Harul

Capitolul 1
Diferită

Întotdeauna m‑am simţit diferită de ceilalţi. Ceva în mine ştia asta şi mi‑o amintea tot timpul. Spunând diferită, nu mă refer că aveam un stil vestimentar deosebit sau o figură prea aparte, frumuseţe, sau inteligenţă debordantă. Nu, nu ştiu dacă prin toate astea. Fizicul poate era puţin altfel, iar gândirea mea era profundă încă de mică. Pentru mine pubertatea a fost mai degrabă prima tinereţe. Poate şi din cauza asta, niciodată nu mi‑am simţit locul printre ceilalţi, fie ei de vârsta mea sau maturi. Nici măcar în familie nu mă simţeam în largul meu. Dacă se putea numi familie…
Eram şi încă sunt diferită, dar mai mult în sensul de ciudată. De când am simţit că sunt respinsă de societate, am simţit nevoia de a‑mi clădi propria lume, propria realitate. Ăsta era modul cel mai bun de a mă depărta de tot şi de toate, sau cel puţin aşa credeam.
Nu a fost cum îmi imaginasem că ar trebui să fie, şi într‑un fel mă bucur de asta, nu ştiu nici eu de ce, dar mă bucur. Poate ceva la mine nu este normal şi simt nevoia să ştiu şi să simt că sunt respinsă de ceilalţi. Sunt o singuratică şi aşa voi rămâne pentru tot restul vieţii mele. Probabil.
Pentru o perioadă, cam pe la 12‑13 ani, am încercat să schimb foaia şi să fiu altfel. Nici atunci nu mi‑a reuşit. Degeaba am încercat să mă fac plăcută de lume, să dau senzaţia că sunt fericită şi prietenoasă, când mai mult am dat senzaţia că sunt o prostănacă penibilă. Doar am dat senzaţia…
Aşa că am revenit la vechile obiceiuri. Mi‑am dat seama că persoanele numite de ceilalţi „prieteni” nu vor exista pentru mine. Eu eram cea mai bună prietenă a mea şi mă distram foarte bine cu mine. Nu îmi era jenă să plâng cu mine atunci când citeam o carte de dragoste, sau să merg de una singură la cinema; simţeam că mai este cineva cu mine, probabil eu‑l meu, sau cine ştie, poate sufeream de dublă personalitate? Nu, nu cred, altfel nu eram conştientă de prezenţa unei alte persoane. Poate eram nebună, poate îmi imaginam şi eu, la fel ca în cărţi, că e cineva care mă ocroteşte, ca un fel de înger. Şi parcă, e cam trist să mergi la cinema cu îngerul tău păzitor, mai ales dacă nu îl vezi şi nu poţi comenta cu el filmul văzut. Dar, în sfârşit, să lăsăm ţăcănelile mele deoparte…
A fost o perioadă însă, când nu mai suportam şcoala, şi nu pentru că materia era încărcată, ci din cauza colectivului. Având în vedere că eram o singuratică, ceilalţi colegi mă marginalizau. Nu mă deranja atâta timp cât le eram indiferentă, cât nu încercau să se bage în seamă cu mine sau să mă jignească, însă, după un timp au început să se întâmple exact lucrurile de care mă temeam cel mai tare. Am început să fiu subiect de discuţie, şi nu orice fel de discuţii, ci răutăţi adevărate. Nu cred că merită să povestesc viaţa mea jalnică din şcoala generală, pentru că îmi face rău doar gândul la vechii mei colegi, la vechile lor obiceiuri, la vechile mele porecle. Sau poate merită?!…
A fost atât de greu, mai ales în ultimii doi ani. Am încercat să găsesc un sprijin, dar cei din familie s‑au purtat întotdeauna ca şi cum nu le‑ar fi păsat de mine, de parcă nici nu existam. Am încercat să îmi găsesc sprijinul în credinţă, în Dumnezeu.
Chiar mă simţeam mai bine când mă rugam, când mergeam la biserică. Mă simţeam atât de eliberată de tot ce era rău, atât de împăcată cu mine însămi, dar totul se termina de cum ieşeam din biserică şi plecam spre şcoală. Acolo era Iadul pentru mine. Ce făcusem să merit soarta aceea? Cu ce greşisem faţă de colegii mei? Da, eram diferită, ei erau toţi la fel. Găseam atitudinea lor, deci, normală, respingeau ceea ce era anormal raportat la ei, dar, aveam şi eu dreptul să trăiesc, sau cel puţin să fiu lăsată în pace…
Nu existau zile în acele vremuri, în care eu să nu plâng. Şi plângeam, plângeam până simţeam că nu mai am lacrimi. Devenisem sclava propriilor lacrimi, a propriilor mele probleme. Am zis să renunţ, atât de afectată eram.
Am fugit de acasă o perioadă de două săptămâni la mănăstire. Am vrut să mă călugăresc. Disperarea mea atinsese cote maxime. Aveam de ales între două lucruri, atât de radicale, de extreme. Mi‑am zis, că ori mă sinucid şi aşa voi scăpa de lume, mai ales că nimeni nu îmi va simţi lipsa, fiindcă consideram că‑i imposibil să simţi lipsa unui lucru care este anormal, diferit, ori să continui să trăiesc, pentru că eram prea laşă ca să mă otrăvesc ori să îmi înfig un pumnal în inimă, dar cel mai important, îmi era frică de Iad. Am ales să trăiesc, însă doar gândul că aş putea totuşi să mă sinucid, m‑a făcut să mă simt atât de vinovată încât am hotărât să plec la mănăstire.

Capitolul 2
Îngerul

Totul nu s‑a întâmplat aşa de repede. Mi‑au trebuit două luni pentru a‑mi pune planul în aplicare şi să plec, să plec de tot ce mă împingea la suferinţă, la depresie, la sinucidere.
La sfârşitul clasei a VII‑a am ales momentul potrivit, exact a doua zi după terminarea şcolii. Cu două luni înainte de asta, am tot mers cu şcoala pe la diverse mănăstiri, şi cea pe care am ales‑o a fost Ghighiu, relativ aproape de Ploieşti. Deşi locuiam în Bucureşti, am crezut că pot ajunge acolo cu trenul fără probleme şi că mă voi descurca după cumva.
În fiecare noapte mă gândeam la posibilitatea că nu mă vor accepta să mă călugăresc, adevărul este că nici nu ştiam exact procedura, sau dacă există o limită de vârstă. A fost ceva cu adevărat nebunesc, dar am făcut totul cu gândul la cel care era unica mea speranţă, la Dumnezeu.
Nopţi întregi nu puteam să dorm, zilele arătam tot mai obosită şi cu cearcăne care, cu fiecare zi care trecea, deveneau tot mai vineţii. Postul pe care îl ţineam era încă un factor care mă slăbea.
Credinţa mea devenise deja nebunie. Într‑o zi, când m‑am uitat mai atent în oglindă la chipul meu, mi‑am dat seama că de fapt eu mă pedepseam pe mine însămi, şi nu trebuia să fac asta. Răul era însă deja făcut şi mama a observat o schimbare în comportamentul meu.
Îmi părea atât de rău că o făceam să sufere, fiindcă era totuşi mama mea şi mă iubea, deşi niciodată nu mi‑o arăta.
Nu de puţine ori, o surprindeam că plânge din cauza mea. Presupun că ştia că ceva nu e în regulă cu mine, o simţea, iar asta pe mine mă făcea să sufăr şi mai mult, simţindu‑mă vinovată pentru toate…
Mă consola gândul că atunci când voi pleca, mă va înţelege şi nu o voi mai face să sufere. Simpla mea prezentă cred că o distrugea, pentru că ştia că eu de fapt, mă autodistrug.
A încercat să vorbească cu mine chiar înainte cu o săptămână de fuga mea. După ce mă întorceam de la biserică, m‑a luat de mână şi m‑a dus la bucătărie. Îmi pregătise friptură de pui cu cartofi prăjiţi, unul dintre felurile mele de mâncare preferate, dar eu nu mai mâncasem carne de mai bine de o lună, ea ştiind lucrul ăsta. Ceva nu era în regulă.
– Amy, ţi‑am pregătit felul tău de mâncare preferat. Ştiu că nu ai mai mâncat demult aşa ceva, m‑am gândit să îţi fac plăcerea asta. Sper că nu ai de gând să devii vegetariană, ştii bine că ai anemie.
Şi eu care credeam că ştie că ţin post, se pare că nu era aşa.
– Nu mai mănânc nimic de dulce, ţin post, nu sunt vegetariană.
I‑am spus asta destul de repede, dar am încercat să par cât de cât convingătoare.
Ea se uita la mine mirată şi cu o doză de amărăciune în ochii ei mari şi verzi.
– Of, fetiţa mea, ce e cu tine? Dumnezeu ştie ce ai, că de la o vreme nu te mai recunosc. Nu ai fost niciodată tu prea veselă, glumeaţă sau vorbăreaţă, dar acum, simt că cresc un muribund, simt că te pierd pe zi ce trece. Nu mai mănânci. Pe acasă nu prea stai, unde te tot duci? Ce ai păţit? Nu vreau să cred ce e mai rău, că cineva a abuzat de tine!
– O mamă, ai atât de multă dreptate, numai Dumnezeu ştie ce e cu mine, nici măcar eu nu ştiu. Stai calmă, nu a abuzat nimeni de mine, dacă asta era grija ta. Nu stau pe acasă pentru că îmi petrec orele la biserica de lângă şcoală, acolo îmi fac temele, învăţ, meditez asupra scurgerii timpului, şi vieţii mele… am răspuns cu un glas stins, abia auzit.
Atunci mama a început să plângă. Nu ştiam ce să fac, ce să îi spun. Fără să vreau, din gură mi‑au ieşit tocmai cuvintele care trebuiau să rămână acolo, îngropate adânc în inima mea putrezită de atâta supărare, în sufletul meu atât de gol.
– O să se termine totul mai devreme decât crezi! Nu te teme, totul va fi bine după. Amândouă ne vom găsi liniştea.
– Amy, ce e cu tine? Mă omori cu zile, copila mea. Spune‑mi te rog, ce nu e bine, vreau să te ajut. Nu încerca să faci ceva nesăbuit. Promite‑mi, jură, altfel îţi jur eu că mă bagi în pământ! Eşti singurul meu copil, suntem doar noi două în casa asta, nu trebuie să existe între noi secrete. Vreau să te ajut, vreau să se înceteze să mai plutească asupra noastră norul ăsta de ghinion, de rău, de supărare. Te rog, te implor, spune‑mi ce ai pe suflet, nu ai idee cât de mult te iubesc.
Eram şocată. Niciodată nu îmi vorbise mama mea în felul ăsta. Eram obişnuită cu ea ba foarte rece, ba foarte supărată. Atunci, pentru prima oară, simţeam că într‑adevăr îi pasă de mine. Am realizat că doar pe ea o am, că doar cu ea stau, şi că tata e undeva departe. Fusesem egoistă încercând să îmi fac mie rău, pentru că ei îi făceam de fapt. Nu numai credinţa era salvarea mea, ci şi ea, ea, mama mea.
Dar, trebuia să termin ceea ce începusem. Trebuia să plec, fie şi numai pentru o perioadă. Poate că mă întorceam ori ţineam legătura cu ea. Acum, îmi mai păsa doar de ea, de mama… Nu îmi păsa că renunţam la şcoală, la vechile obiceiuri, pentru că la mănăstire probabil trebuia să mă supun unui regulament strict. Dar îmi păsa de ea prea mult.
Următoarele zile au fost pentru mine sfâşietoare. Am continuat să arăt din ce în ce mai jalnic, şi mama să se consume din ce în ce.
Cu două zile înainte să plec, mama m‑a luat din nou în bucătărie să discutăm. De data asta, fără felul meu de mâncare preferat, ci doar să discutăm.
Puteam să văd pe faţa ei întipărită teroare, frică sau ceva asemănător, care o desfigura. Era neliniştită şi îşi freca mâinile convulsiv.
– Amy, Amy, Amy! Trebuie să îţi spun ceva. Nu ştiu dacă fac bine, sau dacă fac rău. Nu vreau să te sperii şi pe tine, dar trebuie să afli.
Deja intrasem în panică, parcă îmi transmisese mie toată durerea şi frica ei. Mă simţeam prăbuşită şi începusem să tremur, dar era un tremurat din acela atât de puternic, de mă zguduia tare încât îmi clănţăneau dinţii. Aveam senzaţia de frig, un frig care te străpunge, o senzaţie oribilă, ca şi cum ar fi trebuit să intru în şoc hipotermic dintr‑o clipă în alta. Am simţit cum mă albesc la faţă, odată cu mama.
– Înainte să plec la serviciu, chiar când ieşeam din baie şi mergeam înspre hol, am văzut, într‑o fracţiune de secundă, lângă patul tău o siluetă mare albă, ca un înger. Nu ştiu dacă să mă bucur sau să mă îngrozesc, dar ceva tot simt că nu e bine. În fracţiunea aia de secundă, am şi văzut cum se întoarce la mine acel chip palid şi cu părul acaju. Ceea ce m‑a speriat a fost că… acea siluetă, entitate, plângea. Amy, dacă era îngerul tău păzitor, înseamnă că ceva groaznic urmează să se întâmple.
– C‑c‑ceee?? a fost tot ce am putut să spun, iar mama a continuat.
– Trebuie să îţi mai spun ceva ce nu am spus nimănui toată viaţa mea. Sunt sigură că în cărţile pe care le citeşti tu cu atâta pasiune, ai întâlnit personaje cu aceleaşi capacităţi ca şi mine. Da, am anumite puteri. Acum este poate momentul să afli asta. Înainte ca ceva rău să se întâmple, doar atunci, văd lângă persoana căreia trebuie să i se întâmple o nenorocire, un înger sau un demon după caz. Ştii foarte bine că fiecare om are doi îngeri păzitori, unul bun, şi unul rău. Când apare un înger, înseamnă că persoana căruia trebuie să i se întâmple ceva rău scapă. Însă, la tine, îngerul era trist. Amy, te rog, jură‑mi că nu vei face nimic nebunesc şi că vei avea grijă de tine.
Am rămas cu gura căscată câteva secunde.
– Mamă, tu îmi spui abia acum că vezi îngeri şi demoni când o persoană este în pericol, şi mă pui să jur că nu voi face nimic nebunesc? Nu este oare iminent? Crezi că te poţi împotrivi sorţii? Nu înţeleg, sunt confuză. Dintotdeauna am simţit că şi tu, ca şi mine, ascunzi ceva, dar nu îmi imaginam vreodată că poate să fie ceva atât de, atât de… imposibil!
– Nimic nu e imposibil, Amy, absolut nimic. Vei vedea şi tu asta, sau mai bine zis, vei simţi.
Nu am mai zis nimic şi am plecat de lângă mama cât mai repede posibil, înspăimântată de ceea ce abia îmi mărturisise. Oare mă minţea doar ca să mă protejeze?

Capitolul 3
Fuga

Următoarea noapte a trecut mai greu ca celelalte. Am avut trei coşmaruri. În primul coşmar mă urmărea o creatură întunecată şi nu puteam să alerg, în al doilea se făcea că eram la şcoală şi colegii mei se transformau în nişte monştrii care voiau să mă mănânce şi în al treilea coşmar eram prinsă într‑o tornadă odată cu nişte şerpi care se izbeau de faţa mea, nişte şerpi mari şi verzi cu ochii roşii.
Am încercat să ignor acele coşmaruri şi am început să îmi fac bagajele, bineînţeles fără ca mama să mă poată auzi. Urma să plec exact noaptea la ora unu şi să iau trenul la ora 3:15 dimineaţa.
Nu a fost atât de uşor pe cât mă aşteptam. Ceva mă ţinea legată de casă, atât de strâns încât atunci când am plecat am simţit cum ceva din mine se smulge, şi sângerează, ca o hemoragie de regrete, pe care nu puteam să le mai opresc. Era normal, trebuia să regret. Ceea ce făceam nu era bine, mă purtam ca o laşă, iar eu eram conştientă de asta; conştiinţa mă mustra ca atunci când nu îmi făceam o temă la mate, doar că de o mie de ori mai mult. Dar tot găseam o cale să îmi păcălesc propria minte, mă minţeam pe mine crezând că dacă îmi spun că fac totul în numele lui Dumnezeu, mă voi simţi mai puţin vinovată.
Drumul a fost uşor, prea uşor chiar. Mi‑am făcut bagaje puţine şi am plecat încercând să nu fac niciun zgomot. Înainte să ies am sărutat icoana de lângă uşă şi am pus pe scaunul de lângă bibliotecă o scrisoare:
„Mamă… plec. Nu este vina ta, este doar a mea, din cauza firii mele autodistructive. În ritmul acesta şi ţie îţi fac rău, aşa că voi înceta să mai fac asta, plecând de acasă. M‑am săturat de viaţa pe care o duc. Cu fiecare zi care trece simt cum mă scurg în eter, înnebunesc. M‑am săturat de lume, de tot. Nu mai pot face faţă, nu am ce căuta aici, poate nici acolo unde vreau să merg. Sper totuşi că acolo va fi linişte şi pace, atât de linişte încât să nu mai îmi aud propriile gânduri, atât de negre. Nu mă căuta, nu mă vei găsi în locul unde mă duc. Nu te îngrijora, dar ştiu că o vei face totuşi. Promite‑mi că şi tu o să ai grijă de tine şi te implor nu te supăra pe mine. Dumnezeu să te aibă în pază şi pe mine la fel.
În speranţa că ne vom revedea… curând…

A ta fiică, Amy

P.S Te iubesc mai mult decât îţi poţi închipui, eşti totul pentru mine şi îmi pare rău că trebuie să fac asta, dar nu am încotro, sper să înţelegi.“

După ce m‑am asigurat că mi‑am luat tot ce era necesar cu mine, am plecat. Cu fiecare pas pe care îl făceam, aveam senzaţia că mă depărtez uşor‑uşor de tot ce e rău. M‑am uitat din când în când în spatele meu, tot timpul având senzaţia că ceva sau cineva mă urmăreşte. Cu siguranţă mintea mea era de vină pentru acele plăsmuiri. Aveam în stomac un gol straniu, nu ca şi când mi‑ar fi fost foame, ci mai degrabă îmi transmitea un mesaj codificat. Poate voia să mă opresc? Abia atunci mi‑am dat seama că de fapt alergam pe străzile puţin luminate, cam prea repede, aşa că am încetinit pasul şi am început să admir natura noaptea, sau mă rog, puţinii copaci de lângă blocuri şi puţinele petice de iarbă.
Lumina slabă făcea tot farmecul iar ochii mei au început să se obişnuiască cu întunericul. Privind mai adânc printre tufişuri şi frunzele copacilor parcă vedeam o altă lume. Nu ieşisem până atunci singură afară noaptea. Era palpitant şi am realizat că îmi place foarte mult să mă plimb de una singură. Parcă întunericul mă proteja de ce lumina nu putea să o facă, de lume. Noaptea mă simţeam un alt om, acum observam. Noaptea îmi dădea curaj, dar şi nesăbuinţă, în cantităţi mai mari. Adrenalina era darul nopţii pentru mine…
A fost destul de uşor să găsesc un taxi, relativ uşor. La capătul străzii era unul liber. Nu am ezitat şi am urcat.
– Domnişoară, dar tu nu eşti cam micuţă ca să poţi merge la ora asta cu taxiul de una singură? spuse după ce‑mi măsură trupul din cap până-n picioare bărbatul cu început de chelie şi cu părul deja cărunt la perciuni.
– Nici vorbă, domnule, am aproape 18 ani, par mai mică, mi s‑a mai spus. Pot să îmi port singură de grijă la vârsta mea. Trebuie să ajungem la Gara de Nord cât mai repede. Sunt aşteptată acolo de nişte prieteni, mergem la munte, ştiţi şi dumneavoastră, sărbătorim terminarea liceului, am zis totul cu o notă de superioritate în glas, şi probabil că omul era deja încurcat de ceea ce îi spusesem, nu se aştepta să îi dau un astfel de răspuns.
– A, înţeleg. Mă scuzaţi, e întunericul de vină, credeam că sunteţi mai micuţă, la vreo 14‑15 ani, spuse uitându‑se la mine curios şi mirat în acelaşi timp. Tot ce am putut să fac a fost să îi zâmbesc timid şi să îmi las privirea în jos. Să nu fi crezut că flirtez cu el, era de‑a dreptul scârbos.
– O să iau această remarcă, să zicem, ca un compliment, am spus eu încercând să zâmbesc.
– Şi eu am o fetiţă de 13 ani, zice el cu modestie. Cresc atât de repede.
La asta chiar nu mă aşteptam. M‑am simţit puţin stânjenită de gândul meu de mai devreme. Era tată. Eu nu aveam un tată…
– Da, aşa e, parcă ieri eram şi eu de vârsta ei. Trece timpul prea repede, domnule, am mărturisit eu cu melancolie.
Ce teatru zăcea în mine!
Taximetristul zâmbi şi porni de‑îndată la drum. Părea un om cumsecade, dar cam nerod. L‑am dus de nas atât de uşor! Of, uneori oamenii sunt foarte uşor de convins, nesăbuit de naivi, sau poate cine ştie, eram eu prea convingătoare. Cum se spune, atitudinea face totul.
Pe drum taximetristul mi‑a povestit de fiica lui. Din descrieri părea tipul de fată veselă şi frumoasă cu mulţi prieteni. O invidiam pentru că avea o familie, prieteni. Am început să mă simt din ce în ce mai prost faţă de mama care încă nici nu ştia că plecasem.
După puţin timp ajung şi la gară, îi plătesc bărbatului cursa şi gonesc spre interiorul gării. Mă simţeam eliberată, nu mai trebuia să ascult poveştile acelui om despre el şi familia lui perfectă. Ce ironie, tocmai genul ăsta de poveşti trebuia eu să aud. Familii perfecte, cine are nevoie? Da, pe cine încerc să păcălesc, normal ca şi eu aş fi avut nevoie de o familie, dar fiecare cu norocul lui.
Ştiam unde era gara, dar nu îmi aminteam să fi fost în interior trenurile. Erau nişte coloane mari în dreapta şi un fast‑food. În stânga, mai aproape de mine, era un magazin de obiecte bisericeşti. Ce ironie!
Eram doar eu acolo. Culoarul părea destul de lung şi singurul lucru care mă însoţea, era zgomotul propriilor paşi, care mă trăda. Mergeam repede, dar nu şi apăsat, de parcă aş fi fost nesigură de ceea ce făceam. Chiar eram nesigură. Se pare că descifrasem o adevărată psihologie a paşilor unei persoane cu probleme psihice, de integrare şi căreia îi lipsea cu desăvârşire încrederea în forţele proprii, bine, poate nu cu desăvârşire…
Vocea femeii de la casa de bilete mă trezi parcă dintr‑un vis, când mă întrebă ce doresc.
– Un bilet vă rog, spre Ploieşti, cursa de la 3:15 cu Rapidul.
– Imediat, domnişoară, mormăi ea pe jumătate adormită, pe jumătate trează.
Se pare că aici nu conta dacă eram domnişoară, doamnă sau fetiţă. Chiar dacă era multă lumină şi putea deduce ce vârsta am, femeia nu a întrebat nimic, nu am părut cu nimic suspectă. Mai să fie, trebuia să fie ziua mea norocoasă!
După ce îmi explică unde e peronul unde trebuia să aştept trenul, pornesc cu paşi repezi. Cred că arătam destul de penibil cu rucsacul meu de munte, plin, alergând ca o zănatică prin gara aproape goală. Nu îmi venea să cred că eu chiar fac asta. Începusem să simt în sânge iar adrenalina, nu ştiu de ce. Poate pentru că făceam ceva ce nu trebuia să fac, pentru că era interzis. Şi eu se presupune că fugeam la mănăstire…