La Eneida de Victoria Comnea
Partea întâi
Un ban rătăcit, o monedă nou-nouţă îmi sare din buzunar. Sclipeşte veselă în alunecarea ei prelungă pe gresia culoarului. Se opreşte la câţiva paşi de mine. Dar nu cade. Se învârteşte repede, tot mai repede. O sferă a tăcerii depline. Un fir de abur depănat din imaginea unei seri…
Paralela treizeci şi ceva, între meridianul zero şi, aproximativ, zece…
Acolo se afla un vechi oraş locuit de pribegi tirieni… Şi pe acest oraş, se spune, Junona îl iubea mai mult dintre toate… Altarele, armele şi carul ei se aflau deja acolo… Şi tot acolo ar fi vrut ea, zeiţa, să-şi înscăuneze domnia asupra lumii…
Reinventa Eneida.
Degetul lui arătător fixa moneda pe masă, apoi, cu un simplu bobârnac, îi imprima o mişcare de rotaţie. Întotdeauna o prindea la timp, înainte de a se prăbuşi zgomotos pe tăblia mesei. Nu o lăsa niciodată să cadă.
Obişnuia să se joace în felul acesta doar în pauze, atunci când se pregătea să vorbească despre altceva sau ca să sublinieze ceea ce tocmai terminase de spus.
– Dacă descoperi un suflet pereche printre cuvintele unei cărţi, atunci povestea în sine devine povestea ta. Gândurile, senzaţiile, încercările, îndoielile mărturisite prin acel suflet ajung să îţi aparţină, îşi fac loc în propria ta viaţă. Uneori, cu o potrivire uimitoare în contextul timpului tău.
Nu aşteptam lucruri neapărat speciale de la el. Recunosc, îl ascultam cu plăcere, în timp ce noaptea foşnea deasupra noastră ca mătasea unui baldachin din mijlocul unui palat sprijinit pe şiruri fragile de palmieri. Aşa am simţit eu lucrurile din jur atunci. Nimic original. Dar dacă aşa le-am simţit şi nu le-am uitat, înseamnă că acela a fost un moment cu adevărat special.
Mă uitam la apa din piscină şi am văzut bine lumina, acel punct strălucitor aprins deodată pe luciul ei nesigur. Şi el l-a văzut, dar nu în apa piscinei, ci pe cerul nopţii. Îl privea de ceva vreme cu faţa în sus şi capul dat mult pe spate.
– Aldebaran!… O stea guvernată de Jupiter. Ca şi zodia mea. S-a întors spre mine cât să precizeze scurt. Sunt un săgetător.
Stăteam pe terasa hotelului Le Saharien şi el repeta în şoaptă numele stelei.
– Aldebaran… Aldebaran…
Străvechiul ritm ascuns în numele stelei ieşea treptat la iveală prin vocea lui. De fapt, cam asta se întâmpla cu oricare din cuvintele pe care le rostea.
*
Eram în Sousse doar de câteva ore. Abia intrasem în cameră după o raită prin împrejurimile hotelului. Întotdeauna am resimţit făcutul şi desfăcutul valizelor ca pe o corvoadă. Aşa că mă pregăteam, fără prea mult entuziasm, să-mi scot lucrurile din valiză. Atunci a sunat telefonul. Ghidul mă anunţa că intervenise o schimbare de program. Cuvinte obişnuite. O informare de rutină. Un mesaj banal ca oricare altul de acest gen.
Ţineam Eneida în mână. Intenţionam să aşez cartea la îndemână, pe noptieră, când am ridicat receptorul. L-am lipit de ureche şi aşa am rămas, cu el strâns lipit de urechea mea, mult după ce ghidul îşi terminase mesajul şi închisese.
Citisem de curând că, printre probele vechilor iniţieri, figura şi calitatea vocii. Dacă vocea aspirantului la iniţiere suna perfect, acesta era admis.
Vocea de la telefon suna într-adevăr perfect.
Nu ştiu ce criterii aveau cei din antichitate. Bănuiesc că, dincolo de un timbru anume, mai aveau în vedere şi dicţia sau arta de a rosti clar, corect şi nuanţat cuvintele unui text. Eu nu aveam la îndemână decât propria mea intuiţie devenită dintr-odată extrem de activă. Doar aşa îmi pot explica senzaţia de pătrundere profundă într-o interioritate îmbietoare prin care, ghidată doar de vocea lui, puteam descifra însăşi alchimia masculinităţii.
Rămăsesem cu Eneida în mână, priveam literele din titlu, fără să văd nimic. Ţineam receptorul la ureche cu senzaţia că îmi reaminteam de un alt timp, că retrăiam acel timp…
Şi ea, frumoasa prinţesă din Tyr, sorbea vocea călătorului troian. O sorbea pe îndelete, ca pe un vin de soi, mereu îndemnându-l să-şi depene povestea încercărilor prin care trecuse, deşi ea le cunoştea deja iar sculptorii ei le dăltuiseră în piatră pentru eternitate…
Se numea Călin Daniel.
– Eram, mai suntem încă, atât de puţini. O mână de oameni într-o ţară de nisip ostil. Milioane de fire mici de nisip. Par inofensive, dar este de ajuns ca un… oarecine-oarecare să stârnească vântul discordiei, pentru ca toate acele fire să năvălească asupra ta, să-ţi astupe gândurile, opiniile, bunele tale intenţii, viaţa. Eram în piaţa devastată, când am înţeles acest adevăr. Da, suntem doar o mână de oameni. Suntem ciudaţi. Suntem saharieni. Golania a fost pentru noi ca o oază. Acolo ne adunam toţi cei care ne simţeam saharieni. Ne încurajam. Speram încrezători… Ne iluzionam.
Credeam că el frisona. De fapt, râdea cu amărăciunea unui om rănit.
– Noaptea, după ora unu, zgomotele traficului încetau. Greviştii foamei şi cei care mai rămâneau în piaţă dormeau sau se odihneau pe unde puteau. Când mama avea insomnii, îi citeam sau recitam versuri în şoaptă. Mi se părea straniu să fiu împreună cu ea, nu acasă, ci în mijlocul unui oraş ostil, printre blocurile reci, expuşi în orice moment intemperiilor, furiei unora sau altora dintre miile de locuitori ai oraşului, oricând la cheremul beţivilor, nebunilor şi boschetarilor. Mă temeam pentru viaţa mamei. Dar ea mă asigura că totul va fi bine.
„Nu-i chiar atât de rău să trăieşti aşa, cu cerul înstelat deasupra. Nu crezi?”
Într-o noapte, m-a rugat să-i recit Mai am un singur dor. Mie nu-mi spunea nimic special poezia asta. În general, evitam s-o recit. Dar atunci, pentru mama mea, am recitat-o. Corect, credeam eu.
„Hm!… Se pare că n-ai înţeles încă nimic din ce a pus El acolo.”
A avut dreptate. Abia mai târziu am început şi eu să înţeleg câte ceva „din ce a pus El acolo”.
Urmărea cu atenţie rotaţia monedei. A cules-o repede şi a băgat-o în buzunar. S-a lăsat pe speteaza scaunului şi a respirat adânc. O gură de aer înainte de a vorbi din nou despre stea.
– Aldebaran… Aldebaran… Popular, i se mai spune şi Deşteptătorul. Îl căutam mereu pe cer, atunci când rămâneam peste noapte în piaţă. Îl priveam sperând din toată inima că el va putea deştepta şi minţile bietelor fire de nisip purtate de vântul dezbinării…
…iar ea întrezări deodată trupurile luptătorilor troieni aşteptând cu interes continuarea. Povestea nenorocirilor, a rătăcirilor lui împletite cu tragica poveste a Troiei şi a celei mai simple strategii de inducere în eroare, veche de când lumea: calul troian…
– Mişunau printre noi… Scandau, cântau versurile noastre… Îngenunchiau şi se rugau împreună cu noi… De fapt, ne urmăreau, ne marcau, pândeau momentul anihilării noastre totale…
…Treziţi-vă!
Treziţi-vă!
Nu războiul, nu armele au distrus oraşul din temelii…
O gâză a lunecat pe frunza unui palmier şi a căzut pe oglinda apei din piscină. O scurtă zbatere risipită curând în cercuri tot mai vagi de unde. Neclintirea înghiţea strigătul ei mut şi restabilea luciul apei.
– Totul arată acum, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, niciodată.
Şi, din nou, i-am auzit râsul ca un frison de durere.
– La finalul unui film… Nu-mi amintesc titlul… Doi tineri se sărutau pe peronul unei gări. Era o secvenţă mai lungă. Logica filmului cerea să se insiste mult asupra acelui sărut.
În cadrul următor, trenul pornea din gară, traversa încet, silenţios ecranul şi apărea treptat peronul. Un peron pustiu de data asta.
Tăcerea, surpriza de a nu-i mai regăsi pe cei doi îndrăgostiţi, coada trenului care se mai zărea undeva, în partea stângă a cadrului, mi-au golit inima de sânge. A fost ca o premoniţie a propriei mele dispariţii de pe ecranul vieţii.
Chiar şi acum mi se întâmplă uneori să retrăiesc acea senzaţie, senzaţia că, de fapt, am dispărut deja, că doar privesc la ceea ce se petrece în jurul meu ca la un film derulat în prostie, fără nici un sens. Îmi vine să mă ridic şi să părăsesc sala asta mizeră de cinema, viaţa mea, vieţile noastre. Vreau să rup filmul, să sfâşii ecranul, ca să dăm buzna cu toţii afară, la aer proaspăt. Aş vrea să ne regăsim inocenţa, idealurile, pofta de a face temeinic ceva…
A continuat după o pauză.
– Numai că lumea e de-acum spartă, flască, bună de aruncat.
Cuvintele au încremenit între noi.
Printr-o mişcare imperceptibilă, întunericul se încolăcea ca un şarpe în jurul luminii. O devora treptat, în linişte.
Amândoi eram prinşi în cruzimea blândă a nopţii. Eu şi bărbatul cu mult mai tânăr care vorbea. Continua să-mi vorbească chiar şi atunci când tăcea…
…Şi, în timp ce îl asculta pe rătăcitorul, tânărul bărbat învins la Troia, Elyssa, rătăcitoare la rândul ei, a simţit cum năvălea spre ea clipa magică din celălalt timp, timpul zeilor.
Zeci de sclave pregăteau alte şi alte bucate pe vatra încinsă şi tot atâtea aduceau noi cupe şi talere de aur la mese. Sclavii turnau iar apa pe mâinile mesenilor, împărţeau ştergare albe şi scoteau alt rând de pâini aburinde din coşuri.
Clipa venea alergând ca o herghelie de cai sălbatici. Dar ea nu s-a speriat. Nici o parte a trupului ei nu a dat înapoi, nu s-a ferit din calea clipei devastatoare. Ceea ce tocmai năvălea tropotind întruna, călcând fără milă prin odăile inimii era acceptarea zeilor. Da, se putea îndrăgosti. Da, avea binecuvântarea lor pentru a iubi din nou…
Multe lucruri se răsturnau definitiv în mine. Le părăseam. Atinsesem, în sfârşit, un ţărm interior.
Priveam nuanţele apei. Înotau într-o nepăsătoare voluptate înainte de completa lor dispariţie. Eram pătrunsă de aceeaşi voluptate de a exista acolo, în acel moment. Mă odihneam pe acel ţărm interior, ţărmul meu.
A fost ca o trecere peste graniţă, peste propria mea graniţă, cu toată bucuria eliberării.
Braţul s-a ridicat de la sine. S-a întins firesc şi…
*
– Vôtre petit bagage, madame!
Un garçon zâmbea frumos prin uşa care rămăsese întredeschisă. Se impunea un pourboire, dar încă nu-mi schimbasem banii. I-am mulţumit cu cel mai „graţios” zâmbet din dotare şi l-am întrebat dacă puteam vedea ceva interesant prin apropiere. A fost rândul lui să ridice din umeri şi să-mi întoarcă zâmbetul „graţios”.
– Le tout, madame!
Prin acest le tout m-am plimbat câteva minute mai târziu. Terase, iarbă, flori, piscină, plajă, palmieri pitici. Mai erau şi câteva exemplare de măslini şi smochini care dădeau o umbră firavă.
Mult mai târziu mi-am dat seama de valoarea acestui le tout într-un loc fără pic de ploaie, sub un soare atotbiruitor pe toată durata zilei. În mod natural, nu puteau supravieţui decât exemplare extrem de rezistente. În Sousse, printre hoteluri, am văzut maidane întregi cotropite de cactuşi înfloriţi. Nimeni n-ar fi riscat o plimbare prin acele grădini neprimitoare. Puzderii de ţepi lungi, fini, ascuţiţi şi prea puţine flori, exemplare palide, extrem de fragile. Şi totuşi, la umbra acelor tufe respingătoare, trăiau zeci de familii de feline mici. Cu siguranţă, erau pe acolo şi câteva pisici mai demult sau de curând decedate. Cu toată dragostea mea pentru ele, vaga duhoare m-a urnit brusc din loc.
Am pornit să colind străzile. Una, două, trei, până când am realizat cel mai ciudat lucru. Eram singurul pieton. Şi, tot mergând aşa, mi-a apărut caseta de dialog, aşa cum mi se întâmplă ori de câte ori sunt pe cale să comit o eroare la calculator. You placed… o femeie străină, singură-singurică, într-o ţară cu obiceiuri necunoscute. Doriţi s-o salvaţi?
Am dat repede un clic interior pe Yes şi mi-am reluat drumul. În sens invers desigur. Eram deja în dreptul hotelului meu, când am vrut să traversez. Semaforul avea într-adevăr ochiul roşu, dar strada era pustie.
Repet, nu era nimeni pe toată lungimea străzii. Nici om, nici maşină. Mi s-a părut firesc să mă angajez în acea traversare pe roşu. După primii doi paşi, însă, m-am trezit cu un grup întreg de băieţandri alergând spre mine. Îmi strigau ceva în arabă. Nu înţelegeam nimic. Bănuiam că nu erau de acord cu demersul meu neregulamentar. Dar am înlemnit în clipa următoare. Cutezanţa celui mai mare din grup de a ridica o piatră de jos m-a paralizat de groază. Urma să fiu pedepsită pe loc.
Recenzii
Nu există recenzii până acum.