Idolii peşterii

Capitolul I
George Demetriad

Pe unul dintre pereţii lui Titus un student de la Arte plastice i‑a desenat trei cai verzi alergând cu toată furia.
– Încotro aleargă? l‑am întrebat.
– Nu se poate şti, încercă el să mă lămurească. Din poziţia în care ne aflăm acum, s‑ar părea că aleargă de la stânga la dreapta, dar dacă i‑am privi din partea exterioară a peretelui ar alerga de la dreapta spre stânga.
– Există vreo posibilitate ca ei să alerge de la dreapta la dreapta?
– Da! În arhipelagul meu… se poate întâmpla aşa ceva. Nu ţi‑am vorbit despre arhipelagul meu Noile Koneione?
Pe peretele de vizavi acelaşi student îi desenase renumitul arhipelag.
– Este singurul loc de pe glob, explica el acum obişnuiţilor casei, unde omul îşi poate realiza un echilibru perfect stând în cap, de exemplu, sau oricum ar voi.
– Şi cum se poate ajunge la arhipelagul tău? întrebă unul.
– Vă explic imediat.
Titus răsuci un comutator şi întreg peretele fu inundat de un labirint luminos, punctat de linii şi săgeţi colorate în toată gama spectrului. Luă o baghetă şi, în timp ce băieţii se aşezau pe fotoliul aşezat special în faţa peretelui, începu să le explice. Dar pe mine mă atrăgea mai mult tabloul dintre fereastră şi bibliotecă, pe care Titus îl mărise la rugămintea noastră şi îl încadrase într‑un chenar de bronz. Erau acolo majoritatea absolvenţilor din promoţia noastră, pe treptele Universităţii, într‑o zi luminoasă de iunie.
– Din primăvară vom avea spre Noile Koneione curse regulate cu supersonicul francez Caravelle, spunea Titus.
– Eu nu vreau cu supersonicul, se plângea unul dintre auditori.
– De ce?
– L‑am luat odată până la Bârlad, şi ce crezi? De‑abia când m‑am întors înapoi mi‑am auzit piţipoanca: „Pa, Sisi, pa! La revedere, ţucuşorule!” Era foarte caraghioasă.
– Ascultă, exploratorule, de ce nu ţi‑ai anexat mutra în acest tablou? îl întreb pe Titus.
– Sper c‑o să‑mi ridicaţi un monument.
– În insula Paştelui, sugeră Puiu.
– Din pompe de bicicletă.
(O aluzie la naveta lui Titus din ultima vreme).
Despre Puiu s‑ar fi putut spune că are două licenţe: una în istorie şi una în Insula Paştelui. Îşi conspectase tot materialul apărut în presă, îşi întocmise hărţi, şi singura lui dorinţă era ca odată şi‑odată să pună piciorul pe această porţiune de pământ. Arată mai bine acum, ca tânăr profesor. Mai solid şi chiar mai bărbat, aş zice. Era considerat mezinul grupei, dar uite că s‑a maturizat şi ăsta… În fotografie apare pe ultima treaptă din spate. Cineva fără simţul perspectivei l‑ar putea bănui de gigantism. Şi alături de el, uite‑l pe Maxim! Caraghiosul de Maxim… Antropoidul… Dacă elevii nu i‑au scos încă această poreclă, cu siguranţă că i‑o vor scoate. Şi cine‑ar fi putut crede că mastodontul acesta cu maxilar proeminent şi umor irezistibil va putea fi vreodată profesor?… Că va putea vorbi douăzeci de minute despre Flaubert fără să strecoare o bizarerie din antidialogurile lui sau măcar să‑şi mute din loc maxilarul… Că‑şi va putea cronometra timpul după sunetul clopoţelului, el, care apărea la facultate pe la mijlocul orei de curs şi de multe ori tot pe la mijlocul orei pleca, strecurându‑se pe uşa din spate. Sublimul Maxim, care ne‑a încântat toată studenţia, căruia puteai să‑i spui orice şi să‑i ceri orice, numai să devină profesor nu, căci pentru activitatea didactică îţi trebuie o anumită constanţă şi bonomie, o doză de adevăruri în cap, pe care să le transmiţi cu certitudine şi consecvenţă altora, prin care să convingi, or el tocmai ce avea în cap nu spunea niciodată… Nu erau printre auditorii lui Titus nici el, nici Poenaru. De altfel, poate că la ora asta au ceva mai bun de făcut.
– Are un climat blând tot timpul anului, spunea Titus. Este situat cam cu şase grade mai la sud de Tropicul Capricornului.
– Cresc hipopotami? întrebă unul.
– Cresc. Se culeg două recolte pe an.
– Câte stele se pot vedea cu ochiul liber din arhipelagul tău? întrebă Dan Munteanu.
– Numai oiştea Carului‑Mare.
Dan Munteanu, care actualmente este coleg de profesie cu Anca…
– Ascultă, Titus, Anca Cerchez nu vine în seara asta pe‑aici?
– Aveţi o ciocnire?
– Apropo, ştiţi că Miss Cerchez şi‑a reluat acrobaţiile ei aviatice? ne informă unul dintre koneionieni.
– Ei, dar de câte se ocupă fiinţa asta?
– Am văzut‑o exersând joi dimineaţă. Ea afirmă că se bazează numai pe rutina căpătată în liceu. Făceau parte dintr‑un cerc al aviaţiei sportive, sau aşa ceva.
– Cine e această Ancă despre care vorbeşte toată lumea? întrebă Puiu.
– Lasă, nu‑i de nasul tău, râse Munteanu.
– Dacă eu vreau să schimb două vorbe cu Ştefan cel Mare, se poate în Noile Koneione ale tale? întrebă Dic.
– Sigur că se poate; dar ce‑ai vrea să‑i spui?
– Ei, nu… L‑aş întreba numai o chestie…
– Ştefan, Stefan, domn cel mare… declamă Cosmin, prosternându‑se şi sărutând pulpana hainei lui Dic.
Dic era pasionat pentru scrimă… În tablou îl ţine de gât pe Vasia, zis Baronul. „Am onoarea să te salut, Baroane! Cum îţi mai merg treburile?” Îmi zâmbeşte destins, parcă s‑ar pregăti să strige catalogul. Avea un dar extraordinar de a mima. La petreceri făcea întotdeauna apelul grupei, în maniera asistentului de lingvistică. Vasilică borfaşul,… Ştia să se descurce în toate mediile sociale, începând cu cuţitarii bombelor şi terminând cu „aristocraţia” barului Berlin din Bucureşti. În vacanţele de vară dădea câte‑o raită pe‑acolo. Consuma o citronadă la gheaţă, asculta ultimele discuri, şi la plecare avea grijă să‑şi strecoare în buzunar paiul de material plastic, pentru a ni se lăuda mai târziu. E şi el acum profesor… Dacă l‑aş vedea, i‑aş cere o pereche de ciorapi. Avea cea mai bogată colecţie de ciorapi, orânduiţi pe uşa dulapului după calitate şi culoare, ca într‑un bazar. „Baronică, am o întâlnire în seara asta şi‑aş vrea o pereche de ciorapi…” „Ce pantalon îmbraci?” „Gri”, ziceam eu, sau bej, sau maro, răspunsul lui era acelaşi: „Ia un «cafea cu lapte» din garnitura mea”. Şi‑ţi întindea bonom cheile. Nu era exclus ca în garnitura lui să dai şi de ciorapii tăi, pierduţi în urmă cu două săptămâni…
– Multe din insulele arhipelagului sunt de natură calcaroasă, şi ţărmurile lor sunt îmbâcsite cu recife de corali, continua Titus. Dacă vreţi, la vară organizăm o expediţie de vânătoare de rechini.
– În Munţii Lotrului…
– Sau în Obcina Feredeului…
Din stradă a aruncat cineva cu cinci bani pe fereastră. Ăsta e Maxim. Numai el preferă să intre în casa omului pe fereastră. Vrea un foc şi nimic mai mult.
– Ai văzut arhipelagul meu, Maxim?
– E cu ciuperci?
– Nu, cu parizer, îl anunţă Puiu.
– Nu consum.
– Unde ţi‑ai lăsat umbra, Maxim?
– Umbra sunt eu.
– Atunci, obiectul umbrei tale.
– S‑a lichefiat.
– La Bolta Rece?
– Nu. În propriul lui suc.
– Vino la noi!
– Am trac.
Maxim cu umbra lui – Poenaru, sau tot atât de bine Poenaru cu umbra lui – Maxim… Pe unde‑o fi Poenaru? Uite‑l chiar în dreapta mea. Mihai Poenaru, cu o ţinută de ambasador pe care‑l strâng pantofii. „Desfă‑ţi şireturile, Mihai”. „Codul, nu‑mi permite codul”, mi‑ar spune el. Omul care n‑a jignit niciodată pe nimeni. Nici el nu pare prea mulţumit cu ziaristica… Deşi nu cred să fi întâmpinat dificultăţi. Se obişnuise din studenţie cu blocnotesul reporterului… Şi în stânga lui – eu, ca un pui de cioară zburlit care învaţă să zboare. Stupida mea figură, cu trăsături de don juan cutezător şi impertinent, care până la ora actuală n‑a reuşit totuşi să scoată din minţi nici o fată… Majoritatea colegelor mă credeau nepăsător la farmecele sexului slab şi inaccesibil, în timp ce eu continuam să fiu un mare papă‑lapte… Ce fizionomii bizare exteriorizează uneori temperamentele şi le etichetează impropriu, fără nici un drept de apel… Singur Y.O. mi‑a spus odată limpede ce vede el îndărătul moacei mele de june prim.
În cameră au intrat Anca şi Costel Nicoman. Iată încă o asociaţie bizară pe care n‑o pot înţelege. Titus îi primeşte cu o galanterie excesivă, la care Anca rămâne impasibilă. Nicoman, încurcat, încearcă să se facă plăcut, spune ceva la care ar trebui să se râdă, dar nu râde nimeni. Titus îl mângâie pe ceafă şi‑i conduce pe amândoi spre peretele de unde ţipătorul lui arhipelag inundă camera.
…Nu puteam să‑i port pică lui Y.O. Ba, dimpotrivă, am început să‑i apreciez şi mai mult înclinaţia spre zeflemea.. Cu spiritul acesta nimerea la ţintă în foarte multe împrejurări… Aş putea spune că faţă de noi avea o antenă în plus. Numai că în ultima vreme intrase exclusiv pe recepţie. Oare cum ar fi arătat hârca lui dantescă în ansamblul acestui tablou? Dar hârca olteanului arăta mai frumos? Parcă de‑abia a lăsat din spate o puşcă mitralieră… Chiulangiu mai era şi bun de gură, ca o precupeaţă. „Bă, n‑ai treji de bani de‑o şliboviţă? Dă‑mi tu şaptezeci, şi eu îţi dau înapoi cinşpe. Dacă mai pui doi lei, te cinstesc şi pe tine.”
…Ieşisem într‑o zi de la un curs arid de romanistică şi mai erau vreo trei sferturi de oră până se servea masa la cantină. Aveam probabil o figură descompusă, cum se‑ntâmplă des în zilele nevrotice de primăvară. Olteanul mă zări de pe trotuarul opus şi veni spre mine.
– Georgică băiatule, ai vreun bănuţ prin buzunare?
– Am un leu, Oltene.
– Eu zic să mergem la o şliboviţă. Ţie‑ţi place şliboviţa?
– Dar cu suma asta e aproape o utopie!
– Las’pe neica, facem noi suma!
Şi până la bufetul cu şliboviţa a cerut de la toţi cunoscuţii pe care i‑a întâlnit ba cinci bani, ba zece, astfel că până la urmă aveam chiar fonduri de rezervă.
– Dumneata unde‑ai vrea să munceşti, tovarăşe? l‑a întrebat şeful Comisiei de repartiţie.
– Păi, ştiu şi eu?… Undeva‑n ţara asta unde se simte lipsa unui băiat isteţ…
– Aşa te vrem, tovarăşe! Uite oamenii de care avem noi nevoie!
Şi l‑au trimis în Maramureş.
„A, Olteanu a vrut să flateze comisia, credea c‑o să vândă balene pe bulevardul Magheru… De data asta nu i‑a mers”, ziceau unii. Dar eu sunt convins că a fost sincer.
– Ce mai ştiţi de Olteanu, băieţi?
– A, Olteanu! Uitasem să vă spun. L‑am întâlnit în toamna asta prin Bucureşti, ne informă Dan Munteanu.
– Ce învârtea?
– Încheiase un contract cu o editură. Cică vrea să scoată o carte.
– Ce carte, mă?
– N‑a vrut să‑mi spună. Dar să ştiţi că e pus pe lucruri mari.
– Bravo lui!
– Mi‑a mai spus câteva bancuri cu olteni.
– Aţi băut o şliboviţă?
– Da. Închipuiţi‑vă, i‑am plătit‑o tot eu!
– Las’, c‑o să‑ţi dea un autograf…
În faţa Olteanului era o fetiţă pirpirie, cu o mapă sub braţ, singura de fapt care‑şi mai purta mapa după ea ca o şcolăriţă. Celelalte fete, puse la punct sub toate aspectele, aveau doar câte o poşetuţă simbolică, al cărei conţinut constituia întotdeauna un mister pentru mine.
– Cine‑i liceanca asta întârziată din faţa Olteanului? îl întreb pe Titus.
– E Gena Mardare. Ce, nu‑ţi mai cunoşti colegele?
– Dar nu aduce cu ea prin nimic.
– Ei, Gena cea de‑acum e o damă respectabilă.
– Catedră în oraş, adăugă Dic. Nu face naveta, ca atâtea soţii.
– De fapt, e o fată deşteaptă şi descurcăreaţă…
– Şi cu ideile ei feministe cum a rămas? mai întreb eu.
Era o adevărată luptătoare, înverşunată împotriva bărbaţilor, mai ales a celor care priveau femeia exclusiv prin prisma speciei. Ea făcea cea mai mare agitaţie la 8 Martie, când toţi eram înclinaţi oarecum spre glumă, şi aducea întotdeauna cele mai convingătoare argumente în disputele privitoare la egalitatea dintre cele două sexe. O apreciam sincer în sinea mea, şi într‑o vreme încercasem chiar să‑i intru în graţii. Dar figura mea de june ‑prim a indus‑o probabil în eroare…
– Ţi‑am spus că e fată deşteaptă, repetă interlocutorul de mai înainte. A avut timp suficient să‑şi dea seama că ideile astea nu se fumează în orice ocazie…
Anca se apropie de mine şi‑mi cere un foc. Bricheta ei nu mai merge.
– Citeam undeva că în ţările occidentale femeile frumoase se plimbă adesea în tovărăşia unui cimpanzeu, tocmai pentru a‑şi releva prin contrast frumuseţea.
– Eşti singurul din câţi ştiu care te încăpăţânezi în continuare să mă găseşti frumoasă.
– De ce te prevalezi de aspectul ăsta, şi nu de celălalt cu cimpanzeul?
– Aş!… Te intrigă într‑adevăr camaradul meu?
– Mă întrebam doar cum îl suporţi. Ca intelect – cizmă; de umor, cred că nici n‑a auzit.
– E totuşi un exemplar din grădina mamei noastre Terra. Nimerit pe mâna locuitorilor dintr‑un alt sistem solar, îţi imaginezi ce tezaur ar deveni pentru ei… Creierul lui ar fi măsurat si fotografiat din toate unghiurile, electroencefalogramele lui ar umple ziarele şi s‑ar prezenta în jurnale, la cinematograf. Despre el s‑ar scrie tratate fundamentale în multe volume şi – mai ştii?… – ar primi poate şi premiul Acad…
– Şi e de‑ajuns? E de‑ajuns că‑i un nenorocit exemplar printre atâtea altele?
– Evident! Ce‑ai vrea să‑i cer mai mult?
– Cere‑i să te scutească de augusta lui prezenţă, sau cere‑i să stea trei ore în cap pentru tine! E singurul gest care l‑ar înnobila…
– Devii suspect. Îţi recomand o „capsulă ajutătoare”.
– Sau să‑mi las barbă. Ştiu. Efectul ar fi cam acelaşi.