Harul

Harul de Ada Ioana Raluca Băceanu

Capitolul 2
Îngerul

Totul nu s-a întâmplat aşa de repede. Mi-au trebuit două luni pentru a-mi pune planul în aplicare şi să plec, să plec de tot ce mă împingea la suferinţă, la depresie, la sinucidere.
La sfârşitul clasei a VII-a am ales momentul potrivit, exact a doua zi după terminarea şcolii. Cu două luni înainte de asta, am tot mers cu şcoala pe la diverse mănăstiri, şi cea pe care am ales-o a fost Ghighiu, relativ aproape de Ploieşti. Deşi locuiam în Bucureşti, am crezut că pot ajunge acolo cu trenul fără probleme şi că mă voi descurca după cumva.
În fiecare noapte mă gândeam la posibilitatea că nu mă vor accepta să mă călugăresc, adevărul este că nici nu ştiam exact procedura, sau dacă există o limită de vârstă. A fost ceva cu adevărat nebunesc, dar am făcut totul cu gândul la cel care era unica mea speranţă, la Dumnezeu.
Nopţi întregi nu puteam să dorm, zilele arătam tot mai obosită şi cu cearcăne care, cu fiecare zi care trecea, deveneau tot mai vineţii. Postul pe care îl ţineam era încă un factor care mă slăbea.
Credinţa mea devenise deja nebunie. Într-o zi, când m-am uitat mai atent în oglindă la chipul meu, mi-am dat seama că de fapt eu mă pedepseam pe mine însămi, şi nu trebuia să fac asta. Răul era însă deja făcut şi mama a observat o schimbare în comportamentul meu.
Îmi părea atât de rău că o făceam să sufere, fiindcă era totuşi mama mea şi mă iubea, deşi niciodată nu mi-o arăta.
Nu de puţine ori, o surprindeam că plânge din cauza mea. Presupun că ştia că ceva nu e în regulă cu mine, o simţea, iar asta pe mine mă făcea să sufăr şi mai mult, simţindu-mă vinovată pentru toate…
Mă consola gândul că atunci când voi pleca, mă va înţelege şi nu o voi mai face să sufere. Simpla mea prezentă cred că o distrugea, pentru că ştia că eu de fapt, mă autodistrug.
A încercat să vorbească cu mine chiar înainte cu o săptămână de fuga mea. După ce mă întorceam de la biserică, m-a luat de mână şi m-a dus la bucătărie. Îmi pregătise friptură de pui cu cartofi prăjiţi, unul dintre felurile mele de mâncare preferate, dar eu nu mai mâncasem carne de mai bine de o lună, ea ştiind lucrul ăsta. Ceva nu era în regulă.

– Amy, ţi-am pregătit felul tău de mâncare preferat. Ştiu că nu ai mai mâncat demult aşa ceva, m-am gândit să îţi fac plăcerea asta. Sper că nu ai de gând să devii vegetariană, ştii bine că ai anemie.

Şi eu care credeam că ştie că ţin post, se pare că nu era aşa.

– Nu mai mănânc nimic de dulce, ţin post, nu sunt vegetariană.

I-am spus asta destul de repede, dar am încercat să par cât de cât convingătoare.
Ea se uita la mine mirată şi cu o doză de amărăciune în ochii ei mari şi verzi.

– Of, fetiţa mea, ce e cu tine? Dumnezeu ştie ce ai, că de la o vreme nu te mai recunosc. Nu ai fost niciodată tu prea veselă, glumeaţă sau vorbăreaţă, dar acum, simt că cresc un muribund, simt că te pierd pe zi ce trece. Nu mai mănânci. Pe acasă nu prea stai, unde te tot duci? Ce ai păţit? Nu vreau să cred ce e mai rău, că cineva a abuzat de tine!
– O mamă, ai atât de multă dreptate, numai Dumnezeu ştie ce e cu mine, nici măcar eu nu ştiu. Stai calmă, nu a abuzat nimeni de mine, dacă asta era grija ta. Nu stau pe acasă pentru că îmi petrec orele la biserica de lângă şcoală, acolo îmi fac temele, învăţ, meditez asupra scurgerii timpului, şi vieţii mele… am răspuns cu un glas stins, abia auzit.

Atunci mama a început să plângă. Nu ştiam ce să fac, ce să îi spun. Fără să vreau, din gură mi-au ieşit tocmai cuvintele care trebuiau să rămână acolo, îngropate adânc în inima mea putrezită de atâta supărare, în sufletul meu atât de gol.

– O să se termine totul mai devreme decât crezi! Nu te teme, totul va fi bine după. Amândouă ne vom găsi liniştea.
– Amy, ce e cu tine? Mă omori cu zile, copila mea. Spune-mi te rog, ce nu e bine, vreau să te ajut. Nu încerca să faci ceva nesăbuit. Promite-mi, jură, altfel îţi jur eu că mă bagi în pământ! Eşti singurul meu copil, suntem doar noi două în casa asta, nu trebuie să existe între noi secrete. Vreau să te ajut, vreau să se înceteze să mai plutească asupra noastră norul ăsta de ghinion, de rău, de supărare. Te rog, te implor, spune-mi ce ai pe suflet, nu ai idee cât de mult te iubesc.

Eram şocată. Niciodată nu îmi vorbise mama mea în felul ăsta. Eram obişnuită cu ea ba foarte rece, ba foarte supărată. Atunci, pentru prima oară, simţeam că într-adevăr îi pasă de mine. Am realizat că doar pe ea o am, că doar cu ea stau, şi că tata e undeva departe. Fusesem egoistă încercând să îmi fac mie rău, pentru că ei îi făceam de fapt. Nu numai credinţa era salvarea mea, ci şi ea, ea, mama mea.
Dar, trebuia să termin ceea ce începusem. Trebuia să plec, fie şi numai pentru o perioadă. Poate că mă întorceam ori ţineam legătura cu ea. Acum, îmi mai păsa doar de ea, de mama… Nu îmi păsa că renunţam la şcoală, la vechile obiceiuri, pentru că la mănăstire probabil trebuia să mă supun unui regulament strict. Dar îmi păsa de ea prea mult.
Următoarele zile au fost pentru mine sfâşietoare. Am continuat să arăt din ce în ce mai jalnic, şi mama să se consume din ce în ce.
Cu două zile înainte să plec, mama m-a luat din nou în bucătărie să discutăm. De data asta, fără felul meu de mâncare preferat, ci doar să discutăm.
Puteam să văd pe faţa ei întipărită teroare, frică sau ceva asemănător, care o desfigura. Era neliniştită şi îşi freca mâinile convulsiv.

– Amy, Amy, Amy! Trebuie să îţi spun ceva. Nu ştiu dacă fac bine, sau dacă fac rău. Nu vreau să te sperii şi pe tine, dar trebuie să afli.

Deja intrasem în panică, parcă îmi transmisese mie toată durerea şi frica ei. Mă simţeam prăbuşită şi începusem să tremur, dar era un tremurat din acela atât de puternic, de mă zguduia tare încât îmi clănţăneau dinţii. Aveam senzaţia de frig, un frig care te străpunge, o senzaţie oribilă, ca şi cum ar fi trebuit să intru în şoc hipotermic dintr-o clipă în alta. Am simţit cum mă albesc la faţă, odată cu mama.

– Înainte să plec la serviciu, chiar când ieşeam din baie şi mergeam înspre hol, am văzut, într-o fracţiune de secundă, lângă patul tău o siluetă mare albă, ca un înger. Nu ştiu dacă să mă bucur sau să mă îngrozesc, dar ceva tot simt că nu e bine. În fracţiunea aia de secundă, am şi văzut cum se întoarce la mine acel chip palid şi cu părul acaju. Ceea ce m-a speriat a fost că… acea siluetă, entitate, plângea. Amy, dacă era îngerul tău păzitor, înseamnă că ceva groaznic urmează să se întâmple.
– C-c-ceee?? a fost tot ce am putut să spun, iar mama a continuat.
– Trebuie să îţi mai spun ceva ce nu am spus nimănui toată viaţa mea. Sunt sigură că în cărţile pe care le citeşti tu cu atâta pasiune, ai întâlnit personaje cu aceleaşi capacităţi ca şi mine. Da, am anumite puteri. Acum este poate momentul să afli asta. Înainte ca ceva rău să se întâmple, doar atunci, văd lângă persoana căreia trebuie să i se întâmple o nenorocire, un înger sau un demon după caz. Ştii foarte bine că fiecare om are doi îngeri păzitori, unul bun, şi unul rău. Când apare un înger, înseamnă că persoana căruia trebuie să i se întâmple ceva rău scapă. Însă, la tine, îngerul era trist. Amy, te rog, jură-mi că nu vei face nimic nebunesc şi că vei avea grijă de tine.

Am rămas cu gura căscată câteva secunde.

– Mamă, tu îmi spui abia acum că vezi îngeri şi demoni când o persoană este în pericol, şi mă pui să jur că nu voi face nimic nebunesc? Nu este oare iminent? Crezi că te poţi împotrivi sorţii? Nu înţeleg, sunt confuză. Dintotdeauna am simţit că şi tu, ca şi mine, ascunzi ceva, dar nu îmi imaginam vreodată că poate să fie ceva atât de, atât de… imposibil!
– Nimic nu e imposibil, Amy, absolut nimic. Vei vedea şi tu asta, sau mai bine zis, vei simţi.

Nu am mai zis nimic şi am plecat de lângă mama cât mai repede posibil, înspăimântată de ceea ce abia îmi mărturisise. Oare mă minţea doar ca să mă protejeze?