantaţie adumbrită, cerebrând «viaţa de vis», testând – prin «poemele de iubire» – temele grave (relaţia cu maestrul, divinitatea, moartea, poezia) pentru a conchide că, doar povestită, viaţa e trăită. Mulţi dintre exegeţii Aurei Christi au subliniat «fulminanta ascensiune» a poetei. Penetrantă, Aura Christi a avut şansa de a fi fost văzută în mediile bucureştene. Dar meritele poetei, dincolo de suportul valoric, stau şi în tenacitatea autoconstrucţiei, promovând – programatic – «ruptura».” (Adrian Dinu Rachieru)