Idolii peşterii

Idolii peşterii de Genoveva Logan

Capitolul I
George Demetriad

Pe unul dintre pereţii lui Titus un student de la Arte plastice i-a desenat trei cai verzi alergând cu toată furia.

– Încotro aleargă? l-am întrebat.
– Nu se poate şti, încercă el să mă lămurească. Din poziţia în care ne aflăm acum, s-ar părea că aleargă de la stânga la dreapta, dar dacă i-am privi din partea exterioară a peretelui ar alerga de la dreapta spre stânga.
– Există vreo posibilitate ca ei să alerge de la dreapta la dreapta?
– Da! În arhipelagul meu… se poate întâmpla aşa ceva. Nu ţi-am vorbit despre arhipelagul meu Noile Koneione?

Pe peretele de vizavi acelaşi student îi desenase renumitul arhipelag.

– Este singurul loc de pe glob, explica el acum obişnuiţilor casei, unde omul îşi poate realiza un echilibru perfect stând în cap, de exemplu, sau oricum ar voi.
– Şi cum se poate ajunge la arhipelagul tău? întrebă unul.
– Vă explic imediat.

Titus răsuci un comutator şi întreg peretele fu inundat de un labirint luminos, punctat de linii şi săgeţi colorate în toată gama spectrului. Luă o baghetă şi, în timp ce băieţii se aşezau pe fotoliul aşezat special în faţa peretelui, începu să le explice. Dar pe mine mă atrăgea mai mult tabloul dintre fereastră şi bibliotecă, pe care Titus îl mărise la rugămintea noastră şi îl încadrase într-un chenar de bronz. Erau acolo majoritatea absolvenţilor din promoţia noastră, pe treptele Universităţii, într-o zi luminoasă de iunie.

– Din primăvară vom avea spre Noile Koneione curse regulate cu supersonicul francez Caravelle, spunea Titus.
– Eu nu vreau cu supersonicul, se plângea unul dintre auditori.
– De ce?
– L-am luat odată până la Bârlad, şi ce crezi? De-abia când m-am întors înapoi mi-am auzit piţipoanca: „Pa, Sisi, pa! La revedere, ţucuşorule!” Era foarte caraghioasă.
– Ascultă, exploratorule, de ce nu ţi-ai anexat mutra în acest tablou? îl întreb pe Titus.
– Sper c-o să-mi ridicaţi un monument.
– În insula Paştelui, sugeră Puiu.
– Din pompe de bicicletă.
(O aluzie la naveta lui Titus din ultima vreme).

Despre Puiu s-ar fi putut spune că are două licenţe: una în istorie şi una în Insula Paştelui. Îşi conspectase tot materialul apărut în presă, îşi întocmise hărţi, şi singura lui dorinţă era ca odată şi-odată să pună piciorul pe această porţiune de pământ. Arată mai bine acum, ca tânăr profesor. Mai solid şi chiar mai bărbat, aş zice. Era considerat mezinul grupei, dar uite că s-a maturizat şi ăsta… În fotografie apare pe ultima treaptă din spate. Cineva fără simţul perspectivei l-ar putea bănui de gigantism. Şi alături de el, uite-l pe Maxim! Caraghiosul de Maxim… Antropoidul… Dacă elevii nu i-au scos încă această poreclă, cu siguranţă că i-o vor scoate. Şi cine-ar fi putut crede că mastodontul acesta cu maxilar proeminent şi umor irezistibil va putea fi vreodată profesor?… Că va putea vorbi douăzeci de minute despre Flaubert fără să strecoare o bizarerie din antidialogurile lui sau măcar să-şi mute din loc maxilarul… Că-şi va putea cronometra timpul după sunetul clopoţelului, el, care apărea la facultate pe la mijlocul orei de curs şi de multe ori tot pe la mijlocul orei pleca, strecurându-se pe uşa din spate. Sublimul Maxim, care ne-a încântat toată studenţia, căruia puteai să-i spui orice şi să-i ceri orice, numai să devină profesor nu, căci pentru activitatea didactică îţi trebuie o anumită constanţă şi bonomie, o doză de adevăruri în cap, pe care să le transmiţi cu certitudine şi consecvenţă altora, prin care să convingi, or el tocmai ce avea în cap nu spunea niciodată… Nu erau printre auditorii lui Titus nici el, nici Poenaru. De altfel, poate că la ora asta au ceva mai bun de făcut.

– Are un climat blând tot timpul anului, spunea Titus. Este situat cam cu şase grade mai la sud de Tropicul Capricornului.
– Cresc hipopotami? întrebă unul.
– Cresc. Se culeg două recolte pe an.
– Câte stele se pot vedea cu ochiul liber din arhipelagul tău? întrebă Dan Munteanu.
– Numai oiştea Carului-Mare.

Dan Munteanu, care actualmente este coleg de profesie cu Anca…

– Ascultă, Titus, Anca Cerchez nu vine în seara asta pe-aici?
– Aveţi o ciocnire?
– Apropo, ştiţi că Miss Cerchez şi-a reluat acrobaţiile ei aviatice? ne informă unul dintre koneionieni.
– Ei, dar de câte se ocupă fiinţa asta?
– Am văzut-o exersând joi dimineaţă. Ea afirmă că se bazează numai pe rutina căpătată în liceu. Făceau parte dintr-un cerc al aviaţiei sportive, sau aşa ceva.
– Cine e această Ancă despre care vorbeşte toată lumea? întrebă Puiu.
– Lasă, nu-i de nasul tău, râse Munteanu.
– Dacă eu vreau să schimb două vorbe cu Ştefan cel Mare, se poate în Noile Koneione ale tale? întrebă Dic.
– Sigur că se poate; dar ce-ai vrea să-i spui?
– Ei, nu… L-aş întreba numai o chestie…
– Ştefan, Stefan, domn cel mare… declamă Cosmin, prosternându-se şi sărutând pulpana hainei lui Dic.

Dic era pasionat pentru scrimă… În tablou îl ţine de gât pe Vasia, zis Baronul. „Am onoarea să te salut, Baroane! Cum îţi mai merg treburile?” Îmi zâmbeşte destins, parcă s-ar pregăti să strige catalogul. Avea un dar extraordinar de a mima. La petreceri făcea întotdeauna apelul grupei, în maniera asistentului de lingvistică. Vasilică borfaşul,… Ştia să se descurce în toate mediile sociale, începând cu cuţitarii bombelor şi terminând cu „aristocraţia” barului Berlin din Bucureşti. În vacanţele de vară dădea câte-o raită pe-acolo. Consuma o citronadă la gheaţă, asculta ultimele discuri, şi la plecare avea grijă să-şi strecoare în buzunar paiul de material plastic, pentru a ni se lăuda mai târziu. E şi el acum profesor… Dacă l-aş vedea, i-aş cere o pereche de ciorapi. Avea cea mai bogată colecţie de ciorapi, orânduiţi pe uşa dulapului după calitate şi culoare, ca într-un bazar. „Baronică, am o întâlnire în seara asta şi-aş vrea o pereche de ciorapi…” „Ce pantalon îmbraci?” „Gri”, ziceam eu, sau bej, sau maro, răspunsul lui era acelaşi: „Ia un «cafea cu lapte» din garnitura mea”. Şi-ţi întindea bonom cheile. Nu era exclus ca în garnitura lui să dai şi de ciorapii tăi, pierduţi în urmă cu două săptămâni…

– Multe din insulele arhipelagului sunt de natură calcaroasă, şi ţărmurile lor sunt îmbâcsite cu recife de corali, continua Titus. Dacă vreţi, la vară organizăm o expediţie de vânătoare de rechini.
– În Munţii Lotrului…
– Sau în Obcina Feredeului…