Literatura germană · De la Sturm-und-Drang la zilele noastre

Literatura germană · De la Sturm-und-Drang la zilele noastre de Nicolae Balotă

De la Sturm-und-drangla Hölderlin
Wieland şi rococoul german

În castelul din Karlsruhe, în palatul episcopal din Würzburg şi la Potsdam, sub bolţi încărcate cu aurituri şi candelabre de bronz cu cristaluri, printre oglinzi şi firide în scoică, adie încă, îndeosebi în orele de amurg, ca un zefir artificial parfumat, spiritual şi lasciv, duhul unui veac galant. Castelele rococoului german sunt departe de Versailles, de Trianon şi chiar de simplele, dar atât de elegantele hôtels particuliers pariziene ale secolului al XVIII-lea. Stucaturile sunt mai încărcate, liniile mai îngroşate, din pereţii odăii lui Voltaire la Potsdam ies fructe şi legume de stucatură colorate, îngeri mai bucălaţi şi zeiţe mai pieptoase plutesc în panourile decorative deasupra uşilor şi în frescele care acoperă bolţile. Scoica însăşi a stilului rocaille a devenit mai greoaie, mai zgrunjoasă pe drumul de la Paris la Berlin. Spiritul circulă prin galeriile şi sălile acestea (în care fotoliile cu medalion Louis XV au picioare de ţap mai groase decât la cele franţuzeşti), dar circulă mai greoi.

Nietzsche, care-i citea cu răutăcioasă voluptate pe moraliştii francezi din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, care-şi găsea în La Rochefoucauld şi Chamfort martori şi complici, nu putea suferi scriitorii germani „de înţelepciuni” din secolul al XVIII-lea. Îi găsea prăfuiţi, secaţi de orice suc şi duh. Rococoul german îl irita. Cât despre acela în care istoriile literare mai văd un reprezentant al „rococoului literar”, dar şi – mai larg – al Aufklärung-ul german, în Wieland el denunţa vidul de idei al unei epoci revolute: „ideile lui Wieland – afirmă el – nu mai dau de gândit”.

Acelaşi lucru l-am putea spune despre unul mult mai faimos decât autorul Istoriei lui Agathon şi al Abderiţilor, despre Voltaire. Cine afirmă că ideile lui Voltaire îl mai incită la reflecţie, că pot fecunda meditaţia unui om din secolul nostru, nu ştie ce înseamnă reflecţia. Azi când am devenit mult mai receptivi la o epistemč – cum o numeşte Foucault – a secolului al XVIII-lea, când enciclopediştii, şi îndeosebi Diderot, când ideologii „luminilor”, când autori multă vreme obscuri de tratate, cugetători de tot felul ai acelui veac ne-au devenit foarte prezenţi, când propria noastră gândire se mulează pe rigorile pe care acea epocă raţionalistă (dar care a cunoscut empirismul, senzualismul, ba a descoperit valorile sensibilităţii, ale intuiţiei, a preconizat „omul-maşină”, recunoscând privilegiile naturii) le-a propovăduit, ar fi firesc să găsim în opera lui Voltaire virtualităţi încă neexploatate. Dar nu. Inteligentul patriarh de la Ferney nu era câtuşi de puţin un gânditor. Jurnalist de geniu, el continuă să ne excite, dar nu să ne şi incite. De ce totuşi îl citim cu mai multă plăcere decât pe Wieland? Evident, pentru că este mai viu în tot ce scrie şi îndeosebi în scrisorile sale. Cât despre „romanele” lui Voltaire, ele sunt delectabile prin fantezia umoristică a artistului, prin caracterul de ficţiune spirituală – rar în literatura universală – al povestirilor sale. Între artistul care a scris Candide şi cel care a scris atât de laborioasa Istorie a lui Agathon sau satirica Istorie a Abderiţilor este întrucâtva deosebirea dintre salonul marchizei de Soubise din Paris şi odaia aceluiaşi Voltaire pe care Frederic al II-lea, regele Prusiei, i-a pus-o graţios la dispoziţie în palatul său din Potsdam.

Dar, fireşte, o asemenea comparaţie este destul de superficială. Tot ce vrea ea să spună e că lectura lui Voltaire este încă azi neasemuit mai delectabilă decât cea a lui Wieland. Dar atât. Mai delectabilă, dar nu şi mai profitabilă. Căci dacă ai răbdarea (virtute întotdeauna răsplătită, spre deosebire de altele) să citeşti istoriile, aparent indigeste, ale lui Wieland, îţi dai seama – mult înainte de a sfârşi, ceea ce e reconfortant în timpul lecturii – că scrisorile acestea, cam prolixe, e adevărat, cam încărcate cu prea mult steril pe lângă metalul nobil, nu te pot lăsa indiferent. Nu-l contrazic pe Nietzsche în ce priveşte „ideile” lui Wieland. Acestea nu ne dau prea mult de gândit. În schimb, spusele sale, discursul său, acea dispositio a vechii retorici (binecunoscută clasicistului Wieland) este cu atât mai interesantă. Înaintezi încet în desişul acestor opere, dar nu numai din pricina debitului greoi al naratorului, ci şi din cauză că găseşti la tot pasul tentaţii ale imaginaţiei, şi… de ce nu, ale unei anumite meditaţii asociative, soră cu reveria.

Forma însăşi a discursului, aşa cum şi-a făurit-o Wieland (fără să fie o invenţie a sa) este – în pofida tuturor elementelor desuete ale scrierilor – modernă. Suntem tot mai mult atraşi de speciile felurite ale romanului-eseu, de acest melting-pot al ficţiunilor şi ideilor, al asociaţiilor celor mai diverse şi al faptelor aparţinând unor tărâmuri felurite. E adevărat că fabula care susţine discursul lui Wieland, spre deosebire de fabulele moderne, are o unitate. Istoria lui Agathon e un Bildungsroman (avant la lettre: se pare că termenul a fost folosit pentru întâia oară de Karl Morgenstern după 1800). Agathon poate fi considerat un picaro intelectual, un aventurier în spirit. Ca şi eroii romanelor picareşti ale secolului al XVIII-lea, el e un ingenuu pe care viaţa, peripeţiile, peregrinările, întâlnirile îl formează. Ca şi aceia, el cunoaşte ispite, cade în curse, în închisoare: ajunge la curtea celor mari, suferă şi devine cel care e. Înaintea lui Wilhelm Meister, el e supus prin destin unei înalte pedagogii. Căci formula atât de germanică werde der du bist i se poate aplica şi acestui pseudoelin, presupus contemporan cu Platon şi sofiştii.

Să fie oare o întâmplare că începutul povestirii peripeţiilor lui Agathon se aseamănă cu acela din Divina Comedie a lui Dante? Ca şi poetul care s-a rătăcit „per una selva oscura”, străduindu-se în van să iasă din ea –

„Ahi quanto a dir qual era è cosa dura
Questa selva selvaggia ed aspra e forte…”,

tot astfel, Agathon „se rătăcise într-o pădure neumblată şi obosise încercând zadarnic să iasă din ea”… Începutul este un adevărat topos al ficţiunilor în care viaţa, căutarea, înaintarea spirituală sunt asociate, ficţiuni marcate prin locuri simbolice. Ca şi unii eroi mitici ori legendari, Agathon este „expus la toate loviturile soartei”, trece prin „încercări” care sunt în acelaşi timp mijloace de formare şi probe de verificare. Fiind însă eroul unei aventuri spirituale, piraţii sunt mai puţin primejdioşi pentru el decât sofistul Hippias ori ispititoarea Danaia. Căci, asemenea lui Hercule la răspântia viciului şi a virtuţii, ori asemenea cavalerilor unor epopei medievale, Agathon e confruntat cu atracţiile simţurilor şi intelectului. Virtuosul cade, dar simţurile educă nu mai puţin decât cărţile. Agathon va trebui să mai treacă prin multe peripeţii, să cunoască eşecurile omului moral, ale omului politic, ale înţeleptului în lume pentru ca să devină cu adevărat omul luminat.

Fireşte, deşi pe frontispiciul ediţiei princeps, din 1766, scrie:

„quid Virtus, et quid Sapientia possit
Utile proposuit nobis exemplar”…,

Agathon nu este – cum însuşi Wieland o spune – „un model desăvârşit de virtute”. Dealtfel, autorul romanului, asemenea umaniştilor Renaşterii, care scriau concomitent erudite comentarii la Pro Archia poëta, şi epigrame licenţioase într-o latină ciceroniană, ştie să împletească discuţiile cele mai bine nutrite cu teze filosofice, precepte morale şi citate din clasici cu voluptuoasele divagaţii ale imaginaţiei unui senzual. Bineînţeles, pentru cei puri totul este pur. Or, Aghaton rămâne un pur chiar şi între parfumat-desfătătoarele braţe ale Danaiei. Dar nu mai e un puritan. Iniţialul rigorism pietist al eroului (ca şi al autorului său) se mlădiază cu timpul. Literar vorbind, fantoşa searbădă de la început prinde cu timpul oarecare trup, prinde fiinţă. Căci numai aşa, căzând dintre braţele bacantelor între cele, altfel fioroase, ale piraţilor, luptând cu sofiştii, eşuând cu delicii în patul curtezanelor, încercând să reformezi statul şi căzând în închisoare, cunoscând graţia şi dizgraţia, dezechilibrele şi echilibrul, ura şi iubirea celorlalţi, ajungi să devii cel care eşti, adică un om adevărat. E adevărat că uneori poţi fi tentat de întrebarea insidioasă care pătrunde în interstiţiile edificiului, cu suferinţă şi grijă şi luptă ridicat, al vieţii tale: „este oare un vis, un simplu vis, viaţa noastră, tot atât de deşartă, de neconsistentă, de fără rost ca un vis? Un joc nestatornic al hazardului orb sau al unor spirite nevăzute, care găsesc o desfătare cruntă în a face, glumind, pe oameni când fericiţi, când nefericiţi?”

Istoria Abderiţilor este artistic superioară Istoriei lui Agathon, fiind savuroasă prin ironia subiacentă, prin grotescul situaţiilor, prin umorul cam vârtos, e drept, dar cu atât mai robust.