Însemnarea călătoriei de întoarcere

Romanicer și poet, Zhang Wei a scris până acum sute de poezii. Această carte conține poemele sale reprezentative Calea de refugiu, Viața la Wangsongpu, Despre foamete, Întoarcerea din călătorie, Pădurea de pini și altele.
Poezia lui Zhang Wei crește din fundalul geografic al propriei sale vieți, exprimând istoria complexă și cultura unică a acestui pământ, experiența copilăriei, povestea clanului său, emoția revenirii în satul natal, dezvăluind prin cuvinte și printre rânduri dragostea pentru cursurile de apă mărețe, pentru munții înalți, pentru toate ființele.
Poemul de mari dimensiuni Calea de refugiu, prin tema buclei de  „refugiu”, descrie un călător rătăcit în plin farmec magic și rustic al pământului, cu bună credință pentru acest pământ și lauda vieții trecute și prezente a tuturor ființelor. Interogatoriu privind originea vieții, valoarea omului și soarta omenirii, asupra cărora merită să medităm.

Fragment:

De la începuturile literare din anii 70 ai secolu­lui XX şi până astăzi, Zhang Wei a creat şi a publicat lucrări cuprinzând circa cincisprezece milioane de ca­ractere chinezeşti, fără a lua în calcul cele vreo patru milioane de caractere distruse de autor. Socotind după volumul muncii, dintre scriitorii contemporani serioşi nu se poate nimeni orândui la dreapta sa. Această scri­itură este vastă şi subtilă, cu o viziune largă, ambi­ţioasă şi totodată cea mai intangibilă introspecţie şi mai bogată dezvăluire a naturii umane şi a existenţei. Zhang Wei reprezintă nu numai vârful literaturii din Qi şi Lu, dar s‑a impus şi între culmile literaturii de azi a Chinei. Datorită acestor merite, i‑am cerut lui Zhang Wei să adune cele mai reprezentative lucrări şi sperăm ca ele să devină puncte de referinţă în apro­fundarea lumii sale literare luxuriante.

Să‑l citeşti pe Zhang Wei nu este deloc simplu.

Timp de peste patruzeci de ani, Zhang Wei a par­ticipat la procesul edificării noii literaturi şi în fiecare etapă a lăsat opere model, cum sunt: „Corabia stră­veche”, „Fabulă de septembrie”, „În sălbăticie” şi al­tele, toate capodopere ale literaturii chineze contem­porane. Semnificativ este că, exceptând participarea, la începutul anilor 90 ai secolului XX, la dezbateri în spirit umanist literar, în cea mai mare parte a tim­pului el a păstrat în mod conştient distanţa faţă de aşa‑numitele subiecte fierbinţi şi la modă, iar creaţia sa este greu să fie clasată în anumite valuri şi concepte literare. De exemplu, în unele istorii literare, romanul său „Corabia străveche” este socotit a fi o reflectare a sintezei literare, în altele un trepied al literaturii de reformă, pe când în alte istorii literare este dezbătut la capitolul special al literaturii, în căutarea rădăcini­lor. În realitate, solicitudinea aproape paranoică a lui Zhang Wei pentru lucrurile enorme, acele examinări care îi fac pe oameni să palpite, împletirea scrisului său cu forţele vremii, traumele sufletului şi suferinţele umane, care evidenţiază caracterul moral şi ideologic al scrierilor, stabilesc că el nu este „pe valul” altaru­lui literar, ci, dimpotrivă, este oponentul curentului mareelor. Cu toate acestea, atunci când privim înapoi cu ochii istoriei literare la marea parte a epocii litera­re trăite de el, descoperim cu emoţie că există atât de multe subiecte literare de seamă pe care Zhang Wei le‑a practicat sau le‑a intuit înainte de a deveni fier­binţi. De exemplu, criticii au aplaudat odată scrierea unui nou istoricism, în special paradigma înlocuirii luptei de clasă şi a revoluţiei cu istoria personală a omului şi a familiei, iar după ce au menţionat un text important în anii 90 în această privinţă, au constatat brusc că romanul „Corabia străveche”, publicat în anul 1986, are aproape toate dimensiunile posibile ale aces­tei paradigme, iar prin modalitatea unirii istoriei de clan cu istoria de clasă a evitat ca noul istoricism să reproducă facil pierderea semnificaţiei. Un alt exem­plu: în ultimii ani, cercurile criticilor au pus accentul pe importanţa descoperirii resurselor narative indige­ne chinezeşti, activarea esteticii tradiţionale chineze, însă de ani buni Zhang Wei dialoghează cu cultura şi spiritualitatea antichităţii Qi, cu miturile şi tradiţii­le lumii străvechi. Într‑un discurs, el a spus: „Puterea stranie a zeităţilor este în esenţă un tezaur literar uri­aş”. În „Însemnări pe marginea Cântecelor Chu”, în „Despre poeţii Li Bai şi Du Fu” şi altele, el a dovedit înţelegerea valorii şi şi‑a exprimat gândirea sa prin utilizarea creatoare a biografiei în „Cartea provincii­lor exterioare”, demonstrând dependenţa de tradiţia literară locală. Un alt exemplu: în noul secol, fondul literaturii este spectacular, de o mare atractivitate, iar când critica se lansează în urmărirea straturilor de jos, se poate observa că Zhang Wei cu mult înainte a atras atenţia: „Busola spirituală a unui scriitor se va orienta întotdeauna către oamenii care trăiesc în straturile cele mai de jos”. Iar uneori, Zhang Wei face din operele sale perceperea înaltă pentru previziunile sale creative şi pentru a transcede înţelegerea şi ca­drul logic al epocii; este cazul, cred eu, antrenării unor interpretări eronate grave, ca etichetarea „idealism moral” şi interogarea poziţiei conservatoare a anti‑mo­dernităţii comune.

Cine acordă atenţie scrisului lui Zhang Wei ştie că, după ce a publicat „Fabula de septembrie”, el a fost sub criticile celor care au îmbrăţişat punctul de vedere modern al iluminării, socotind că în operele sale coe­xistă structura binară a binelui şi răului, pozitivul şi negativul, etica pământului şi civilizaţia modernă, şi că, prin respingerea celei din urmă, el devine o per­soană anacronică, cu un temperament utopic puternic. Zhang Wei nu a acceptat nici un compromis faţă de acest subiect, el a considerat că forţa morală este par­tea cheie între talentul unui scriitor şi construcţia ro­manescă, mereu aproape de postura de război solitar cu raţionalitatea ştiinţifică şi dorinţa materială dezo­rientate. Aceste cuvinte ale lui Zhang Wei îi duce ade­sea pe oameni cu gândul la acele nume cantonate în tabăra conservatorismului cultural din istoria gândi­rii şi a literaturii secolului XX, gruparea echilibrului, neoconfucianiştii, Du Yaquan, Liang Shuming, Liang Shiqiu… În avansul şi retragerea mareei istoriei, ei au fost luaţi drept apărători ai contracurentului, dar s‑au dovedit slabi împotriva forţelor reacţionare ale cultu­rii, iar mai târziu, când oamenii au depăşit fumul epo­cii, au observat că explorările şi gândirea lor păreau ecoul curentului noului umanism din epoca modernă a occidentului, mai ales după ce mitul luminilor fuse­se distrus de războaiele mondiale, că ei reprezentau o altă modalitate modernă a autoexaminării şi criti­cii teoriei universale a raţionalităţii antropocentriste şi instrumentale, angajaţi în gândirea constructivă din dialogul modernităţii, confruntându‑se cu com­portamentul istoric dominant şi cu conceptele istori­ce, forţe de neneglijat ale echilibrului. Maclntyre, cel mai important eticist din Occident, în „After Virtue”, 1981, a evidenţiat o chestiune importantă: Care va fi legislaţia spirituală a oamenilor moderni care şi‑au pierdut calităţile metafizice, sau, altfel spus, există vreun scop bun pentru individ în epoca exilului vir­tuţii? El a întrebat de o manieră calitativă: „Preţul pe care actorii morali îl eliberează de la autoritatea ex­ternă a moralităţii tradiţionale este că noii actori de autoreglementare se pot exprima fără a fi obligaţi de lege, de teleologie a naturii sau autoritate ierarhică, dar întrebarea este de ce alţii ar trebui să ţină seama de sfaturile lor?” El crede că omul contemporan este scufundat în mitul moral al „doctrinei emoţiilor”, ră­dăcina acestui mit se află în restabilirea virtuţii, iar „Virtutea trebuie astfel înţeleasă: ea nu numai că ne menţine beneficiile intrinseci în viaţa practică, ci ne permite să depăşim pericolele, tentaţiile şi distragerile pe care le întâmpinăm, ne sprijină în exercitarea bine­lui şi ne îmbogăţeşte sporindu‑ne autoconştientizarea şi înţelegerea binelui”.

Credem că „idealismul moral” al lui Zhang Wei se cuvine înţeles şi în acest sens. El apără valorile sără­ciei individului. Aderenţa la justiţie şi la alte poziţii culturale conservatoare este de fapt realizarea gândi­rii umaniste moderne menţionate mai sus, în timp ce există un continuu „siwen”, moştenire a sensului tra­diţional al destinului, dar, de asemenea, la nivelul gri­jii ultime pentru a reconstrui carta practică a sensu­lui lumii moderne. Adeziunea la atitudinea populară nu este de aceeaşi manieră cu cea prezentată de unii critici din mocirla moralităţii străvechi, aceşti critici, limitaţi de capcanele timpului, au neglijat sau au igno­rat că Zhang Wei stă pe poziţia conştiinţei transcen­dente şi existenţiale a întregii omeniri. Mai mult decât atât, această concepţie a lui Zhang Wei a fost definită încă de la începutul carierei sale literare. Ea a trecut, desigur, printr‑un proces de şlefuire şi maturare şi nu a avut loc, aşa cum au descris unii critici, o transfor­mare rapidă a lui Zhang Wei din anii 80 la Zhang Wei al anilor 90. Noi putem vedea clar un fir spiritual de legătură între Laode, Sui Baopu şi Ningjia. Noi nu tre­buie nici să uităm că de la scrierea „Tu eşti în munţi” au trecut douăzeci şi doi de ani, iar fără perseverenţă şi fără nici o credinţă în lume, o asemenea lucrare en­ciclopedică, în care descrie voinţa, emoţiile şi destinele generaţiei 50, nu putea fi finalizată. Nu este greu de înţeles de ce scrierile lui Zhang Wei nu pot fi aşa de simplu clasificate, ele nu corespund epocii, ci timpului. La el nu există probleme de inteligenţă şi în mod natu­ral el nu are cum să fie tentat sau înglobat de epocă. El poate să prevadă un punct fierbinte al literaturii pur şi simplu pentru că în inima lui el deţine valoarea con­stantă a literaturii. Pe cale de consecinţă, noi credem că, pentru a ne exprima pe scurt, oamenii se pot folosi de un vocabular convenţional pentru a evalua opera şi omul Zhang Wei, dar trebuie să fie atenţi la simplita­tea acestor termeni când e vorba de bogăţia lumii lite­rare. De exemplu, ne‑am referit adesea la „popular”.

Din cauza diferenţei în a vedea lucrurile, „popular” deţine cel puţin două sfere semantice. El se poate re­feri la valoarea şi poziţia intelectualilor vizavi de tem­plu, dar şi la golul născut în cultură de către cultura de elită faţă de cultura populară. În poziţia populară a lui Zhang Wei şi înţelegerea acestor două sensuri, iată o examinare atentă a ambelor. Pentru mai mult de patruzeci de ani, ca un adevărat geolog, el a colindat neîncetat pădurea sălbatică, radiind din centrul pă­mântului său natal, şi a turnat în mod repetat în hra­na scrierilor sale călătoria „din popor”, deoarece aceste secvenţe nu reprezintă numai experienţa şi scormonirile în popor, ci s‑au format drept despărţire efectivă a muncii de templu, modalitatea cea mai eficientă de a scăpa de leziuni instituţionalizate şi profesionale, trăgând o linie de separare între operele sale şi scrie­rile imaginate a fi populare. În acelaşi timp, el a lău­dat imensitatea şi haosul popular, a celebrat puterea fierbinte, vie, neîmblânzită a vioiciunii populare, dar acest lucru nu e scutit de murdării populare. În fapt, el n‑a lăsat niciodată la o parte evidenţierea şi critica răului popular – este, evident, impropriu a transforma popularul lui Zhang Wei în romantism nostalgic sau în sălbăticie. În mod similar, va trebui să fim atenţi că, în cadrul valului actual de creaţii ecologice, lucrările lui Zhang Wei apar ca o simplă recunoaştere a eticii ecologice. Într‑adevăr, în urmă cu douăzeci de ani, în „Spiritul pământului” şi în alte scrieri a căror colora­tură nu poate fi ascunsă există atâtea imagini realis­te ale vieţii, ale animalelor, un farmec natural al ini­mii, dar să analizezi aceste opere din punct de vedere ecologic este prea mult. El a scris despre cele zece mii de lucruri sensibile de sub cer, a scris cu compasiune despre ape şi munţi, făcându‑i pe oameni să‑şi amin­tească de „Hunter notes”, „Fish king”, „Mobby Dick”, „Prairie”, „Navire blanc” şi totodată de acel spirit al ierbii, florilor şi copacilor din Cântecele Chu şi din Cartea poemelor, prin venerarea naturii, încercând să stabilească un posibil „spirit sfânt al Universului”. Şi el nu este asemenea scriitorilor eco, pentru că punerea sub semnul întrebării a blasfemiei doctrinei centrate asupra omului presupune eliminarea oamenilor din natură, iar sub pana sa găsim întotdeauna un om un­deva departe, un om care a căpătat din natură prelun­girea sa spirituală. Conform cuvintelor lui Rilke, este un om care „se afundă în marele repaos al naturii”, „nu mai este un companion al păstrării acestui fel de echilibru, nici nu mai este un astfel de om, crepusculul şi distanţa sunt ale lui”. El este aidoma unui lucru ca toate celelalte lucruri, în singurătate absolută, toate combinaţiile de lucruri şi oameni se retrag la adân­cimi comune, unde se îngemănează creşterea rădăci­nii. Într‑un anumit sens, deschiderea şi profunzimea lumii literare a lui Zhang Wei provin din înţelegerea deschisă şi profundă a naturii, din propriile sale rădă­cini în pământul larg, ca fiu al sălbăticiei.

Dificultatea de a‑l citi pe Zhang Wei stă în obiş­nuiţa noastră către compromis şi acceptarea dialogu­lui spiritual fierbinte, neliniştit, nobil. „Spiritul măreţ este ca vârfurile semeţe al munţilor, izbite de vânt şi de ploi, cutreierate de nori, iar când omul respiră acolo este mai liber şi mai puternic ca oriunde.”

…Eu nu spun că oamenii obişnuiţi pot să vieţu­iască pe culmile munţilor. Dar ei ar trebui să meargă acolo o dată pe an. Acolo li se va schimba suflul plămâ­nilor şi fluxul sanguin. Acolo ei se vor simţi eternitatea iminentă. Apoi, întorşi în câmpul larg al vieţii, inimile lor vor palpita de curajul luptei de zi cu zi. Acest lu­cru l‑a scris Roamin Rolland în finalul „Biografiei lui Michelangelo”. Citind Zhang Wei, vom experimenta trăiri similare.