Japiţa

Sala de şedinţe a tribunalului era umplută de tot felul de martori, de implicaţi în procesele programate în ziua aceea. Fiecare, aşteptându‑şi rândul, venise la tribunal de la prima oră şi, neavând altceva mai bun de făcut, asista la spectacolele ce se desfăşurau în sala de judecată. Tragedii, comedii, provenite din cruda realitate. Un borfaş era judecat în „penal” pentru că escaladase un balcon să fure dintr‑un apartament, dar nu îşi închipuise că acolo locuia tocmai un ofiţer de miliţie, care lăsase un doberman în locuinţă. Hoţul a stat cocoţat pe un şifonier aproape 24 de ore, până a venit ofiţerul dintr‑o misiune. O bătrânică dezagreabilă solicita judecătorului să‑i oblige copiii la plata unor stipendii. O altă bătrână îşi blestema concubinul − cam cu treizeci de ani mai tânăr − că profitase de mărinimia ei, îi golise un butoi de vin într‑o iarnă, dar avea meteahna, când se îmbăta, să sară gardul la vecină, tot văduvă. Vecina adusă martoră cu citaţie, pretindea şi ea celui judecat preţul celor opt găini dispărute una câte una, cam în zilele când se goleau mai multe oale cu molan din pivniţa reclamantei principale. Şi, dat fiind că pe vremea aceea, adică prin 1972, nu găseau oamenii nimic senzaţional prin gazete, iar la televizor nu se dădeau asemenea isprăvi decât dacă se petreceau prin cine ştie care tărâmuri capitaliste, sala de tribunal era un loc generos de senzaţii.
Printre cei din sală, mai în fund, spre ieşire, oarecum izolaţi de vulgul pestriţ, feriţi de presupusul iz al câtorva ţigani, asistau la procese nişte personalităţi uşor de recunoscut, fiind des văzute la televizor: actori de primă mână ai teatrelor bucureştene, unul chiar emerit, cu nişte sprâncene excesive, impertinente. La fel de ştiută ca emeritul era şi gingaşa, frumoasa faţă de icoană a ingenuităţii, Marilena Georgescu, actriţă a teatrului ce purta numele unei prinţese, dar şi prezentatoare a unui program de varietăţi duminicale la TV unu. Marilena suporta cu o indiferenţă de piatră privirea mirată a unei judecătoare iscoditoare, avidă să ştie ce se petrece în viaţa de toate zilele a protipendadei artistice. Soţul Marilenei, Bogdan Iulea, era bine ascuns în dosul dioptriilor ochelarilor săi. Dar era remarcabil ca trup de bărbat în blugii lui strâmţi şi în tricoul sportiv mulat pe un bust atletic. În plus, părul său inelat, blond, cu reflexe arămii, îi sporea şarmul, iar vocea sa baritonală, plăcută, clară, fermă, îl cucerea definitiv pe interlocutor, indiferent dacă era un magistrat cu trăsături masculine şi slăbiciuni feminine.
Marilena şi Bogdan mai fuseseră în sala de judecată de trei ori. Erau în divorţ, depăşiseră şirul de tentative ale justiţiei, menite să împiedice destrămarea familiilor. Astăzi urma confruntarea  „pe fond”, spre a se decide afirmativ sau negativ desfacerea căsătoriei şi a se împărţi responsabilitatea pentru acest deznodământ matrimonial.
Cum ajunsese această pereche adorabilă la un astfel de conflict? În ce împrejurări, din care cauze?
Bogdan şi Marilena fuseseră colegi într‑o clasă de actorie a I.A.T.C. Amândoi au fost repartizaţi după terminarea facultăţii la teatrul de stat din Piatra Neamţ, intitulat ademenitor ca teatru al tineretului. Teatrul depăşea limitele provincialului graţie unui director cu prize enigmatice în afara satrapilor ideologici, reuşea două performanţe: îşi stabilea repertoriul stagiunilor fără respectarea niciunui canon politic, jucând piese străine care în alte părţi nu puteau trece de interdicţiile cenzoriale şi, folosind regizori îndrăzneţi, izbutea să pună în valoare talentul şi ambiţia tinerilor actori abia ieşiţi din băncile şcolare. În plus, directorul respectiv avea relaţii care facilitau ieşirea peste hotare în turnee şi festivaluri de la care trupa de tineret se întorcea cu lauri, casetofoane şi cafea. Teatrele mai simandicoase, cu orgolii şi tradiţii se repezeau să pescuiască din păstrăvăria artistică de sub Ceahlău pe cei consacraţi fulgerător, astfel că din Piatra Neamţ se ajungea repede pe scenele naţionalelor sau ale Capitalei.
Acolo, la Piatra Neamţ, Marilena era o nimfă după care tânjeau mai mulţi încoronaţi ai feudei politice. Avea toate calităţile unei castelane: era frumuşică foc, cu doi ochi de copilandră jucăuşă şi pură, cu un corp perfect. Jucase chiar rolul Ofeliei, avându‑l partener pe Bogdan Iulea care făcuse din Hamlet un justiţiar cu rânjet de tigru, cu voce de crainic al destinului, un prinţ care ieşea din scenă fără să iasă din rol şi se etala ca atare în barul hotelului cel mare din centrul urbei. Şi Hamletul, şi Ofelia lui cuceriseră medalii în străinătate. Amândoi erau tentanţi, aveau pretendenţi de amor, erau asaltaţi de scrisori înflăcărate, amândoi aveau de ales între mariaje care de care mai îmbietoare. Nici Marinelei, nici lui Bogdan nu le trecea prin minte vreo reciprocitate. Erau colegi, îşi schimbau la un pahar impresii de tot felul, îşi desconspirau intimităţile, ca un frate cu sora lui. Până într‑o zi, când perspectiva unui măritiş al Marilenei cu un director de combinat, proaspăt divorţat, a acoperit ca un nor negru cerul senin al camaraderiei. Bogdan nu accepta ideea ca atare. Nu concepea o Marilenă acaparată de un bos cu vilă şi Mercedes, cu plimbări pe mapamond, cu lachei şi cameriste din statele de plată ale combinatului. Mai întâi l‑a fulgerat o ură năpraznică. Contra nababului. Abia apoi a simţit mariajul colegei ca pe o năruire interioară. A înţeles că nu are alta de făcut decât să se întreacă cu nababul în farmece. Marilena n‑a rezistat asaltului. Într‑o seară, Bogdan a convins‑o să intre în culcuşul lui de la teatru − o cabină de machiaj improvizată drept garsonieră. Era zăpuşeală, Bogdan avea o sticlă cu whisky; însă apa minerală era caldă, sălcie. Au băut, el două pahare, ea o jumătate de pahar. Au luat la bani mărunţi într‑o veselă bârfeală pe bosul pretendent. Nu era chiar gras, ba, hai să recunoaştem, era ditamai animalul de reproducere, dar avea vreo douăzeci de ani în plus faţă de Marilena. Era inginer, îngâmfat şi bolovănos în limbaj, făcea cadouri scumpe, dar stupide, în special porţelanuri porno, cu perechi de chinezoi încârligaţi în poziţii excentrice. Poate înclinaţii de obsedat, predilecţii perverse, poate o intenţie de epatare, sau manifestare a dispreţului… Şi Bogdan şi Marilena îl forfecau la unison, ea parcă încerca să găsească nişte circumstanţe favorabile: ce pretenţii să ai de la un ciocănar parvenit? Dar nici un cuvânt despre viitorul ei de nevastă a ciocănarului ce îşi păstra cu emfază mârlănia originară. N‑o interesa decât şansa ca prin căsătoria cu ăla să ajungă mai repede pe o scenă bucureşteană. Bogdan s‑a înfuriat la un moment dat şi s‑a răstit: „Dezbracă‑te, nu vezi că te coci în blugi?” Marilena s‑a şi mirat cum de nu‑şi dăduse singură seama, în zăduful ăla, de ridicolul jenei, ei doi văzându‑se aproape goi de sute de ori. „Dar ţie nu ţi‑e cald?” S‑au despuiat. Să le fie mai răcoare. Însă acum s‑au văzut unul pe altul cum parcă nu se mai văzuseră. Au făcut sex pe canapeaua de recuzită. Cam înghesuiţi, n‑a fost prea grozav, nimic ieşit din firescul unei îmbrăţişări trăite cu binişorul, cu deprinderile anterioare ale fiecăruia. Atâta doar că a doua zi când bosul a invitat‑o la un chiolhan plănuit a se termina în chiliile unei mănăstiri, Marilena i‑a comunicat senin, cu surâsul ei dulce că se mărită cu Bogdan Iulea, simpaticul ei coleg, admiratul interpret al lui Hamlet. Aşa s‑a şi întâmplat. O înfăţişare simplă la ofiţerul stării civile şi o băută la botul calului în holul teatrului, cu mititei batjocoriţi în tigaie şi cu vin acru. Ranchiuna nababului a fost mai eficace decât oricare altă şansă de emigrare spre Capitală. Luat peste picior de protipendada locală în urma eşecului său de berbant şi mahăr, le‑a făcut vânt însurăţeilor, să nu‑i mai vadă lumea prin oraş. I‑a proiectat la Bucureşti. Marilena a ajuns în teatrul strălucitor sub aura Luciei Sturdza-Bulandra. Bogdan s‑a aciuit într‑un post de asistenţă regizorală prin proaspăta televiziune română.
Aşa cum îşi descoperise întâmplător amorul şi aleasa, tot aşa a descoperit şi noua lui vocaţie. Şi‑a pus ambiţia să devină regizor. Nu era singurul actor care îşi părăsea chemarea la rampă acaparat de mirajul televiziunii. O actriţă de valoare se făcuse crainică şi devenise atât de celebră încât a luat‑o de nevastă un secretar al C.C. Alta se făcuse regizoare de platou şi‑aşa încremenise în anonimat, deşi pe scenă ar fi avut mult mai multe şanse de împlinire. Şi invers: un cabotin din provincie căpătase doar în doi ani faima de mare regizor al teatrului tv. Avea sau nu Bogdan talent de regizor?
Tatăl său, academicianul Iulea, o somitate ştiinţifică în acustică şi microfonie, l‑a încurajat şi a dat câteva telefoane. Încă neconfirmat ca regizor, lui Bogdan i s‑a încredinţat montarea unui Ibsen. A avut succes. Presa de specialitate s‑a lansat: iacătă un regizor deosebit, aparent cuminte şi modest, fără exchibiţii, fără experimente şocante, fără ostentaţii, tăcut şi blând în banca lui, care nu‑şi îmboldeşte pe actori să facă altceva decât să‑şi arate forţa de transfigurare. Iacătă un tânăr regizor care îşi acceptă limitele esenţiale, rezumându‑se la selecţia unui text ce îl reprezintă şi nu‑i căşună pe autor ca să facă din el orice şi care ştie să ticluiască o distribuţie adecvată… Tot efortul lui creator constă în valorificarea textului şi a magiei actorului… Regizorul nu este sesizabil nicăieri, ci pretutindeni, în tot ce emite mesajul şi emoţia. E drept, Bogdan nu omitea şi nu adăuga, respecta riguros partitura. Fiindcă fusese elevul unui liceu de muzică, ştia să conceapă o ilustraţie muzicală ce amplifica trăirea. Avea instinctul frumosului, intuia graţia, diafanul, ştia să stârnească imprevizibilul. Era încă vremea emisiunilor neînregistrate. Totul se petrecea simultan pe platou şi miile de televizoare din faţa oamenilor. Actorii îşi simţeau spectatorii, aceştia contemplau direct evenimentul creaţiei. Un şef al televiziunii, mult perindat pe la Paris, l‑a simţit imediat. L‑a luat în echipa favoriţilor săi, i‑a pus în braţe scenarii din cele mai avantajoase ca experiment profesional. Bogdan realiza emisiuni de balet care uimeau şi pe specialiştii din alte televiziuni cu mari pretenţii. L‑au solicitat producători din Italia să monteze acolo, la Roma, suite enesciene. Apoi, la Moscova, să regizeze un medalion Pliseţkaia. Nu putea mânca însă doar trufandale. Era obligat să facă şi emisiuni de serviciu, să înghită şi el hapurile banalităţii. Dar reuşea, cu intuiţia lui, să găsească chiar şi la o masă rotundă despre creşterea viermilor de mătase clenciul atractivităţii. Punea o floare într‑un anume fel în decor, mixa ceva dintr‑un documentar bine găsit, astfel că discursul borangicului devenea interesant şi pentru culegătorii frunzei de dud, şi pentru fetele în ie, şi pentru artizanatul ce forţa la export bluze şi marame cu intenţia de a convinge prinţesele de Monaco să le poarte.
Niciodată nu distribuise în montările sale pe Marilena. Nu exista între ei nici o contingenţă profesională. Bogdan o conducea cu Simcuţa la teatru, o lua după spectacole, o aducea la televiziune când ea participa la varietăţile duminicale. Regizorul lăsa impresia că evită familiarismul. Că nu amesteca soţia, de dorul banilor, în creaţiile lui, că de fapt valenţele ei nu aveau contingenţa necesară cu un rol sau altul. Cumva o ascunsă desconsiderare? Nici Marilena nu era amatoare să interpreteze sub bagheta soţului. Avea alte drumuri, ale eului abscons în ceţi onirice, se iniţia în arte orientale, credea în ghioc, se zgâia în zaţul cafelei dusă pe altă lume. Era nepoata unui clasic, romancier interbelic. Când se plictisea în subsolul amenajat rustic şi romanţios, cu rogojini, blănuri şi lămpi arhaice, când Bogdan era plecat în prospecţii sau la filmare, Marilena se muta la un unchi fără copii care se lăfăia, ca moştenitor legal al scriitorului decedat prin anii cincizeci, într‑un apartament imens din preajma Cişmigiului. Apartament scăpat de chiriaşi şi de naţionalizare. Acolo, la unchiul Tony, rasaţii ce oftau după Capşa de altădată, erau rudele descendente ale elitei literare intrate în manualele şcolare. Se juca poker pe sume mari, punându‑se în pot tablouri, argintărie, porţelanuri, bijuterii, amintiri, cărţi rare, albume, chiar şi manuscrise ale dispăruţilor. Se bea multă cafea cu rom albanez. Politică nu se făcea. Se istoriseau porcării, se dezvăluiau perversiuni şi vicii ale celebrităţilor care le lăsase moştenire ceea ce puneau acum în pot. Se minţea cu dezinvoltură, născocindu‑se obscenităţile cu bale în guri fără dinţi. Din când în când, Marilena îi povestea câte ceva mai picant şi lui Bogdan. Dar acesta, în sobrietatea lui, nu gusta porcărioare, mai ales dacă se refereau monştri sacri. Şi aşa avea dubiile sale, pe care le alunga ca pe muştele sâcâitoare. De ce asemenea monştri se prosternaseră în faţa semidocţilor cu patalamale moscovite, de ce îşi răstălmăceau singuri opera şi aruncau cu pietre în cei încăpăţânaţi care zăceau în puşcării sau muriseră cu credinţa în adevărul lor? Iar ăştia, şacalii dracului, altă treabă n‑au? Marilena ridica din umeri şi schimba vorba. Viaţa lor conjugală era lineară, simplă, normală. Parcă‑parcă se instaura cu timpul o blazare, o rutină rău prevestitoare. Nici‑un semn de gelozie nu apărea. Bunica lui Bogdan era atât de încântată de Marilena încât n‑o lăsa nici să‑şi întindă prosoapele la uscat. Bunica făcea menajul, porumbeii îşi vedeau nestingheriţi de‑ale lor. Tata şi mama lui Bogdan trăiau şi ei departe de cuplul artistic noră‑fiu: undeva, către şosea, într‑un apartament împărţit cu sora lui Bogdan şi cu soţul acesteia, ambii funcţionari la externe. Bătrânul academician nu se amesteca în viaţa lui Bogdan decât ca să verifice periodic dacă bea prea mult sau prea des.
La un moment dat, însă, s‑a ars o siguranţă. S‑a defectat ceva. Şi Marilena, cu felul ei de a părea indiferentă la toate, n‑a căutat defecţiunea pentru că a crezut‑o normală.
Ce s‑a întâmplat, de fapt? Bogdan nu prea mai era harnic la aşternut. Marilena nu era nici ea prea pofticioasă. Şi nu‑i plăcea, după cum îi mărturisea bunicii, să vină Bogdan lângă ea cu iz de butoi în care a rămas drojdie oţeţită. Bunica roşea pudică şi se ruga la icoane, să aibă grijă Cel de Sus de nepoţii ei care, uite, după ani destui, nu făcuseră şi ei, acolo, măcar un prunc…
Bogdan s‑a pomenit într‑o zi cu o pleaşcă: un scenariu de film poliţist − „Criminalul din parc”. Debuta în creaţia cinematografică, deşi doar pe micul ecran. Dar care regizor nu‑şi vede opera pe pânza cinematografului? Care e capabil s‑o accepte doar în centimetrii patraţi ai micului ecran? A luat foc. Avea cale liberă către alte visuri. Scenariul era bun, scris cu condei ascuţit de o minte ageră şi sclipitoare gen Agatha Christie. Autorul era chiar femeie, o oarecare jună avocată cu nume neştiut încă. Bogdan a invitat‑o la o discuţie pe marginea scenariului. Autoarea n‑a acceptat invitaţia la studio, a propus un teren neutru: braseria de la Athenee Palace. Bogdan nu prea dispunea de bani. L‑a găsit repede pe Costea Bârşovan, actor hâtru, celebru pentru anecdotica fără perdea. I‑a propus un rol în film şi l‑a chemat şi pe el la braserie. Costea, ca orice actor căruia i se oferă un rol în film, vine la braserie cu banii. Că n‑o să plătească regizorul consumaţia! Doamne iartă‑mă! Sau autoarea scenariului… Mai e şi damă… La ora stabilită, Costea ocupase deja masa, într‑un colţ mai retras unde să se poată discuta în pace şi linişte. Bogdan a fost al doilea venit, cu scenariul într‑o sacoşă de piaţă. A întârziat însă îngrijorător autoarea, iar când a condus‑o chelnerul spre masă, ambii au amuţit, li s‑au blegit genunchii văzând un soi de Ingrid Bergman din faza ei de superbă domnişoară. Cu o fustă mini care era, în vremea aceea, o frivolitate revoltătoare. Cu o bluziţă mulată pe bustul obraznic. Cu pletele boticeliene, dar negru‑sclipitoare, lăsate să acopere o parte din spatele şi umerii goi. Cu picioare şi crupă de iapă englezească şi cu mijlocul subţire şi unduios de ţigancă spaniolă… O apariţie mai mult decât şocantă. Avocata avea însă ochi reci de gheaţă şi o privire sfidătoare. Dintr‑o ochire te avertiza: nu te uita la mine ca la o curvuliţă, că nu sunt de nasul tău! Discuţia a fost scurtă. Bogdan şi‑a uitat sugestiile şi observaţiile. A întrebat‑o însă dacă are dumneaei propuneri în privinţa distribuţiei. Autoarea l‑a măsurat pe Bârşovan ca pe un viţel adus la târg şi l‑a întrebat pe regizor:
− Dânsul n‑ar fi bun să‑l joace pe borfaşul cu şiş?
− Sunt convins că altul mai bun nu există.
Şi aşa, Costea a primit rolul principal, deşi Bogdan se gândise doar la o apariţie pitorească, episodică, a unui birjar beat care îşi păştea calul în parc, noaptea, pe şest, şi asistase fără să vrea la crimă.
Pentru prima oară în viaţă Bogdan s‑a simţit mic, insignifiant, parcă handicapat în faţa unei femei. Atunci, la braserie, l‑a muşcat ambiţia demiurgică. El face o lume. O pune pe picioare, o învaţă să meargă, să trăiască în noica creaţiei sale. El este regizorul, de ce n‑ar deţine o supremaţie care să‑i aştearnă la picioare orice? Această superbă creatură… de ce‑l priveşte de sus în jos şi nu invers?
Bogdan l‑a pus pe Costea să se documenteze. Unde stă, cu cine, ce fac părinţii, ce procese are pe rol, ce bea, ce mănâncă, dacă are iubit, unul sau mai mulţi, dacă are un anume medic ginecolog… S‑a croit un soi de scenariu, al celor doi complici: Bogdan − întărâtat, masculul cuceritor – şi celălalt – un scutier docil şi inventiv, la dispoziţia cavalerului. Bogdan nu mai avea somn, nici de băut nu‑i mai ardea, a mulţumit cerului că Marilena pleca iar mai multe zile şi nopţi să‑şi doftoricească unchiul reumatic. A plănuit cu Costea o seară cu tâlc. Începuseră filmările, pe lacul din parc sclipeau reflectoarele, Bogdan era în vervă, aşezase lângă scaunul său încă unul, pe care fusese plantată scenarista, ca să contemple actul creaţiei, cu creatorul alături… După terminarea secvenţelor planificate pentru seara respectivă, Costea urma să o invite pe mândra scenaristă la o friptură la „Pescăruş”. Bogdan s‑a schimbat în autobuzul cu costume. A pus papion, a îmbrăcat un sacou de lustrin negru, şi‑a dat cu spray şi s‑a decis s‑o abordeze direct: s‑o urce în maşină şi s‑o ducă la Snagov, unde şeful de producţie al filmului rezervase o cameră la Hanul Vlăsiei, mai precis, o căscioară ridicată pe bulumaci deasupra apei, un cuib romantic cu clipocit sub duşumea şi îngânări de stuf gâdilat de adierea vântului… Şi Costea s‑a arătat conştient de însemnătatea momentului, şi el s‑a îmbrăcat sobru, elegant. Au ajuns toţi trei la masă. Meniul era prestabilit, curgeau bunătăţile − icre negre, sardele, păstrăvi înconjuraţi de ciuperci fripte, vinurile negre şi albe… Bogdan n‑a dansat, l‑a lăsat pe Costea să oficieze ritualul cavaleresc. Scenarista era o bună dansatoare, dar nu era prea încântată de muzica celor cinci ţigani care îngânau tangourile ca la înmormântările olteneşti unde se cântă la mort ca la nuntă. Chelnerul a destupat o şampanie franţuzească. Bogdan a ridicat paharul, făcând discret cu ochiul lui Costea.
− Pentru ce bem?
− Pentru fericirea logodnicilor… a râs Costea şi şi‑a sărutat logodnica! Codoşul, nenorocitul de Costea, pe care Bogdan îl pusese să i‑o pună pe tipă pe tavă, şi‑o luase pentru el şi acum se amuza şi se delecta cu efectul şotiei sale. Costea plătea! El, regizorul, era un martor, frate de mână, cavaler de onoare, poate chiar naş, să pecetluiască o iubire şugubeaţă. Logodnicii se giugiuleau şi se făleau cu farsa jucată regizorului amorezat, care n‑a mai gustat din şampanie, a pornit‑o spre WC, dar nu s‑a mai întors la masă.
− Ce‑o face de nu mai vine? − s‑a îngrijorat logodnica.
− A plecat, dă‑l în pupăza mumă‑si de fudul…
− N‑are simţul umorului! − a oftat scenarista dezamăgită.
Bogdan şi‑a amintit de o balerină de la teatrul de revistă. A cumpărat o sticlă dintr‑un bar încă deschis şi a ajuns la uşa balerinei. Aceasta a crăpat uşa garsonierei şi a şoptit ceva, că n‑ar fi singură. Bogdan a smucit‑o de‑acolo, din uşă, a târât‑o pe scări, a împins‑o în maşină şi a dus‑o la el în pivniţă. A culcat‑o în patul Marilenei, a posedat‑o în duşmănie, îmbătându‑se, fără să reacţioneze nicicum în momentul în care el călărea şi Marilena se uita din prag…
A doua zi, Marilena a plecat la mare, era în vacanţă.
Fără el. Bogdan nu putea pleca. Continuau filmările, care s‑au terminat exact în ziua cununiei lui Costea cu scenarista. Bogdan nu s‑a dus la nuntă. A plecat la mare. S‑a împăcat cu Marilena. A plâns amarnic pe genunchii ei, că balerina aşa şi pe dincolo… Marilena n‑a aflat nimic despre scenaristă. După mai multă vreme, i‑a zis într‑o doară lui Bogdan, tocmai ieşit din baie:
− Dragă, aseară la premieră… am cunoscut‑o pe proaspăta nevastă a lui Costea… E o splendoare şi o inteligenţă frapantă, te lăuda, zicea că eşti un adevărat regizor… Că datorită filmului vostru l‑a cunoscut pe Costea…
Bogdan a mormăit o înjurătură.
− Dar ce, te‑ai certat cu Costea? Nu mai beţi împreună?
Bogdan a zâmbit strâmb:
− De când are nevastă mişto, bea cu ea.
− Ceea ce nu e rău, a zis Marilena, adăugând aiurea: O să mă apuc şi eu de băut…
Poate că asta ar fi fost soluţia. Pentru că Bogdan îşi rânduia existenţa şi programul zilnic numai în relaţie directă cu băutul. Acasă, se trezea târziu, cu mare greutate, mahmur, încercat mereu de o durere surdă în ceafă, de balonări. Sta sub duş o jumătate de ceas, ieşea parfumat cu loţiuni şi deodorante scumpe, bea ceaiul acrit cu multă lămâie, mânca o felie de pâine cu unt, apoi se aşeza lângă telefon cu cafeaua la îndemână şi cu scrumiera în faţă. Marilena încă dormea în odaia de sus. Bunica se întorcea cu sacoşele pline, mormăia de una singură prin bucătărie, mereu agasată de preţurile din piaţă. Bogdan îşi epuiza convorbirile, lăsa cafeaua pe jumătate nebăută, brusc grăbit nu mai avea nici un minut la dispoziţie să răspundă cine ştie cărei întrebări cu care cobora pe scara spiralată de lemn, încă buimacă, Marilena. Bogdan pornea maşina, pleca decis să nu scape un eveniment care urma să se petreacă peste zece minute. Marilena îşi sorbea cafeaua răcită tot lângă telefon, făcută ghem pe canapea, tăifăsuind te miri ce cu bunica. Bătrâna îi comunica intenţiile culinare ale zilei. Avea de gând să gătească ardei umpluţi şi o tocăniţă sârbească. Cumpărase icre de ştiucă. De mult nu mai avusese ocazia asta. Marilena o auzea doar din când în când. După o frază despre desăratul icrelor, o întrerupea pe bătrână ca să‑i povestească ceva amuzant. Că aseară, cutare actor era cât pe ce să întârzie intrarea în scenă din cauză că nevastă‑sa, actriţă în acelaşi teatru, tăbărâse peste soţ în cabină, încuiase uşa şi‑l strivise sub ea.
− Doamne, maică! − se crucea bunica. Ce‑o fi în capul vostru de‑aţi ajuns să vă încârligaţi, unde şi cum se nimereşte.
Şi revenea la icrele de ştiucă.
Bogdan se grăbea pentru că avea repetiţie cu actorii în platou, repetiţie cu tehnică, programată să înceapă la ora nouă. Şi trecuse de zece. Înjurau actorii, costumaţi şi machiaţi, plimbându‑şi personajele prin holul mare şi prin bar. Înjurau mai altfel, mai indignaţi şi mai ameninţători operatorii, tehnicienii, tâmplarii şi recuziterii, sculaţi dis‑de‑dimineaţă, presaţi de rigurozitatea programului anume planificat încât spaţiul de repetiţie cu tehnică să fie eficient exploatat şi corelat cu celelalte activităţi ale studiourilor. Răzmeriţa mocnită se topea însă la apariţia lui Bogdan. Acesta nu explica nimănui nimic, nu îşi cerea scuze. Se aşeza în faţa monitorului pregătit pentru el, îşi aprindea ţigara fără să se teamă de apariţia vreunui pompier, îşi punea în ordine paginile decupajului regizoral şi repetiţia decurgea firesc, simplu, cu puţine întreruperi sau reluări. Parcă şi erorile erau acceptabile. Parcă şi anormalul era normal. Operatorii aveau senzaţia că Bogdan este atât de dezinteresat de evoluţia actorilor şi membrilor echipei din platou încât se considerau unici în răspunderea reuşitei. Fiecare se credea buricul pământului: „Bine că sunt eu, că din partea ăstuia, iese rahat!” Urma înregistrarea sau filmarea. Şi aici, Bogdan, iarăşi întârziat fuma şi tăcea. Fiecare cadru era tras şi Bogdan zicea: „Stop!” parcă trezit din somn şi liniştea lumea: „În regulă. Mai tragem o dublă…” După trei, patru duble filmate pe calapodul croit la repetiţii, urmau încă două, trei, patru duble − fiecare o variantă, o încercare, o întoarcere pe dos a elementelor prestabilite: „Hai, copii, ia să vedem ce iese dacă… Dă‑i, dragă Victoraş, o palmă, plezneşte‑o peste gură. Ba nu, dă‑i un picior în cur!” „Cum, măi?” − se mira Victoraş. „Sunt domnitorul Moldovei, asta e marea doamnă, cum să‑i dau cu piciorul în cur, e ditamai regina, ce naiba!” „Dă‑i, mă, că pierdem timpul, peste o oră trebuie să fiu la cabină la teatru!” − se răstea interpreta doamnei, ca şi cum n‑ar fi fost vorba de propriul ei fund, ci al acelei Vidre măritate cu un Răzvan…