Jerome

Prefaţă

– Thomas, tu eşti de mult în ţara asta, o cunoşti bine şi ştiu că o iubeşti. Poţi să‑mi spui şi mie câte ceva despre ea ?
– Dragul meu, cum să‑ţi explic ? Pentru mine a fost ca un basm. Cu « a fost odată (ca niciodată ?) » o ţară africană tare săracă în resurse naturale – nici petrol, nici minereuri preţioase, nici uraniu, bauxită sau măcar aur – care s‑a trezit, pe la începutul anilor 60, independentă, adică eliberată de tutela colonială franceză, după mai bine de un secol.
Dar avea această ţară, botezată de foştii coloni « Coasta de Fildeş », un rege (denumit preşedinte, ca să se respecte exigenţele aşa‑zisei democraţii impuse de puterile occidentale) tare înţelept şi bun vizionar. Se numea Felix Houphoët‑Boigny (în limba etniei lui baoulé, Boigny înseamnă berbec, simbol pe care l‑a folosit întreaga lui viaţă), a fost medic format la şcoala franceză, care a intrat în politică de foarte tânăr şi, remarcat de stăpânii coloniali, a ocupat în mai multe rânduri funcţii de deputat în parlamentul francez şi chiar de ministru în guvernul francez.
Era, deci, normal ca, la independenţa fostelor colonii franceze, el să devină regele – pardon !, preşedintele – ţării sale natale. De la înălţimea noii sale funcţii, el a realizat că singurele cărţi pe care le avea în mână ca să conducă această ţară la prosperitate erau solul ei – şi nu subsolul, din păcate – şi ocupanţii lui, adică poporul. Şi, să nu uităm, sprijinul foştilor colonialişti, deveniţi de‑acum aliaţi. Totul, într‑o orientare politică liberală, ignorând hotărît cântecele sirenelor comuniste, venite din fosta URSS sau de la sateliţii acesteia, aşa cum au făcut alte tinere ţări africane.
Şi astfel, agricultura ivoriană a devenit, în câţiva ani, una din cele mai dezvoltate agriculturi din Africa, dacă nu cea mai dezvoltată. În câteva domenii, chiar din lume : primul producător mondial de cacao, al treilea producător mondial de cafea, primul producător african de ulei de palmier, al doilea pentru bumbac (după Egipt), important producător de cauciuc natural, de trestie de zahăr, de nucă de cocos, ca să nu mai vorbim de fructe (ananas, banane, mango şi altele) şi de legume. I s‑a reproşat lui Houphouët, pentru că există întotdeauna critici şi delatori, că, pentru atingerea acestor performanţe, el a sacrificat pădurea tropicală, cu esenţele ei bogate şi preţioase. Dar era preţul plătit pentru prosperitate.
Pentru că prosperitatea a devenit o realitate. Produsul naţional brut s‑a apropiat de o mie de dolari pe cap de locuitor, ceea ce – pentru o ţară africană lipsită de resurse naturale – era un record demn de toată lauda.
După o domnie de peste 33 de ani, acest mare om de stat s‑a stins în 1993, la vârsta onorabilă de 90 de ani. (De reţinut că speranţa de viaţă în această ţară este de 45 de ani). Este adevărat că la longevitatea preşedintelui Houphouët a contribuit şi profesoara de origină română doctor Ana Aslan, prin tratamentele ei, la fiecare doi‑trei ani, în vila lui de la Geneva.
Temându‑se de o diminuare a capacităţii de conducere a preşedintelui datorită vârstei – adică, pe româneşte, de o senilitate – autorităţile internaţionale în frunte cu Banca Mondială, dar şi cu acordul Franţei şi al Statelor Unite, i‑au impus acestuia, în 1990, un prim‑ministru, care să‑l ajute în luarea de decizii. Iar persoana aleasă a fost, bineînţeles, un ivorian, eminent director de la Banca Mondială, pe nume Alassane Ouattara.
Dispariţia ilustrului om de stat a lăsat ţara nu numai în doliu, dar şi în faţa pretendenţilor la cârmuire. După constituţie, interimul până la noi alegeri revenea preşedintelui Adunării naţionale, în persoana lui Henri Konan Bédié, numai că primul‑ministru şi‑a manifestat ambiţia, pretinzând că lui îi revenea această moştenire, după dorinţa ilustrului defunct, cum afirma el. Alegerile din 1995 dau însă câştig de cauză primului candidat, cu un scor stalinist de 96%, contestat – pe bună dreptate – de mulţi, dar mai ales de celălalt candidat.
Pentru a‑şi elimina adversarul, preşedintele ales reuşeşte să modifice constituţia – să nu uităm că a fost ani de zile preşedintele parlamentului – introducând o nouă noţiune, denumită « ivoritate » (sună ca o maladie tropicală, nu ?). Ce cuprindea această noţiune ? Obligaţia pentru un candidat la preşedenţie de a avea şi tată şi mamă ivorieni. Clar, nu ? Pentru ce ? Pentru că mama adversarului său principal, fostul prim‑ministru, era burkinabé, adică din ţara de la nord, Burkina‑Faso. Care, cum era de aşteptat, a protestat vehement, cerând sprijinul altor state africane, în frunte cu, ghici care ? Burkina‑Faso, ai câştigat !…
Numai că, înţelepciunea populară, inclusiv cea din Coasta de Fildeş a creat un adagiu foarte cunoscut : « când doi se ceartă, al treilea câştigă ». Acest al treilea se numea Robert Gueï, era general şi şeful marelui stat major, devenind, pentru circumstanţă, şeful loviturii de stat ce a avut loc în decembrie 1999. De altfel, aşa cum mergeau lucrurile în ţara asta, ea era coaptă pentru o lovitură de stat militară, cum s‑a întâmplat şi se întâmplă în majoritatea ţărilor africane şi sud‑americane. Cei doi concurenţi au fugit repede‑repede, ca să evite cine ştie ce execuţie sumară…cu militarii ăştia nu e bine să te pui ! Bédié în Franţa, trecând aventuros prin Togo, iar Ouattara…ghici iarăşi ! În Burkina‑Faso, bineînţeles…
Regimul militar, botezat Comitet naţional de salvare publică, cu ofiţeri înălţaţi la gradul de miniştri, au reuşit să facă dovada deplinei lor incompetenţe în treburile statului, nemulţumind profund atât populaţia cât şi autorităţile internaţionale. Toţi cereau alegeri libere şi – mai ales – un guvern civil.
În mod inutil a abandonat generalul Gueï frumoasa sa uniformă plină de fireturi ca să adopte costumul civil trei piese (inclusiv vestă), pentru că rezultatul alegerilor din octombrie 2000 îl desemnară ca preşedinte civil pe…Laurent Koudou Gbabo. N‑ai ghicit dacă ai mizat pe unul din cei doi de mai sus, pentru că noul venit, care conducea încă de pe timpul lui Houphouët un obscur partid socialist, învăţase multe în peste cincisprezece ani de experienţă politică africană.
Să‑i luăm pe rând, ca să înţelegi ce înseamnă experienţă politică africană. Generalul Gueï a fost găsit într‑o pădure din apropierea capitalei, Abidjan, cu mai multe gloanţe în corp, murind ca un adevărat militar ce era ; Alassana Ouattara a fost descalificat pentru lipsa de conformitate cu noua noţiune constituţională, mama lui fiind burkinabé, deci de origină străină ; iar Bédié, acuzat de toate nenorocirile din ţară, nici n‑a mai avut curajul să ducă o adevărată campanie electorală.
– Un moment ! Spune‑mi, Thomas, că nu prea înţeleg. Dacă generalul Gueï a luat puterea prin lovitura de stat, căreia voi i‑aţi fost victime, pentru ce n‑a luat‑o şi a doua oară, atunci când urnele nu l‑au favorizat ? Pentru că, după mine, o dictatură militară nu se menţine la putere prin alegeri democratice.
– Ai dreptate . Numai că, în ţara asta – ca în majoritatea fostelor colonii franceze – jocul electoral nu se desfăşoară doar la urne…Dar, înainte de a merge mai departe, o întrebare : tu ai ceva habar despre francmasonerie ?
– Vag. Parcă‑i ceva din Evul mediu transpus în epoca modernă, nu ? Un fel de club închis, secret, cu ritualuri şi ceremonii, cu costume, cu echerul şi compasul, ca simboluri, cu pretenţii de filozofie şi de umanism ? Asta‑i tot ce ştiu…
– Bravo. Astea, dar şi altele. Mai ales dorinţa de dominare, deci de putere. Şi aşa ajungem din nou la generalul nostru. Dornic să‑şi consolideze puterea şi împins de o mână de foşti ofiţeri francezi, intră într‑o lojă masonică franceză, care se grăbeşte nu numai să‑l iniţieze conform riturilor magice, dar să‑l şi propulseze rapid până la gradul 33, cel mai înalt din ierarhia masonică.
– Şi ?
– Şi atunci când generalul Gueï este tentat – pentru că a fost tentat, dar şi solicitat intens de ofiţerii lui subalterni – să repete lovitura de stat din 1999, în faţa urnelor defavorabile, şeful lojei sale (marele maestru) îi ordonă să se abţină. Şi generalul ascultă ca, aşa cum ţi‑am spus, să fie găsit, a doua zi, cu mai multe gloanţe în el. Cine ? Mister până în prezent. Ceea ce nu l‑a împiedicat pe marele maestru de la Paris să declare, mândru : « Da, am evitat conflicte armate ! »
– Atâta putere pot avea lojile astea masonice ?
– Da. Un alt exemplu. La aceleaşi alegeri din anul 2000, un colonel de la jandarmeria mobilă franceză din Coasta de Fildeş telefonează, în seara rezultatelor provizorii, marelui maestru al lojei sale masonice din Paris, să‑l informeze că a primit ordinul ca, în fruntea unei coloane blindate, să ocupe sediul Partidului popular ivorian al lui Laurent Gbabo, învingătorul scrutinului, şi să‑i contracareze acţiunile. Colonelul declară şefului lui de lojă : « Ordinul este contrar convingerilor mele masonice. Am nevoie de sfatul tău. » La care, şeful îl pune la punct : « Valorile democratice sunt mult mai valoroase decât o injoncţiune ilegală ». Iar când colonelul ripostează : « Ca militar, sunt obligat să mă supun ordinelor », şeful să‑l admonesteze : «Dacă nu‑ţi respecţi conştiinţa, te exclud din lojă ! » Iar a doua zi, ziarele anunţă că un convoi lansat contra cartierului general al lui Gbabo a schimbat în mod inexplicabil direcţia. Iar la Paris, marele maestru declară : « Măcar o dată am impresia că am servit la ceva. Ce putere ! »
– Mă sperii !
– Aşteaptă, că mai urmează ; astfel, după dictatura militară s‑a instalat în această minunată ţară o dictatură civilă, care durează din octombrie 2000 şi care a condus la dezastrul de astăzi. Actualul preşedinte, Laurent Gbabo, nu mai avea în faţă decât pe descalificatul Alassane Ouattara, care nu concepea să abandoneze lupta pentru putere. Şi care, ca bun musulman, s‑a adresat coreligionarilor săi să‑l ajute. A sărit imediat Burkina‑Faso, ceea ce era normal, căreia i s‑au alăturat Libia, gata oricând să sufle peste o scânteie în speranţa că animă un foc, Sudanul, doritor să câştige un loc în loja agresorilor internaţionali, precum şi alte ţări musulmane mânate de voinţa de a extinde flacăra « djihad »‑ului acolo unde este posibil.
Şi astfel, ura dintre doi oameni avizi de putere s‑a transformat într‑o confruntare între etnii – cele din nord contra celor din sud – şi apoi într‑un război civil etnico‑religios. Un război care durează de cinci ani, reducând ţara asta prosperă la un morman de ruine, cu întregul cortegiu de morţi, răniţi şi refugiaţi, cu o linie de demarcaţie ce trece prin mijlocul ei, abia menţinută de trupe franceze trimise tardiv să tempereze pe cei doi beligeranţi, cu o economie catastrofală şi cu un viitor fără speranţe.
Cum a fost posibil ? Ucenicii vrăjitori ce se visau moştenitorii ilustrului magician Houphouët au distrus în câţiva ani tot ceea ce acesta a creat timp de decenii, coborând ţara lor de pe piedestalul măreţ al anilor 80‑90 la nivelul ţărilor africane codaşe.

Nu pot, însă, să închei această prefaţă fără o rază de lumină, care este povestea ce urmează, petrecută la începutul anilor 80 şi care, poate, cuprinde germenii unei viziuni mai optimiste :
Într‑un sat din nordul ţării, între Korhogo şi Odienné, acolo unde domină etnia sénoufo, musulmană şi înstărită, exista şi un grup de ţărani săraci, muncitori şi cinstiţi…dar creştini. În faţa sărăciei acestora, care nu aveau mijloace să‑şi clădească un loc de cult al lor, musulmanii prosperi – care se bucurau de trei moschei – au finanţat construcţia unei biserici catolice pentru minoritatea creştină. Aceasta a fost hirotonosită de arhiepiscopul din Cameroun, în faţa unei mulţimi venite din toată ţara, din care a făcut parte şi modestul autor al rândurilor de faţă…
– Hei, patron !, îmi strigă Jérôme, lasă poveştile astea şi treci la subiect !…M‑ai uitat ?…
Jérôme

Ieri

Am sărit grăbit în maşină, am întors cheia de contact şi am demarat în trombă, fără să mai dau atenţie claxonului de protest al autobuzului din spate.
– Patron, eşti cătrănit rău, remarcă Jérôme, aşezat ca de obicei lângă mine.
L‑am simţit neliniştit, având – ca toţi africanii – acea capacitate uimitoare de a prelua stările de spirit ale celor din preajma lor.
Jérôme era şoferul meu, recrutat local de către biroul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, cunoscut sub prescurtarea de PNUD. Cum reuşise el să se strecoare pe lista şoferilor temporari ai PNUD‑ului a rămas pentru mine un mister nedezlegat. De altfel, nici nu mai încercam să înţeleg, obişnuit fiind de multă vreme cu aranjamentele africane.
Încă din prima săptămână, mi‑am dat deama că maşinile îi dădeau şoferului meu frisoane de groază şi că fabricanţii lui Land Rover nu prevăzuseră tratamentele la care Jérôme le supunea. În mod normal, trebuia să cer un alt şofer, dar era prea târziu. Mă ataşasem de Jérôme. De râsul său nechezat, de optimismul său inconştient, de maimuţărelile lui. Aşa că, până la urmă, am preluat eu volanul. Pentru a ocroti maşina. Pentru a‑l ocroti pe Jérôme.
– Lasă asta, i‑am răspuns. Spune‑mi, mai bine, cum ai obţinut tu permisul de conducere ?
– Patron, am dreptate. Eşti cătrănit. Povestea asta ţi‑am repetat‑o de sute de ori şi o ştii pe dinafară.
– Da, dar o uit mereu. Şi, în plus, tu o povesteşti atât de bine…
Jérôme necheză, flatat. Mie îmi plăcea să‑l ascult, pentru că de fiecare dată era o altă versiune, în care Jérôme se punea în pielea fiecărui personaj, imitându‑l, mimându‑l, reînviindu‑l, totul întrerupt de râsetele lui, de gesturile lui, de comentariile lui.
– Ţi‑aduci aminte că familia noastră lucra pe plantaţia lui Monsieur Bouchard. L‑ai cunoscut pe Monsieur Bouchard, nu ?
– Nu.
– Dar cum este posibil ? Toată lumea îl cunoştea. Era cel mai mare plantator din ţară, avea plantaţii mai mari chiar decât ale lui Houphouët, fostul preşedinte.
– Hei, aici cred că exagerezi puţin.
– Nu, îţi jur ! Erau aşa de mari, că trebuia să ia maşina ca să ajungă până la capătul lor.
– În sfârşit, iată‑ne la maşină.
– Aşteaptă, ajung ! Pentru că nu erau numai maşini, ci şi sute şi sute de camioane, de remorci, de tractoare, de senă…mesă…
– Semănători.
– Asta e. De pompe, de camioane…
– Le‑ai mai enumerat.
– …de remorci, continuă el imperturbabil, şi nu mai ştiu eu ce !…Şi cum el nu putea, singur, să conducă toate astea, i‑a învăţat pe muncitorii lui cum să facă.
– Pe toţi ?
– Bineînţeles că nu. I‑a ales pe cei mai înzestraţi.
– Ca tine, de exemplu.
– Nu, nu pe mine, ci pe papa al meu. Şi pe alţii ca el…Dar nu mă mai întrerupe…nu mai ştiu unde eram…
– Papa al tău era printre fericiţii aleşi.
– Da. El şi ceilalţi conduceau camioanele şi toate maşinăriile alea prin toată plantaţia.
– Nu puteau ieşi la drum ?
– Nu, bineînţeles, că nu aveau permis. Ei luau maşinile dis‑de‑dimineaţă şi le aduceau înapoi seara, pe la ora şase, când se lasă noaptea.
– Şi în timpul ăsta, Monsieur Bouchard îi concepea pe copiii plantaţiei. Pe viitorii lui muncitori.
– Îi…ce ?
– Îi procrea, îi însămânţa, ajuta pe mămicile lor să‑i producă. Pe scurt, el se culca cu bietele femei, rămase singure acasă, nu‑i aşa ?
– Patron, greşeşti ! Monsieur Bouchard avea femeie şi o droaie de copii ai lui…Albi, nu coloraţi…Dar unde rămăsesem ?
– Papa al tău şi ceilalţi ca el conduceau toată ziua maşinile.
– Exact. Ei conduceau şi noi, băieţii, eram alături de ei, ca să‑i ajutăm…
– Şi aşa aţi învăţat şi voi să manevraţi camioanele ?
– Exact.
– Şi pentru permis ?
– Asta a fost mai târziu. Când am părăsit plantaţia şi am vrut să lucrez pe cont propriu. Pentru că plantaţia nu era pe gustul meu. Ah, dacă era a mea, atunci…de acord !, dar să fiu exploatat ca părinţii mei, atunci…nu !
– Cum ai aflat tu că eraţi exploataţi ?
– Un amic de‑al meu mi‑a explicat totul ; el făcuse un stagiu de tractorist în Uniunea Sovietică şi cunoştea bine problema. De altfel, a venit de acolo cu o rusoaică.
– Asta e într‑adevăr o bună referinţă. Sovieticii se pricepeau grozav la exploatare…Iar rusoaica a plecat ca să scape de raiul bolşevic, nu pentru că‑l iubea pe tractoristul tău.
– Posibil, fiindcă după doi ani au divorţat. Dar şi el a uitat să‑i spună că mai avea încă două neveste în satul lui.
– Şi apoi ?
– Ei bine, la Abidjan, era nevoie de un permis de conducere, pentru şoferii de taxiuri.
– Cum ?, am strigat, îngrozit. Tu ai fost şofer de taxi ?
– Nu, dar am vrut să fiu. Mi s‑a spus că şoferii de taxiuri câştigă o groază de bani şi, în plus, sunt oameni liberi.
– Şi tu ai crezut ?
– Da, la început. Dar, mai târziu, am văzut că ei erau şi mai exploataţi decât părinţii mei pe plantaţii. Libanezii, patronii taxiurilor, obligau pe şoferi, chiar şi astăzi de altfel, să le aducă în fiecare zi cel puţin 60.000 franci CFA…ceea ce nu este posibil decât dacă lucrezi 18 sau 20 de ore pe zi.
– Uiţi că nu numai libanezii sunt patroni de taxiuri; fraţii tăi africani sunt şi mai numeroşi.
– Da, dar ei fac ca şi libanezii, de la care au învăţat meseria. În sfârşit, când am văzut cum erau trataţi şoferii, am lăsat baltă ideea cu taxiurile. Ah, dacă erau ale mele, atunci…de acord !, dar să fiu exploatat ca ei, atunci…nu ! Şi, în plus să mă droghez cu anfi…ampi…
– Amfetamine. Pilulele de « dinamism », nu ?
– Da, mizeria aia cu care se prepară « cafeaua neagră », cum se zice, ca să rezişti 24 de ore pe zi şi chiar mai mult…
– Asta e cam dificil.
– …ah, nu era pentru mine ! Atunci, m‑am hotărât să lucrez pentru experţii străini ai Naţiunilor Unite.
– Din fericire pentru clienţii taxiurilor, pentru că măiestria ta la volan ar fi triplat mortalitatea rutieră în Coasta de Fildeş.
– Nu înţeleg ce vrei să spui ! Tu mă întrerupi mereu şi nu mai ştiu unde sunt.
– La Naţiunile Unite. Dar cum ai ajuns tu tocmai la Naţiunile Unite ?
– Acolo, la PNUD, am un văr care lucrează la serviciul de personal. El ne ajută pe toţi din familie, ce mai !
– Jérôme, chiar dacă vărul tău era patronul PNUD‑ului, tot aveai nevoie de un permis de conducere…
– Sigur ! Numai că poliţia îmi pretindea o listă întreagă de acte, pe care nu le aveam : de naştere, de domiciliu, de studii, de şcoală de conducere şi nu mai ştiu ce…Dar cel mai dificil a fost pentru actul de naştere. Tu ştii, în junglă, nu există stare civică…
– Civilă.
– Poftim ?
– Nimic. Continuă.
– Bun. Numai că după mai mulţi ani, nu‑ţi mai aminteşti când ai venit pe lume. Nici părinţii tăi, cu atâţia copii care vin şi care pleacă…
– Şi atunci ?
– Şi atunci, trebuie să întrebi în dreapta şi în stânga, pe la cei care mai ştiu câte ceva. Eu am negociat, pentru că aveam nevoie de 18 ani pentru permis. Până la urmă, am căzut de acord pentru 20 de ani.
– Cum adică, în Africa, şi pentru asta se negociază ?
– Bine înţeles, ce crezi tu ? Fără să mai ţinem seama de sticlele de gin, pe care trebuia să le dau peste tot.
– Şi asta se întâmpla când ?
– Păi…cam acum zece sau cincisprezece ani.
– Deci, tu ai avea astăzi între treizeci şi treizecişicinci de ani ?
– Exact.
– Nu prea este exact, dar tot e ceva…
L‑am privit dintr‑o parte. Dificil pentru un alb să dea o vârstă unui african. Chiar şi negrii se înşeală între ei. Mai ales când este vorba de bărbaţi. Un centenar pare să aibe şaizeci de ani, pe când o femeie de treizeci de ani are aerul unei babe sfrijite, mai ales la ţară.
– Şi pentru permis, cum ai făcut ?
Jérôme se cufundă din nou în trecutul lui, să retrăiască delicioasele momente în care înşelase autorităţile cu certificate false de studii, cu o atestare de la o şcoală de conducere inexistentă, cu domiciliul la un unchi (« Tu ştii, el lucrează la Vamă şi e aşa !, cu poliţiştii »), ca să obţină, până la urmă, bineînţeles fără examen, mult doritul permis, pe care mi‑l arată, mândru.