Japiţa

Japiţa de Constantin Banu

Sala de şedinţe a tribunalului era umplută de tot felul de martori, de implicaţi în procesele programate în ziua aceea. Fiecare, aşteptându-şi rândul, venise la tribunal de la prima oră şi, neavând altceva mai bun de făcut, asista la spectacolele ce se desfăşurau în sala de judecată. Tragedii, comedii, provenite din cruda realitate. Un borfaş era judecat în „penal” pentru că escaladase un balcon să fure dintr-un apartament, dar nu îşi închipuise că acolo locuia tocmai un ofiţer de miliţie, care lăsase un doberman în locuinţă. Hoţul a stat cocoţat pe un şifonier aproape 24 de ore, până a venit ofiţerul dintr-o misiune. O bătrânică dezagreabilă solicita judecătorului să-i oblige copiii la plata unor stipendii. O altă bătrână îşi blestema concubinul − cam cu treizeci de ani mai tânăr − că profitase de mărinimia ei, îi golise un butoi de vin într-o iarnă, dar avea meteahna, când se îmbăta, să sară gardul la vecină, tot văduvă. Vecina adusă martoră cu citaţie, pretindea şi ea celui judecat preţul celor opt găini dispărute una câte una, cam în zilele când se goleau mai multe oale cu molan din pivniţa reclamantei principale. Şi, dat fiind că pe vremea aceea, adică prin 1972, nu găseau oamenii nimic senzaţional prin gazete, iar la televizor nu se dădeau asemenea isprăvi decât dacă se petreceau prin cine ştie care tărâmuri capitaliste, sala de tribunal era un loc generos de senzaţii.

Printre cei din sală, mai în fund, spre ieşire, oarecum izolaţi de vulgul pestriţ, feriţi de presupusul iz al câtorva ţigani, asistau la procese nişte personalităţi uşor de recunoscut, fiind des văzute la televizor: actori de primă mână ai teatrelor bucureştene, unul chiar emerit, cu nişte sprâncene excesive, impertinente. La fel de ştiută ca emeritul era şi gingaşa, frumoasa faţă de icoană a ingenuităţii, Marilena Georgescu, actriţă a teatrului ce purta numele unei prinţese, dar şi prezentatoare a unui program de varietăţi duminicale la TV unu. Marilena suporta cu o indiferenţă de piatră privirea mirată a unei judecătoare iscoditoare, avidă să ştie ce se petrece în viaţa de toate zilele a protipendadei artistice. Soţul Marilenei, Bogdan Iulea, era bine ascuns în dosul dioptriilor ochelarilor săi. Dar era remarcabil ca trup de bărbat în blugii lui strâmţi şi în tricoul sportiv mulat pe un bust atletic. În plus, părul său inelat, blond, cu reflexe arămii, îi sporea şarmul, iar vocea sa baritonală, plăcută, clară, fermă, îl cucerea definitiv pe interlocutor, indiferent dacă era un magistrat cu trăsături masculine şi slăbiciuni feminine.

Marilena şi Bogdan mai fuseseră în sala de judecată de trei ori. Erau în divorţ, depăşiseră şirul de tentative ale justiţiei, menite să împiedice destrămarea familiilor. Astăzi urma confruntarea  „pe fond”, spre a se decide afirmativ sau negativ desfacerea căsătoriei şi a se împărţi responsabilitatea pentru acest deznodământ matrimonial.

Cum ajunsese această pereche adorabilă la un astfel de conflict? În ce împrejurări, din care cauze?

Bogdan şi Marilena fuseseră colegi într-o clasă de actorie a I.A.T.C. Amândoi au fost repartizaţi după terminarea facultăţii la teatrul de stat din Piatra Neamţ, intitulat ademenitor ca teatru al tineretului. Teatrul depăşea limitele provincialului graţie unui director cu prize enigmatice în afara satrapilor ideologici, reuşea două performanţe: îşi stabilea repertoriul stagiunilor fără respectarea niciunui canon politic, jucând piese străine care în alte părţi nu puteau trece de interdicţiile cenzoriale şi, folosind regizori îndrăzneţi, izbutea să pună în valoare talentul şi ambiţia tinerilor actori abia ieşiţi din băncile şcolare. În plus, directorul respectiv avea relaţii care facilitau ieşirea peste hotare în turnee şi festivaluri de la care trupa de tineret se întorcea cu lauri, casetofoane şi cafea. Teatrele mai simandicoase, cu orgolii şi tradiţii se repezeau să pescuiască din păstrăvăria artistică de sub Ceahlău pe cei consacraţi fulgerător, astfel că din Piatra Neamţ se ajungea repede pe scenele naţionalelor sau ale Capitalei.

Acolo, la Piatra Neamţ, Marilena era o nimfă după care tânjeau mai mulţi încoronaţi ai feudei politice. Avea toate calităţile unei castelane: era frumuşică foc, cu doi ochi de copilandră jucăuşă şi pură, cu un corp perfect. Jucase chiar rolul Ofeliei, avându-l partener pe Bogdan Iulea care făcuse din Hamlet un justiţiar cu rânjet de tigru, cu voce de crainic al destinului, un prinţ care ieşea din scenă fără să iasă din rol şi se etala ca atare în barul hotelului cel mare din centrul urbei. Şi Hamletul, şi Ofelia lui cuceriseră medalii în străinătate. Amândoi erau tentanţi, aveau pretendenţi de amor, erau asaltaţi de scrisori înflăcărate, amândoi aveau de ales între mariaje care de care mai îmbietoare. Nici Marinelei, nici lui Bogdan nu le trecea prin minte vreo reciprocitate. Erau colegi, îşi schimbau la un pahar impresii de tot felul, îşi desconspirau intimităţile, ca un frate cu sora lui. Până într-o zi, când perspectiva unui măritiş al Marilenei cu un director de combinat, proaspăt divorţat, a acoperit ca un nor negru cerul senin al camaraderiei. Bogdan nu accepta ideea ca atare. Nu concepea o Marilenă acaparată de un bos cu vilă şi Mercedes, cu plimbări pe mapamond, cu lachei şi cameriste din statele de plată ale combinatului. Mai întâi l-a fulgerat o ură năpraznică. Contra nababului. Abia apoi a simţit mariajul colegei ca pe o năruire interioară. A înţeles că nu are alta de făcut decât să se întreacă cu nababul în farmece. Marilena n-a rezistat asaltului. Într-o seară, Bogdan a convins-o să intre în culcuşul lui de la teatru − o cabină de machiaj improvizată drept garsonieră. Era zăpuşeală, Bogdan avea o sticlă cu whisky; însă apa minerală era caldă, sălcie. Au băut, el două pahare, ea o jumătate de pahar. Au luat la bani mărunţi într-o veselă bârfeală pe bosul pretendent. Nu era chiar gras, ba, hai să recunoaştem, era ditamai animalul de reproducere, dar avea vreo douăzeci de ani în plus faţă de Marilena. Era inginer, îngâmfat şi bolovănos în limbaj, făcea cadouri scumpe, dar stupide, în special porţelanuri porno, cu perechi de chinezoi încârligaţi în poziţii excentrice. Poate înclinaţii de obsedat, predilecţii perverse, poate o intenţie de epatare, sau manifestare a dispreţului… Şi Bogdan şi Marilena îl forfecau la unison, ea parcă încerca să găsească nişte circumstanţe favorabile: ce pretenţii să ai de la un ciocănar parvenit? Dar nici un cuvânt despre viitorul ei de nevastă a ciocănarului ce îşi păstra cu emfază mârlănia originară. N-o interesa decât şansa ca prin căsătoria cu ăla să ajungă mai repede pe o scenă bucureşteană. Bogdan s-a înfuriat la un moment dat şi s-a răstit: „Dezbracă-te, nu vezi că te coci în blugi?” Marilena s-a şi mirat cum de nu-şi dăduse singură seama, în zăduful ăla, de ridicolul jenei, ei doi văzându-se aproape goi de sute de ori. „Dar ţie nu ţi-e cald?” S-au despuiat. Să le fie mai răcoare. Însă acum s-au văzut unul pe altul cum parcă nu se mai văzuseră. Au făcut sex pe canapeaua de recuzită. Cam înghesuiţi, n-a fost prea grozav, nimic ieşit din firescul unei îmbrăţişări trăite cu binişorul, cu deprinderile anterioare ale fiecăruia. Atâta doar că a doua zi când bosul a invitat-o la un chiolhan plănuit a se termina în chiliile unei mănăstiri, Marilena i-a comunicat senin, cu surâsul ei dulce că se mărită cu Bogdan Iulea, simpaticul ei coleg, admiratul interpret al lui Hamlet. Aşa s-a şi întâmplat. O înfăţişare simplă la ofiţerul stării civile şi o băută la botul calului în holul teatrului, cu mititei batjocoriţi în tigaie şi cu vin acru. Ranchiuna nababului a fost mai eficace decât oricare altă şansă de emigrare spre Capitală. Luat peste picior de protipendada locală în urma eşecului său de berbant şi mahăr, le-a făcut vânt însurăţeilor, să nu-i mai vadă lumea prin oraş. I-a proiectat la Bucureşti. Marilena a ajuns în teatrul strălucitor sub aura Luciei Sturdza-Bulandra. Bogdan s-a aciuit într-un post de asistenţă regizorală prin proaspăta televiziune română.

Aşa cum îşi descoperise întâmplător amorul şi aleasa, tot aşa a descoperit şi noua lui vocaţie. Şi-a pus ambiţia să devină regizor. Nu era singurul actor care îşi părăsea chemarea la rampă acaparat de mirajul televiziunii. O actriţă de valoare se făcuse crainică şi devenise atât de celebră încât a luat-o de nevastă un secretar al C.C. Alta se făcuse regizoare de platou şi-aşa încremenise în anonimat, deşi pe scenă ar fi avut mult mai multe şanse de împlinire. Şi invers: un cabotin din provincie căpătase doar în doi ani faima de mare regizor al teatrului tv. Avea sau nu Bogdan talent de regizor?

Tatăl său, academicianul Iulea, o somitate ştiinţifică în acustică şi microfonie, l-a încurajat şi a dat câteva telefoane. Încă neconfirmat ca regizor, lui Bogdan i s-a încredinţat montarea unui Ibsen. A avut succes. Presa de specialitate s-a lansat: iacătă un regizor deosebit, aparent cuminte şi modest, fără exchibiţii, fără experimente şocante, fără ostentaţii, tăcut şi blând în banca lui, care nu-şi îmboldeşte pe actori să facă altceva decât să-şi arate forţa de transfigurare. Iacătă un tânăr regizor care îşi acceptă limitele esenţiale, rezumându-se la selecţia unui text ce îl reprezintă şi nu-i căşună pe autor ca să facă din el orice şi care ştie să ticluiască o distribuţie adecvată… Tot efortul lui creator constă în valorificarea textului şi a magiei actorului… Regizorul nu este sesizabil nicăieri, ci pretutindeni, în tot ce emite mesajul şi emoţia. E drept, Bogdan nu omitea şi nu adăuga, respecta riguros partitura. Fiindcă fusese elevul unui liceu de muzică, ştia să conceapă o ilustraţie muzicală ce amplifica trăirea. Avea instinctul frumosului, intuia graţia, diafanul, ştia să stârnească imprevizibilul. Era încă vremea emisiunilor neînregistrate. Totul se petrecea simultan pe platou şi miile de televizoare din faţa oamenilor. Actorii îşi simţeau spectatorii, aceştia contemplau direct evenimentul creaţiei. Un şef al televiziunii, mult perindat pe la Paris, l-a simţit imediat. L-a luat în echipa favoriţilor săi, i-a pus în braţe scenarii din cele mai avantajoase ca experiment profesional. Bogdan realiza emisiuni de balet care uimeau şi pe specialiştii din alte televiziuni cu mari pretenţii. L-au solicitat producători din Italia să monteze acolo, la Roma, suite enesciene. Apoi, la Moscova, să regizeze un medalion Pliseţkaia. Nu putea mânca însă doar trufandale. Era obligat să facă şi emisiuni de serviciu, să înghită şi el hapurile banalităţii.