La umbra lui Don Quijote

Joi, 3 iulie

Prima mea plimbare în peisaj hispanic am făcut‑o cu ochii închişi. Dar trebuie să încep cu începutul.
Am ştiut că mă angajez la o călătorie prea lungă pentru rezistenţa mea fizică şi aşa a fost. Mai întâi trenul Iaşi‑Bucureşti. După‑amiaza, caniculă… Îţi imaginezi. Dar au fost şi alt gen de probleme. De relaţionare, ca să zic aşa. În prima gară au urcat nişte zilieri cu aspect petrecăreţ, cel puţin în primul moment asta am gândit despre ei. Erau foarte bronzaţi, tatuaţi şi se întorceau de la muncă, am presupus, fără ca oboseala de peste zi să le tempereze agresivitatea. S‑au simţit din primul moment ca acasă. Au deschis un casetofon cu manele, au început să fumeze şi să bea, pigmentând totul cu nişte înjurături „adevărate”. Nimeni nu îndrăznea să le spună nimic, prea arătau ca nişte borfaşi. Erau vreo zece inşi. Toţi zbierau şi vociferau… pe fond muzical (dacă pot să mă exprim astfel). Ce făceau ei nu se asorta deloc cu pretenţiile europene pe care le avea vagonul proaspăt importat din ţări mai civilizate. Am încercat să rabd, dar după vreun sfert de oră mi‑a fost imposibil să mai suport. L‑am apucat pe unul dintre gălăgioşi de mânecă, pentru că nu mă auzea nicicum, şi i‑am spus: „Băiatule, mie nu îmi plac manelele. Închide aparatul”. Au fost atât de surprinşi de tupeul meu, încât l‑au închis, pe moment. După câteva minute şi‑au revenit şi l‑au deschis iar, înjurând mai abitir şi blestemând pe toată lumea, dar mai ales pe mine, se înţelege. A venit controlorul. Deşi era însoţit de un coleg (e drept că pirpiriu), când i‑am spus că grupul trebuie redus la tăcere, a dat înapoi. Se vedea cât de colo că îi era frică. I‑a rugat cu timiditate să renunţe la muzică. Scandalagiii l‑au întrebat: „Dar tu cu cine ţii?” Şi controlorul: „Eu ţin cu voi, dar dacă ceilalţi nu vor să asculte manele, e normal să închideţi. Duceţi‑vă în alt vagon”, a sugerat el împăciuitor. Au închis din nou, însă tot pentru moment şi, imediat după plecarea ceferistului, au dat muzica şi mai tare, strigând cele mai cumplite măscări care există şi o parte din cele care nu există. M‑am ridicat brusc şi m‑am dus după controlor. I‑am spus să se întoarcă şi să facă ordine în tren, că e datoria lui. El mi‑a mulţumit sincer pentru informaţie, încă şi mai sincer pentru îndemn şi s‑a întors împreună cu celălalt. Care „celălalt”, faţă‑n faţă cu gaşca prea veselă şi încrezătoare în forţele proprii, a făcut stânga‑mprejur şi pe‑aici ţi‑e drumul! A rămas bietul controlor singur, slab şi palid, tremurând din încheieturi. Nici un călător, din tot vagonul acela „european”, modernizat după ultimele standarde, nu a avut un cuvânt de spus. „Melomanii” au trecut la ameninţări: „Să moară familia ta!”. Eu am spus că nu mă tem de ei şi că am de gând să chem poliţia, dacă nu pleacă. Au început să se ridice. Unul mi‑a spus că degeaba am carte şi mă uit la ei „prin trei geamuri” (cel dintre scaune plus cele de la ochelarii mei), că oameni ca mine au dus ţara de râpă! Aici le‑am dat dreptate, dacă e să ne referim la ochelari. În sfârşit, şi‑au strâns catrafusele, spunând că, dacă ar fi avut bilet, mi‑ar fi arătat ei mie! Au continuat, declarând public că m‑ar fi urmărit şi m‑ar fi ucis, pentru că din puşcărie dau 2000 de euro şi scapă, dar măcar ştiu că au scăpat lumea de un drac. Adică de mine. Nu m‑am lăsat impresionată. Din toată tirada am înţeles că ei nici măcar nu aveau bilet. Desigur, nimeni nu a îndrăznit să‑i deranjeze cu asemenea exigenţe! Apoi m‑am gândit că totuşi le‑am făcut o impresie bună, de vreme ce au apreciat că am carte (în comparaţie cu ei) şi că aş fi putut să duc şi eu ţara de râpă, dacă‑mi puneam în gând.
Cu adevărat filosofică mi s‑a părut ideea pe care mi‑au produs‑o aceşti ipochimeni: mi‑am spus că ar trebui să‑mi scot ochelarii şi să‑mi ofer o zi de libertate şi de sărbătoare, în care să simt lumea nemijlocit. Mi‑a venit pentru prima dată ideea că nu doar purtătorul de ochelari are un aspect rece, sticlos, dar totul e valabil şi de cealaltă parte. Şi lumea devine mai rece văzută prin sticlă. Ciudat. Nu am gândit în felul acesta niciodată. Atunci am înţeles acest paradox: deşi mă ajută să văd mai bine, ochelarii mă îndepărtează de lume. Nu neapărat de oameni, percepţia asupra lumii întregi este schimbată. Există întotdeauna o pervertire a viziunii, o degradare a luminii, o perdea de sticlă care se insinuează între mine şi toţi ceilalţi, o distanţă în plus, invizibilă dar persistentă, ca un gând de care nu poţi să scapi. Şi lumina, mai ales lumina e altfel! Cum m‑aş putea consola? Eu nu văd adevărata lumină, ci numai pe cea percepută prin intermediul sticlei. În felul acesta calitatea ei este evident schimbată, e mai dură, mai scânteietoare, dar şi apăsătoare uneori, greu de suportat. Mă doare sufletul de atâta lumină de cristal. Ai ţinut vreodată un cristal în palme? Ai încercat să priveşti prin el orizontul? Energia se concentrează primejdios, distanţele se modifică, lucrurile se apropie şi te încolţesc. Aşa se simte o fiinţă umană îndărătul ochelarilor.
Poate şi îndărătul camerei foto? Eram înarmată cu un aparat de fotografiat. Fără el, degeaba aş fi venit.
Am ajuns în Bucureşti, am luat un taxi până la aeroport (m‑a costat aproape cât trenul), a urmat o noapte istovitoare, petrecută pe scaunul metalic, în aerul rece, condiţionat, care sufla din toate părţile în sala de aşteptare. Am obosit teribil. Apoi am luat avionul. Bucureşti‑Barcelona‑Almería. Am ajuns în Barcelona şi am stat acolo mai mult de şase ore, pentru că legătura a întârziat. Oboseala venea în valuri. Ba mă culca la pământ, de‑mi venea să adorm cu capul pe dicţionarul de limbi străine, ba mă sălta brusc pe cine ştie ce culmi ale bucuriei! Piloţii au apărut într‑un târziu, superiori şi eleganţi, fără să dea explicaţii. M‑am supărat cumplit, ştiam că asta înseamnă să pierd autobuzul spre Mojácar şi să iau taxiul, 90 de km de lux şi strălucire. 100 de euro urmau să devină istorie. Oboseala şi răul de mişcare erau tot mai acute. În al doilea avion, Barcelona – Almería, mi‑am dat eu măsura talentului. Am folosit toate pungile din dotare şi am stresat stewardesele, încât la sfârşit mi‑au zâmbit atât de acru… şi nu mi‑au spus că mă mai aşteaptă, cum au procedat cu ceilalţi pasageri. Dar voi reveni! În Almería am luat un taxi, nu aveam de ales.
Ştiam că, dacă îmi este undeva cu adevărat rău, asta se întâmplă în maşină. A oprit şoferul de vreo câteva ori etc. Se uita tot mai speriat peste umăr, la mine, blestemându‑şi probabil norocul şi ziua în care s‑a născut. După cum arătam, sunt sigură că nu inspiram nimic bun. Îi era teamă să nu mor în maşina lui, ceea ce ar fi însemnat plictiseli cumplite cu poliţia şi procuratura. Dar am ajuns vie. Noroc ca doamna „directora” Pilar Parra mi‑a scris la ce sumă să mă aştept, pentru că „şeful”, deşi impresionat de starea mea fizică extrem de proastă, mi‑a cerut cu 40 de euro mai mult. Dacă m‑aş fi bucurat de peisaj, poate ar fi meritat. Dar, cum spuneam la început, am făcut această plimbare de 90 de km cu ochii închişi, pentru ca imaginile în mişcare să nu îmi facă mai rău. Eram în Spania!

Am intrat ameţită pe uşa somptuoasă a fundaţiei. Clădirea portocalie, foarte mare şi luminoasă, cu o grădină de vis, avea să mă găzduiască timp de o lună pe mine şi pe alţi şapte artişti, nu numai scriitori, din diverse ţări. Am făcut cunoştinţă cu o pictoriţă din New York, Geena, şi un scriitor, Alec, american şi el, din Nebraska. Predă literatură studenţilor. Urmau să vină un portughez, Leandro, o italiancă, Melissa, o spaniolă, Emelina, o argentiniancă, Dolores, şi un alt american, Vincent, de asemenea profesor, detaşat la cerere în Orientul Mijlociu. Era ora mesei când am ajuns, însă am fugit de toată lumea cât am putut de repede. Nu puteam să suport mirosul de mâncare. Mi‑a fost suficient un pahar cu apă.
Camera reţinută pentru mine m‑a impresionat prin imensitate şi lumină: puţin cenuşie, cu mobilier rustic, ca în satele noastre româneşti, şi cu un covor exact ca în Bucovina. Am văzut imediat pe geam, cu strângere de inimă, peisajul total diferit de al nostru: uscat şi nisipos, cu arbori pitici. Predomină cenuşiul. De asta şi lumina din cameră mi s‑a părut altfel decât a soarelui. Era puţin ascuţită, incomodă. Ceva dureros plutea în aer. Şi aerul, da, aerul oglindea muntele. Lumina se lăsa creată de acest munte ciudat, deformată puţin. Pentru că, încă nu ţi‑am spus, în faţa geamului era o neobişnuită formă de relief, ceva între peisaj deluros şi pictură suprarealistă – un munte pitic, vechi de 4000 de ani, cel mai vechi loc din Mojácar, ba chiar din întreaga ţară. Un fel de simbol al locului, încărcat cu o spiritualitate sumbră şi dureroasă, inspirată de istoria multimilenată, tensionată şi fierbinte. Deşi populată încă din epoca bronzului, localitatea mică a rămas săracă, măcinată de disensiuni. Începând cu secolul XV s‑a schimbat câte ceva. Maurii, evreii şi creştinii au făcut pace şi Mojácar a început să se dezvolte. Aici piatra vorbeşte. Istoria are pregnanţa ei mută. Pentru toate acestea, localnicii sunt foarte mândri de martorul multimilenar, muntele, cel care păstrează secretele arheologice ale zonei.

Muntele arată neverosimil. Are vârful teşit, dar nu de natură, ci de oameni. Aşa mi s‑a spus. De ce ar teşi oamenii vârful unui munte, când acesta este situat în deşert şi caniculă, acoperit cu spini şi scorpioni? L‑am privit cu atenţie. Urma să îl contemplu treizeci de zile la rând. Vroiam să mă împrietenesc cu spiritul lui şi chiar să îl escaladez de câteva ori, cu gratitudine, deşi soarele torid nu‑ţi dădea libertate de mişcare. Paşii deveneau greoi sub carapacea clocotitoare de aer. Orice gest ar fi trebuit să o străpungă sau să nu mai fie. Deasupra capului era mereu soarele şi la picioare – jivinele veninoase, cameleonice. Iarba uscată le ascundea. Credeai că sunt doar fire casante şi erau limbi ascuţite, cozi de otravă. În aceste condiţii, plimbările mele pe munte s‑au dovedit a fi doar încercări jalnice şi nebuloase de a desprinde solzii lui cenuşii, pentru a‑i pune, drept trofeu, pe pielea mea. Cine ar fi reuşit? Dacă întreg universul s‑ar fi limitat la muntele acela din Mojácar, şi dacă eu aş fi fost menită să îl cuceresc, aş fi spus: Bine, bine, dar nu azi…

M‑am culcat. Am dormit prost din cauza unor zgomote bizare peste măsură. Nu pot să mă odihnesc nici măcar aici, în deşert, la capătul Europei? Emelina, spaniola grupului nostru, o femeie admirabil de inteligentă şi pătrunzătoare în timpul zilei, dar exagerat de speriată peste noapte, va spune că fantomele sunt la ele acasă în Mojácar şi singura problemă este dacă le poţi vedea sau nu… Alec va adăuga cu năduf: Sigur le place gheaţa! Asta pentru că frigiderul plin cu gheaţă va fi mereu devastat într‑un mod cât se poate de misterios… Noapte de noapte, rezidenţa aceea de vis, abandonată unei linişti perfecte, atotstăpânitoare pe lumină, se lăsa cotropită de sunete crescătoare în intensitate, bufnituri, şuierături, trosnete, pocnete, imediat după miezul nopţii. Am stat mereu trează şi am făcut exerciţii de vedere. Nu am uitat de Malte Laurids Brigge al lui Rilke, cel care învăţa să vadă. Dar el arunca o privire exacerbată în sine, în timp ce eu încercam să văd în afară. Şi vederea mea era un mod de a crede. Mă obstinam să îmi trimit privirea tot mai departe, ca orice miop care face exerciţii de cucerire a lumii, în felul lui. Şi totuşi, ceea ce încercam eu să depăşesc nu era miopia, ci însăşi condiţia apăsătoare a celui care trebuie să asculte, fără să înţeleagă. Îmi propusesem să văd fantome şi să mă înfrăţesc cu ele, să caut un limbaj comun. Visam chiar la o atingere care să mă apropie de cunoaştere. Dar mă temeam! A fost mereu o luptă între somnul meu, pe care îl aşteptam cu îndreptăţire, speram să mă salveze, şi aceste fantome… sau mai bine să le spun: aceste zgomote. Când oboseala mă dobora, auzeam distinct trosnete, paşi care urcau treptele spre uşa camerei mele, închisă cu un zăvor rudimentar, uşor de dislocat chiar de un curent, produs de vânt… Şi vântul nu lipsea! Îl ascultam, şuierător, noapte de noapte. Uşa camerei nu‑mi dădea iluzia că mă apără. Paşii păreau mai puternici decât orice zăvor. Deşi uneori se poticneau. Se opreau brusc. Atunci pocneau mobile, se izbeau geamuri, se trânteau uşi. Toate ingredientele unui roman cu strigoi se desfăşurau clipă de clipă, nefalsificate. Le trăiam cu urechile ciulite, „pe viu”.
Apoi m‑am gândit la hoţi. Am observat că, pe trei laturi, clădirea era foarte trainică, din bucăţi de piatră masivă, avea gratii metalice la geamurile bine zidite şi arăta ca o fortăreaţă, dar, culmea ciudăţeniei, la intrare nici măcar nu se puteau încuia ferestrele, pentru că erau glisante! Aceea era latura modernă, europeană, expusă vederii. Pe acolo putea trece orice fantomă, reală sau închipuită.
Nu mă simţeam în siguranţă. Era prea devreme să anticipez că situaţia aceasta va dura mereu, că nu voi avea somn în nici o noapte.

Gazda noastră, simpatica Marie‑Lou, m‑a informat că trebuie să am grijă: peste tot mişună scorpioni. Să îmi scutur bine papucii înainte de a‑i încălţa, şi prosoapele. Toate hainele! Da? E bine de ştiut. Mă simt mai apărată acum, că sunt prevenită. Informaţia înseamnă forţă. (Aveam să văd o colecţie interesantă de scorpioni roşiatici, parcă fremătători, într‑un borcan, la bucătărie. Mi‑au dat impresia că pot sesiza cum le cresc nişte corniţe roşii, mult mai roşii decât restul trupului, că pot simţi cum pun la cale nişte planuri de atac. Ştiam că sunt inofensivi, pentru că sunt morţi. Sau poate că nu. Din partea lor te poţi aştepta la orice. De pildă, să se prefacă defuncţi, cu o ştiinţă savantă, şi brusc să mişte şi să îţi injecteze veninul lor fatal. Există suflete‑scorpioni! Asta am văzut în viaţa reală.) Aici şi păianjenii sunt foarte mari şi veninoşi, galben cu negru. Mie mi‑e groază de păianjenii mei modeşti din România.

Vineri, 4 iulie

Prima mea zi în Mojácar – un oraş european care păstrează farmecul istoriei. Şi al stâncii. Nimic nu e mai evident în Mojácar decât piatra. Nu viaţa, ci piatra. Labirinturi stâncoase prin care trebuie să te strecori, case mici cocoţate pe stânci, hoteluri mignone care răsar din rocă, din lavă, şi plante asemănătoare pietrei, doar că înţeapă mai mult. Desigur, căldura încovoaie totul. Realitatea este percepută altfel la peste 40 de grade. Se întinde ca un şarpe, se lăţeşte, se preface moartă şi atunci înţelegi că nu o cunoşti. Nici măcar nu eşti pregătit pentru ea. Are pielea maronie, încinsă, îşi schimbă forma şi culoarea de la o oră la alta, seamănă cu un animal preistoric sau cu un erou proaspăt întors din luptă. Grav rănit. Aşteptând să se întâmple ceva, îţi poţi scoate pantofii, haina, pielea, poţi încerca să îi semeni, să te molipseşti de ea, poţi prelungi aşteptarea, cu speranţa că se va trezi din toropeala aceea de moarte, incredibil de profundă. În prima mea zi din Mojácar m‑a uimit tăcerea fără leac, singurătatea la temperatură de fierbere. M‑am plimbat pe străduţele de piatră învăţând să cunosc oraşul, să nu mă las doborâtă de nemişcarea lui atât de veche şi de căldura care descompune totul.
Am zărit şi marea, dar numai un colţ. E la vreo trei km distanţă de oraş. Mi‑am amintit un vis pe care îl am de mult şi se repetă mereu. Acum îl trăiesc cu ochii deschişi. Mă aflu aproape de mare şi totuşi nu o văd. Încep să sufăr: de ce nu ajung la ea? Doar e aproape! Dar acest ultim efort e prea mare pentru mine, uriaş! Reuşesc să îl fac într‑un sublim moment şi ajung pe malul unei ape verzi, strălucitoare şi transparente. Solul nisipos, în veşnic balans, răspunde mişcării apei, care descompune lumina. O peliculă senină se ridică de pe suprafaţa ei şi acoperă totul. Este un mozaic tremurător. Întotdeauna m‑am gândit că aşa trebuie să fie limbajul poetic. Vizibil din mai multe unghiuri deodată şi totuşi această vizibilitate maximă este un mod de a ascunde. Câtă strălucire! Ca de cristal. Se molipsesc cerurile şi înalturile. Faţetele lui imprevizibile, vii sunt precum ecoul unei alte ape, mai adânci, imposibil de atins. Mă atrage irezistibil. Ambele mă atrag, şi cea vizibilă, şi cea nevăzută, străină puţin. Simt nevoia să mă cufund în tot acest mozaic fremătător, să nu mai fiu nimic altceva decât marea.
Atunci mă cuprinde o fericire imensă, supraomenească. Sunt vie!

Cineva bate la uşă. Geena! Aici e un eveniment. Nimeni nu bate la uşa nimănui. Vrea să mergem la plajă. Accept, bucuroasă. Plecăm. Profilul ei de tragediană, cu părul lung, şaten închis, îmi atrage atenţia. Este misterioasă, greu de descifrat. Poate că diferenţele culturale ne fac oarecum ermetice una faţă de cealaltă. Ne imaginăm lumea total diferit. Dacă lumile noastre ne‑ar însoţi într‑un mod concret? Orice posibilitate de a ne mai înţelege vreodată ar dispărea. Şi totul ar fi atât de aglomerat! Ca un magazin arhiplin cu jucării. Brusc înţeleg: Geena mă invidiază. Citesc asta în ochii ei. Dar de ce?! Mă însoţeşte în tăcere. Vorbeşte rar şi în şoaptă. Are o voce plăcută, aproape ca o melodie. Pe plajă rămâne îmbrăcată, nu vrea să se expună. Şi eu stau ca o mumie egipteană. Soarele e prea puternic! Îmi scot hainele numai când intru în apă.
Aici marea e foarte impetuoasă, nu e de glumă cu ea. Turiştii nu se aventurează în larg. Apa e năprasnică şi asta se vede. Parcă ar fi o sălbăticiune care îşi apără teritoriul. E surprinzătoare şi pătimaşă, nu luptă corect. Nu respectă regulile cavalereşti. Când ţi‑e lumea mai dragă, când te crezi mai stăpân pe situaţie, te trezeşti cu un val uriaş, răsărit ca din pământ în spatele tău. Imediat cum l‑ai văzut, te şi izbeşte. Nu îţi dă timp să‑ţi compui o strategie. Ai intrat în lumea valurilor, e o greşeală care nu se iartă. Nu ţi se dă ocazia să spui nimic în apărarea ta. Marea este insensibilă la cuvinte. Poate percepe stări, dar numai atunci când sunt foarte puternice. Eu nu am avut azi astfel de stări şi nu a existat comunicare între noi.
Iar oamenii păreau atât de misterioşi! Închişi în lumină ca în nişte scoici. M‑a întristat această impenetrabilitate, această absenţă.

Am pornit spre oraş dar m‑am rătăcit şi m‑am întors, descurajată. Fundaţia Valparaíso e izolată tocmai pentru că noi avem nevoie de linişte… Sediul este la doi km distanţă. Aceasta trebuie parcursă pe străduţe foarte înguste, săpate în stânci. Un adevărat păienjeniş. Îţi dă impresia că e mişcător, deşi rigid şi fierbinte. Înţepenirea aparentă a pietrei nu mă înşeală – adâncimile sunt altfel! Totul este un dialog subînţeles cu marea, care numai se preface că îşi respectă teritoriul. Dar eu ştiu! Văd! Uscatul este un alt fel de a fi al mării. O replică vicleană şi pătimaşă. Dacă înţelegi asta, eşti prevenit. Totul minte, nu‑i de mirare că nu ajung niciodată la ţintă. Pe oriunde aş apuca, mă trezesc într‑o fundătură şi trebuie să mă întorc. Credeam că am găsit ieşirea spre oraş şi mă pomenesc în ograda cuiva. E amiază şi nimeni pe drum, nu am pe cine să întreb. Văd aerul fierbând, şi nici ţipenie de om să‑i spun necazul meu.

M‑am chinuit degeaba. Nu am ajuns nicăieri. Mi‑am pierdut încrederea că pot reuşi vreodată şi m‑am întors. Am revenit epuizată. În clădire, pustiu. Colegii stau în camere şi creează sau dorm, pentru că au lucrat noaptea.

Din nou în camera mea. Peste tot, aceeaşi stranie singurătate.

M‑am împrietenit cu argentinianca. E visual artist. Se numeşte Dolores. Nici nu se putea altfel. Un patetism abia reţinut răzbate din puterea numelui ei. E frumoasă, cu părul lung şi, bineînţeles, negru. Umblă în pantaloni scurţi şi maieu alb. Pielea ei arămie are un luciu roşcat, care îi face pe Vincent şi Alec să se uite pierduţi după ea. Însă ochii lui Dolores nu văd decât… fluturi. Fundaţia are spaţii speciale pentru astfel de artişti. Tânăra mea colegă m‑a invitat în atelier şi am văzut ce construieşte: un fluture! Dar imens. A înşirat pe jos mai multe sârme îndoite, care sunt aripile fluturelui. Acestora le pune nailon, apoi meştereşte capul fluturelui, tot din sârme cu nailon şi plasă de ţânţari. Cât ai clipi din ochi, gata fluturele! Am întrebat‑o ce altceva a mai lucrat şi mi‑a arătat pe laptop o întreagă colecţie de… fluturi. Spune‑mi acum dacă nu ţi se pare neobişnuit. Câte femei, argentinience sau nu, construiesc fluturi? Eu trebuia să mă mir de fiecare în parte şi să arăt că apreciez în mod deosebit pe fiecare, nicidecum că îi consider pe toţi la fel. Dar chiar sunt frumoşi. Fluturele înseamnă multe: metamorfoză, fericire, eliberare, moarte, sacrificiu, frumuseţe, înviere… O ghiceam pe Dolores îndărătul fiecăruia dintre ei.
S‑o fi văzut cum înşira sârmele pe jos, cu ochii sclipind de bucurie, să văd eu ce creează! Parcă era un copil încântat de arta lui. Mă făcea să o asemăn cu Psyche, un copil mai mare, al cărei suflet tânjeşte după iubire şi înţelegere. Gingaşa, mitica fată primeşte forma unui fluture, deci a sufletului uman. Această combinaţie între trup, atât de strălucitor, încât devine invizibil, şi suflet, atât de pătimaş, încât capătă vizibilitate şi concreteţe, poate fi ghicită în Dolores şi în fluturele ei. Psyche şi‑a câştigat nemurirea printr‑o iubire statornică. Faţă de Eros. Exact ca Dolores, pentru care Eros e cu siguranţă foarte important! Argentinianca este un om cu suflet, am văzut asta pe chipul ei. Şi apoi fluturii! Toţi, până la unul, semnificând nuanţe ale aceloraşi valori… atât de profund umane, încât sfidează regnurile.
Dar poate cea mai semnificativă rămâne ideea de sacrificiu legată de această insectă micuţă. Ce‑o fi gândind Dolores? Pe al cui sacrificiu se sprijină viaţa ei? Al unui fluture…? Uşor să ghicesc că este dăruită unei mari iubiri! Abia mai târziu avea să‑mi şoptească Geena că, aşa cum Psyche a înfruntat gelozia Afroditei, Dolores se lupta cu o femeie. Dar nu pentru un bărbat, ci pentru o altă femeie… Mda… În ultima zi a vacanţei noastre aveam să aflu că Dolores este lesbiană. Nu fată, nu fluture. Ci femeie care iubeşte o altă femeie. La plecare, o tânără foarte frumoasă, cu părul şaten, căzut în cascade, cu ochi verzi, reţinută, aproape sobră, timidă, avea să sară în braţele lui Dolores şi să o sărute… Dar până atunci eu am trăit fantasma legăturii dintre om şi insectă, dintre mâini şi aripi, dintre viaţă şi incoruptibilitate, dincolo de care transformări fulgerătoare erau oricând posibile. Doar fluturele este în primul rând imaginea transformării! Crisalida este oul care conţine potenţialitatea fiinţei. Aşa am văzut‑o eu pe Dolores, într‑o după‑amiază grea de lumină, de la Valparaíso: capabilă să aducă, prin puterea artei, viaţa.

Când am ieşit din atelierul cu fluturi, am întâlnit‑o pe Geena. Între ea şi Vincent se înfiripă o idilă. Dacă nu sunt împreună, par pierduţi. Astfel mi‑a părut ea atunci: rătăcită. Lumina o copleşea din toate părţile, o înnebunea, era aproape ca o nălucă imposibil de atins. Nu ştiu ce are că îţi inspiră mai curând un personaj şi mai puţin un om în carne şi oase, te îndeamnă să te gândeşti la efemer, la dispariţie… Vrei să o prinzi măcar în vorbe, să nu plece! I‑am admirat statura silfidă, frumuseţea rafinată, sofisticată chiar, umbrită de o blândă nelinişte. Şi de preocuparea de a‑şi ascunde vârsta… Am intrat şi în atelierul ei. Mi‑a arătat acuarelele eterate, mi‑a vorbit cu însufleţire despre frumuseţea străzilor new‑york‑eze, despre serile subţiate de zgârie‑nori, despre sufletele pierdute, tremurătoare, pe care le poţi întâlni la orice pas… Dar nimic despre ea însăşi. Va rămâne un mister?

Ştii tabloul lui Dali, „Conciliul ecumenic”? După ce a pictat tot felul de grozăvii, a avut şi o etapă numită de specialişti „religioasă”. Dar mie nu mi se pare. Religia dă speranţă, este un imn al luminii, dar „religia” lui Dali ucide speranţa, e plină de tenebre. O fi încercat să creadă? Nu ştiu… A fost inspirat de gravurile Sfântului Ioan al Crucii dar, în acelaşi timp, a folosit un cascador, un saltimbanc agăţat de o platformă pentru a sugera transfigurarea tristă a Mântuitorului, în momentul crucificării. Asta arată dualitatea credinţei artistului, care a avut nevoie de un suport contradictoriu, aproape grotesc, în strădania lui de a zugrăvi sublimul. Deşi el spune că misticismul este arma excepţională pe care o foloseşte pentru a pătrunde în miezul realităţii…
Dali a trăit în Figueras, aproape de Barcelona, de asta pomenesc de el. E un zeu local…