La „Morrison Hotel”. Povestiri de până azi

La „Morrison Hotel”. Povestiri de până azi de Liviu Antonesei

Simion gramaticul

Simion era în cel de-al nouăzecişioptulea an al vieţii şi boala-l ţinea culcat. Mîhnirea îl cuprinse neagră şi apăsătoare, căci simţea că nu-şi poate împlini destinul proorocit de ursitoare la naşterea sa. Ai lui, din tată în fiu, fuseseră neştiutori de carte, păstori păscîndu-şi turmele prin munţi şi cîmpii, mai degrabă după mersul stelelor şi alte semne decît după scripturi şi solii scrise. I se proorocise că va umple vechiul cufăr fieruit cu scrierile sale şi că nu se va stinge din viaţă înainte de a trece suta de ani. Dar asta fusese de mult, de multă vreme… Acum, zăcea-n pat, cu mîna dreaptă închircită, sfîşiindu-se de durere numai la gîndul de a lua pana între degete. Gîndul îi zbura la deşertăciunea lumii, la iluzia judecăţilor despre viitor. Înclină din cap către portretul Stagiritului şi i se păru că poate percepe un zîmbet uşor pe hîrtia îngălbenită a acestuia. „Cei vechi ştiau totul”, murmură el pentru sine.
Încercase şi cu mîna stîngă, dar nici aceasta nu voise să-l asculte. Dăduse vorbă pentru un scrib căruia să-i dicteze, dar ştiutorii de carte erau mai greu de găsit în singuratecul ţinut chiar decît semnele vizibile ale divinităţii. Trebuia să încheie Tractatus sive Liber… împotriva ereziilor bogomile, iar Cartea despre Nume, pe care o începuse şi o părăsise în mai multe rînduri, era pe cale de a se lumina în ramificaţiile ei cele mai subtile şi îndepărtate. Şi, tocmai acum, puterea mîinii îl părăsise, fapt ce-i prilejui un lung şi trist monolog despre minte şi trup, rămas din nefericire în starea de vorbire însingurată, murmurată, neauzită.
Zilele treceau una după alta şi, parcă şi mai lungi încă, nopţile. Simion privea tavanul chiliei şi-şi amintea anii trecuţi în studiu, conversaţii şi meditaţie: seminarul din oraşul lui Constantin, Universitatea padovană, popasurile la papistaşii din Lwow şi Cracovia, cele treisprezece polemici împotriva căilor greşite, care trebuiau să triumfe copleşitor şi definitiv în Tractatus.
Încercă să mişte mîna dreaptă şi observă că aceasta îl ascultă. O îndreptă grăbit către pană şi mîna i se chirci din nou. Aşteptă puţin şi întinse mîna către pahar. Îl duse la buze neştiind ce să mai creadă. Luă din nou la cercetat tomurile legate în piele de viţel de un an, cu catarame şi chingi metalice, aurite. Le răsfoi prin locuri de-acum ştiute, nu găsi nimic despre ciudata maladie ce-i paraliza voinţa scriptoricească. Nu era lingoare, dimpotrivă se simţea în plină putere, mintea i se concentra cu uşurinţă, vocea îi răsuna oricît de tare ar fi voit. Numai mîna, numai mîinile, şi numai… Nu înţelegea nimic. Dacă încerca să prindă un beţişor oarecare, o carte, paharul, o monedă veche, mîna îl asculta; putea chiar să numere filele cărţilor trecîndu-le repede printre degete. Când încerca însă să apuce pana, mîna se strîngea şi dureri insuportabile îi chinuiau braţul pînă către umăr, degetele se încovoiau, tremura din tot corpul şi o transpiraţie rece îi luneca pe sub cămaşă, pe spatele slab, uşor încovoiat.
Primise cîteva epistole din ţinuturi îndepărtate, Johannes Curtius din Silezia îi solicita competenţa într-o problemă de ascuţită erudiţie orientală, un învăţat de la Athos îi cerea părerea despre manuscrisul ultimei cărţi pe care i-l trimisese de aproape trei luni. Nu le putuse răspunde, mîna nu-1 asculta, simţea că se rup legăturile cu Înţelegerea, că rămîne tot mai singur şi mai neputincios. Şi nici măcar nu reuşise să lase un învăţăcel în urmă, toţi veniseră, se speriaseră de imensitatea sarcinilor şi plecaseră care încotro. Bogdan nu voise să respecte stadiile, se aruncase fără zăbavă în lucru, nu respecta orele de odihnă şi masă şi se pierduse, intoxicat de plumb şi de praful cărţilor, cu mult înainte de vîrsta bărbăţiei depline. Era singur, în urma lui, 98 de manuscrise acoperite cu mărunte litere negre şi roşii, dar însemnătatea lor era derizorie – simţea, ştia asta – faţă de cele două încă nescrise. De la Parmenide eleatul şi de la Stagirit şi de la prezbiterul Ioan nu se mai spusese ceva cuminte despre Cuvînt, iar Tractatus-ul trebuia să stabilească pentru întreaga eternitate şubrezenia argumentelor bogomile, virtutea adevăratei căi. Iar el, singur, neputincios şi trist, nu-şi putea striga adevărul, nu putea striga adevărul, pentru că nenorocita de mînă nu voia să-l mai asculte, se chircea ca un vrej de vie ori de cîte ori încerca să apuce pana.
Era noapte. O lampă cu seu de oaie şi cîteva lumînări luminau chilia, lăsînd în umbră colţurile încăperii. Simion îşi ţintuise privirea într-un punct al tavanului, iar gîndurile îi rătăceau în voie. Trecutul îşi trimitea iar umbrele în memoria sa vie şi cuprinzătoare… Era la Padova, învăţăcel îmbrăcat în lunga haină a Universităţii. Alexis cel Tînăr şi Jean le Franc îl întrebaseră dacă ar putea scrie fără mîini. Îşi aminti cum se lăsase legat cu mîinile la spate şi cum, apoi, prinzînd pana între dinţi scrisese pe foaia de pergament: „Răsăritul şi Apusul sunt cele două chipuri ale lumii. Ele fac una, pentru că vîntul cel rece vine dinspre Miazănoapte”. Ceilalţi rîseseră nepăsători, Alexis şi Jean îşi prinseră centurile una de cealaltă jurînd să nu se mai despartă niciodată, iar Simion, îşi aducea acum aminte, căzuse pe gînduri întrebîndu-se ce voiau să spună acele cuvinte ce-i veniseră pe neaşteptate… Cîntaseră cîteva cîntece goliardice din foile primite de la mănăstirea Beuren şi plecaseră la culcare. Frumoase vremuri, gîndi Simion, tare frumoase şi nepăsătoare, deşi nu ieşea din sălile Universităţii şi din cele ale Bibliotecii ducelui măcar opt-zece ore pe zi.
Acum, acum ştia. Bătrînul, cu ochii umeziţi de emoţia vie a amintirii, se ridică şi-şi aduse masa lîngă pat. Se aşeză pe margine şi, cu pana între dinţi, începu să scrie. Pagină după pagină, teancul din stînga mesei se înălţa, se înălţa cuprinzîndu-i gîndurile, dînd voinţei sale scriptoriceşti soliditatea stîncilor înconjurătoare. A trecut o vară şi apoi o iarnă. Cînd a fost din nou vară, Tractatus-ul era încheiat şi trimis pe micii măgăruşi spre locurile unde sălăşluiau bărbaţii Înţelegerii. Îl tipărise singur la mica presă manuală prin care trecuseră şi celelalte scrieri ale sale.
Simion era, acum, aproape orb. Apropierea prea mare de foaia de pergament, vîrsta, îi secaseră privirea. Dinţii îi căzuseră, iar pana o ţinea între buze înţepenind-o cu ajutorul limbii de cerul gurii. Încet, încet, a pornit la elaborarea Cărţii despre nume. A fost puţin mirat să constate că între vorba propriu-zisă şi înţelesul ei nu părea să se afle vreo legătură justificată prin ceva de necontestat. Începuse chiar compunerea unei limbi noi, în care cuvintele urmau să aibă înţelesuri cu totul deosebite cu cele din oricare limbă cunoscută. Văzînd că nu este nici un lucru imposibil, dar nici unul foarte uşor de împlinit, a renunţat. Vîrsta nu-l dezobişnuise să ocolească linia de mijloc, lucrurile călduţe, cele pe care oricum le-ar putea duce la capăt oricine în afara sa. Nu era nici un semn de mîndrie aici, ci numai o corectă şi economică manieră de înţelegere a diviziunii muncii spiritului. Sau, cu un proverb ce-l ţinea minte încă din copilărie, omul potrivit la munca potrivită.
A venit din nou iarna. După ce s-au topit zăpezile, pe cînd iarba de-abia ieşise iar mugurii copacilor începuseră să plesnească, doi învăţăcei trimişi să-şi facă ucenicia pe lângă el, doi învăţăcei pe care atît îi aşteptase, l-au găsit nemişcat, mort, cu pana între buze. Cearşaful lunecase de pe el, cămaşa-i era descheiată larg la gît, ochii deschişi şi goi. Din călimara de bronz, răsturnată, cerneala se scursese în linii neregulate pe cea din urmă foaie. Cu mare greutate se mai puteau citi cuvintele unui straniu bun rămas adresat acestei lumi: „Simion… 100 de… cărţi… gata, plec…”. Iar sub pată, scrisă probabil cu ultima suflare, cu ultima picătură de viaţă, această sentenţă finală şi enigmatică îşi transmitea mesajul către întristaţii învăţăcei: „Cînd gura vorbeşte cuvinte care se păstrează în corporalitate, ea lasă urme care rămîn”.
Tinerii învăţăcei au citit şi au recitit mesajul. Cu două hîrleţe au săpat groapa, l-au coborît în ea murmurînd o scurtă rugăciune. Au tăcut cîteva clipe lîngă mormînt şi apoi au plecat să pregătească măgăruşii pentru drum… Înapoi? Înainte? Nu erau nici trişti, nici veseli, numai goi şi tăcuţi cum se întîmplă în ceasurile de mare cumpănă. Soarele era la amiază.